Anul acesta, criticul literar Cristian Livescu a obţinut Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, în cadrul unei festivităţi on-line care s-a desfăşurat pe 13 noiembrie, la sediul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, în coordonarea şi prezentarea poetului Cassian Maria Spiridon, preşedintele acestui for, directorul revistei „Convorbiri literare”. Cristian Livescu (n. 24 dec. 1945), critic, istoric literar şi de artă, este absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti, promoţia 1968, Doctor în Litere şi Filologie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1989), al UAP, Secţia Critică (2003) şi al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari, AICL (Italia). Din opera lui amintim volumele: „Scene din viaţa imaginară“ (1983), „Voluptatea labirintului“ (1995), „Întâiul Eminescu“ (1998), „Ascuns într-o lojă. O istorie pe alocuri sentimentală a Teatrului Tineretului“ (2002), „Magiştri & hermeneuţi. Prin ruinele canonului literar“ (2007), „Viaţa şi splendorile Poeziei, în celesta cetate Iaşi, la începutul temutului mileniu“ (2018), „Ion Creangă, explorarea unui miracol“ (2020). Este iniţiatorul Premiului Naţional pentru Proză „Ion Creangă”, Opera omnia, 2017, coordonator al Reprezentanţei Neamţ a USR, Preşedintele Societăţii Scriitorilor din judeţul Neamţ (din 1991), redactor şef (2000-2008), director editor (din 2010 şi în prezent) al revistei „Antiteze“, membru al Colegiului revistei „Convorbiri literare“, din 1996, fondator al Editurii „Crigarux“ (1997). Lista premiilor literare primite de-a lungul anilor a fost întregită cu „Meritul cultural în rang de Cavaler“, conferit de Preşedintele României, la propunerea Ministrului Culturii şi Cultelor, în luna martie a anului 2004, „pentru talentul de care a dat dovadă îmbogăţind literatura română cu eseuri şi studii de certă valoare, recunoscute în ţară şi peste hotare”.
În ceea ce privește volumul pe care vi-l recomandăm astăzi, el pornește de la păremisa că „s-a vorbit despre un ˂Pol al Poeziei˃ la Neamţ, meleagul de la poalele Ceahlăului, asta însemnând efervescenţă, pasiune, mişcare pe planul explorărilor lirice, dacă e să fim de acord cu ˂matricea stilistică˃, de care vorbea Lucian Blaga, punându-şi amprenta asupra gândirii şi creaţiei, cu deosebire într-un spaţiu generos cu natura şi peisajul. Epopeea Muntelui începea aici cu Asachi, continuă cu Hogaş, pelerinul post-romantic, şi ajunge în zilele noastre la Aurel Dumitraşcu şi Radu Florescu, construind un viguros filon afectiv şi textual. Ultimele decenii în Neamţ oferă o însemnată panoramă poetică, cu autori diverşi ca situare valorică, afirmaţi în două-trei valuri succesive şi care consolidează, prin contribuţiile lor, ipoteza unei eredităţi literare distincte (...) Mai ales după 1990, putem vorbi de o mișcare poetică de amploare“. În volumul amintit veți putea citi, între altele, capitole dedicate poeților Grigore Cugler, Coman Șova, Aurel Dumitrașcu, Gheorghe Simon, Nicolae Sava, Francisca Ricinski, Emil Nicolae, Nicolae Boghian, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Victor Munteanu, Elisabeta Vartic, Gheorghe Hibovski, Lucian Strochi, Dorin Ploscaru, Radu Florescu, Gabriela Livescu, Vasile Baghiu, Giuseppe Masavo, Mihai Merticaru, Cezat Țucu, Cristina Dascălu, Cornel Paiu. Nu de puține ori, paginile scrise de Cristian Livescu au accente critice, așa cum se întâmplă, de exemplu, în comentariile la poezia lui Petruș Andrei, al cărui debut literar s-a produs în anul 1995, pe când avea 49 de ani. Referindu-se la un volum apărut după anul 2000, Cristian Livescu afirmă: „Tot acum se instalează adorația placidă, cu excese pe alocuri comune și exagerări mitolatre, față de Eminescu, pe care îl putea neglija de asemenea dovezi redundante (˂Seducător în conversații, / De-un foc lăuntric mistuit, / Străin de laude și-ovații / Precum un sceptic mântuit. / / Iubea, ca nimenea, Cuvântul / Cum e-ndrăgit, de noi, Iisus˃ !?) Nu mult după asta, autorul are năstrușnica idee de a versifica o parte din corespondența M. Eminescu – Veronica Micle (...) A rezultat ceva ce nu poate fi luat în serios, ceva care frizează ridicolul. (...) 