Pe mâna cui suntem?: mică antologie a tragicomediei românești

Pleșu, Andrei 
​București: Editura Humanitas, 2018

       Andrei Pleșu (n. 1948) este un reper al vieții publice și academice românești, critic de artă, filosof , eseist, una dintre personalitățile reprezentative ale școlii de la Păltiniș, conturată în jurul filosofului Constantin Noica; fondator și director al săptămânalului de cultură „Dilema“ (ulterior „Dilema veche“), fondator și președinte al Fundației „Noua Europă“ și rectorul Colegiului „Noua Europă“.  A fost ministrul Culturii în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991 și ministrul Afacerilor Externe în perioada decembrie 1997 – decembrie 1999. Dintre cărțile sale care, fără a abandona discursul filosofic, implică și  abordări teologice sau etice amintim: „Minima moralia“ (1988); „Despre îngeri“ (2003); „Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste“ (2012). După 1989 s-a aplecat, cu un umor grav și nuanțat și asupra unor subiecte legate de politică, viața cotidiană sau cultură, articolele respective fiind reunite în cărți precum „Chipuri și măști ale tranziției“ (1996) sau „Obscenitatea publică“ (2004).
       Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi face parte din a doua categorie, fiind o culegere de articole publicate în ultimii ani în ziarul „Adevărul“ și grupate în patru capitole: „Pe mâna cui suntem?“, „Nici puțină inteligență n-ar strica“, „Sunt o babă moralistă“, „Rămâne pe altă dată“. Fiind o culegere de articole, cartea are o tematică diversă, dar pentru că suntem în perioada premergătoare marii sărbători a Învierii Domnului, am ales un fragment din articolul „Trei cuvinte ale Părintelui Scrima“.
       „O a treia temă mereu invocată de Părintele Scrima era legată de căderea într-un păcat pe care îl socotea extrem de grav: păcatul instalării. E păcatul celor pentru care <credința> este suspensia interogativității, a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul la butonieră, au viața veșnică asigurată, nu mai au nevoie de <cale>. Pot dormi liniștiți, în confortul îndreptățirii de sine. Au înțeles, știu, sunt posesorii unei sacoșe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie pură pierdere de vreme. (...) Din nefericire - o spun nu fără teama de a-mi sminti semenii - există mulți preoți care, fără să-și dea seama, sunt prea <bine așezați> ca să mai poată înțelege tulburarea <oamenilor obișnuiți>: sunt edificați, sunt aproape sfinți (chiar dacă, mândri de propria lor <virtute>, invocă adesea, retoric, <păcatele> proprii). Au răspunsuri gata-făcute la orice întrebare, se irosesc în predici previzibile, repetă, cu voce standardizată în cheia evlaviei feciorelnice, aceleași sentințe și <îndrumări> pe care le-am auzit cu toții de mii de ori și din care, tocmai de aceea, nu ne mai alegem cu nimic. Un nou <limbaj de lemn> bântuie prin ograda Bisericii noastre. Și o nouă specie de <activiști>, pentru care nu persuasiunea adevărată, nu compasiunea sinceră, nu <împreuna-căutare în același întuneric> (altă expresie folosită, nu o dată, de Părintele Scrima) contează, ci postura triumfalistă superior pedagogică, oficiul suveran al salvatorului de suflete, dăscăleala plină de platitudini, irosirea Cuvântului în cuvinte, sentimentalismul de romanță <eshatologică>. Acestor inși fericiți, <rezolvați> duhovnicește, le-ar prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui Iov, Eclesiastul și multe alte texte biblice în care, pe lângă glasurile glorificării, ale devotamentului, ale slujirii și nevoințelor de tot soiul, se aude și glasul tulburării lăuntrice, al speranței șubrezite, al <îndrăznelii> de a sta de vorbă, riscant, cu Dumnezeu. Credința e, esențialmente, <a fi pe cale>, a căuta, a aștepta marea întâlnire, a nu moțăi suficient, în convingeri de împrumut. Adică a refuza orice <instalare>, a te confrunta, dramatic, cu singurătatea imanenței (xeniteia) a avea mereu în minte și în inimă pasajul din Evanghelia după Marcu, 9, 24: <Cred, Doamne, ajută necredinței mele!> Restul e protocol“. (op. cit. pp. 236-237)
       „Dumnezeu ne-a făcut <după  chipul și asemănarea Sa>, dar, ca să ne facă părtași la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă și El, prin Întrupare, după chipul și asemănarea noastră. Adică să asume și experiența suferinței, a limitei, a morții. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea și ne ajută, astfel, să le integrăm <vieții>, vieții depline, în toată bogăția, pathosul și misterul ei. <Dumnezeu  Cel Viu> înseamnă, așadar, o instanță care nu Se mulțumește cu absolutul vieții Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa și precaritatea vieții noastre: se identifică, sacrificial, cu <viața> omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viața Sa, să fie preluat  în metabolismul veșniciei“. (op.cit. pp. 234-235).
       Lectura articolelor semnate de Andrei Pleșu te îndeamnă să te gândești la temele abordate, te ajută să-ți schimbi felul în care priveai un eveniment sau altul, te provoacă să  polemizezi cu autorul lor și de aceea cred că volumul care le reunește, propus astăzi drept carte a săptămânii, merită împrumutat de la bibliotecă și citit.