101 sonete (2007) marchează o binevenită maturitate în scrisul său, cu sporită seriozitate conferită scriiturii, în pofida tematicii intimist-minore“. Pentru cotitorul interesat de orizontul poeziei nemțene contemporane, cartea lui Cristian Livescu, pe care Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu“ – Neamț o pune la dispoziție cu generozitate, nu poate fi ocolită. „Într-o lume dominată de Virtual, cealaltă lume, Poezia, mesagera fidelă a sufletului, cu faptele și melancoliile ei, stă de veghe și dă seamă de toate ce ni întâmplă...“
0 Comments
Născut pe 29 septembrie 1974 în Piatra-Neamț, Adrian G. Romila a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este doctor în antropologie și folclor, cu teza „Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie“, publicată în volum în anul 2009, autor al mai multor cărți de eseuri, roman și proză scurtă. Publică frecvent eseuri, povestiri, cronici literare în reviste „pe hârtie” și pe internet și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.
„Am încercat, ne mărturisește autorul în prefața cărții, să strâng în acest volum doar eseurile care mă reprezintă cel mai bine, doar pe cele care mi s-a părut că au rezistat în ultimii ani. Risipite prin reviste on line și de hârtie și-n alte varii ocazii publice, ele vorbesc despre pasiunile mele de lectură și de reflecție. Efectul îndelungat al acestor vechi pasiuni e proporțional și cu intensitatea unei reevaluări severe, și cu asumarea unor atitudini și poziții intelectuale perene. Diverse ca structură, formulare, tematică și referințe, le-am împărțit dialectic în pasiuni ale sufletului, respectiv ale trupului și le-am pus sub semnul unei identități provocatoare pentru raportul dintre eul real și cel textual“. În numărul 23 al revistei „România literară“, eseistul Sorin Lavric, analizând cartea amintită, afirmă: „După ce i-am citit volumul ˂Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe˃, imaginea unui goliard modern, bătînd drumurile spre a-și cînta pasiunea, mi s-a înfipt în minte. E o uimire cum un ins cu atîta țîfnă activă a ajuns să fie un scriitor așezat, cu casă, soție și copii. (...) Cu toate că s-a născut în coasta Ceahlăului, la Piatra-Neamț, Adrian Romila a suferit de timpuriu de ahtierea mării, drept care a fugit la Constanța spre a se face ofițer de marină. Dar, îndurînd palestra aspră a vieții cazone de la Liceul de profil, și-a dat seama că supliciul de a pluti pe oceane nu i se potrivește. În consecință, a dat examen la Literele din Iași spre a-și încheia periplul universitar cu un doctorat în antropologie. Astăzi e profesor la un liceu din Piatra Neamț, împărțîndu-și timpul între dăscălie, familie, scris și prieteni. Numai că renunțarea la marinărie nu a însemnat lepădarea de patima apelor, pasiunea pentru corăbii fiind pînă într-atît de adîncă încît ˂tema imaginarului marin a rămas o mandală a sinelui˃. (p. 113).(...) Romila e un vagabond cult, care și-a convertit dorul de ducă în pelerinaj prin lumea cărților. În plus, e un înzestrat critic literar, chiar dacă prea indulgent în ușurința cu care îi laudă pe scriitori, și totodată un talentat scriitor, poate prea pliat pe calapodul narațiunii aventuriere. Volumul e o antologie de texte pe care autorul le-a selectat după un singur criteriu: ˂am încercat să strîng în acest volum doar eseurile care mă reprezintă cel mai bine, doar pe cele care mi s-au părut că au rezistat în ultimii ani˃. (p. 5). Cele mai reușite pagini sunt cele privitoare la pîlpîirea spiritului, cu cele două valențe pe care Romila le surprinde: înstrăinarea de sine din cauza internetului (în eseul ˂Despre fuga de sine, cu pesimism˃) și dospirea inefabilă în cutele credinței (în textele ˂Cum am ratat întîlnirea cu sinele˃ și ˂Cei ce sunt curajoși și ridicoli˃). În ultimele două bucăți, autorul e virtuos pînă la a atinge un vîrf estetic al nuanțelor fine. Felul cum îngenunchează lîngă călugărul ucrainian, în biserica lavrei Poceaev de lîngă Kiev, așteptînd cu neliniște binecuvîntarea care nu mai vine, umple o pagină de literatură înaltă, la fel cum trezirea din somn sub îndemnul de a merge la spovedanie, în mînăstirea Hadîmbu, îi dă ocazia unei bijuterii literare. Adrian G. Romila e un foarte bun nuvelist, păcat că e un critic prea milos în judecățile cu care îi tămîiază pe scriitori. Îl îndrăgesc mai mult în partea memorialistică (ca în Raiul, la 25 km de comunism) și în cea mărturisitoare (ca în ˂Lucid˃, ˂O dependență˃ sau ˂De ce țin un jurnal˃), dar nu-l gust în comentariile cinefile (volumul conține nu mai puțin de zece cronici de film, pe care numai Angelo Mitchievici le poate înțelege), cum nu-l agreez în incursiunile teoretice despre teme fatal bătătorite, precum cele religioase (˂O întîmplare din Betania˃) sau exegetice (˂Eliade-Culianu: aventura modelului˃).(...) Ratat ca marinar și neîmplinit ca văcar, Adrian G. Romila e un vagabond livresc de certă valoare nuvelistică“. Pe lângă volumul prezentat aici, Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ – Neamț vă oferă spre lectură întreaga operă a scriitorului pietrean care, la 46 de ani, se află la apogeul carierei sale scriitoricești. Născut pe 10 ianuarie 1815 cu numele de Gheorghie Vasilievici Govorov, tatăl fiind preot, a studiat la seminarul din Orlov și la Academia Teologică din Kiev (1837-1842). Mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor s-a contur hotărârea de a părăsi lumea, călugărindu-se înaintea absolvirii cursurilor. La absolvire a fost desemnat director al Şcolii Teologice Sofia din Kiev, mai târziu director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg, ajungând rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală. Pe 9 mai 1859, a fost hirotonit episcop al Tambovului. Slujea la biserică, călătorea în eparhie, predica, restaura biserici... În anul 1866 a făcut cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop, retragându-se în singurătate. A simţit chemarea de a se dărui scrisului duhovnicesc și a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu. Duminică, 2 iulie 1866 şi-a luat rămas bun de la turma sa, pășind pe drumul celor 28 de ani de viaţă solitară, plină de neîntrerupte nevoinţe. Începând din 1872 a întrerupt legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea, iar ce primea trimitea prin poştă săracilor, păstrând pentru sine doar banii pentru cărţi. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie. Primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat. Scrisorile lui, date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.
Printre lucrările sale se găsesc Scrieri de teologie morală, Scrisori despre viaţa duhovnicească, Scrisori despre viaţa creştină, Scrisori despre credinţă şi viaţă, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea, Calea spre mântuire, Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii, Despre rugăciune şi cumpătare. Cartea pe care v-o recomandăm acum adună scrisori ale Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul, adresate schiegumenului Gherman (Gomzin) și schimonahului valaamit Agapie (Molodiașin). Scrisorile au o valoare de necontestat, în ele regăsindu-se experiența duhovnicească a marilor asceți ai Ortodoxiei. Ferindu-ne de greșeli și de înțelegerea falsă a vieții duhovnicești, această experiență ne îndrumă pe calea cea strâmtă, dar adevărată, a mântuirii. Terry Eagleton (n.1943), este un maestru al comediei, una dintre cele mai sclipitoare minți ale epocii noastre, filosof, critic și teoretician literar britanic, născut în Salford, într-o familie de irlandezi catolici. După studii la Trinity College și Jesus College, Cambridge, începe să predea la University of Oxford și, în calitate de visiting-professor, la Cornell University, Duke University, Iowa University, Melbourne University, Yale University, dar și la Trinity College, Dublin. Autor a peste patruzeci de lucrări de teorie literară, postmodernism, politică, ideologie și religie, bine primite de cititoriii din întreaga lume. În volumul pe care vi-l recomandăm astăzi - „Speranță fără optimism“ - autorul începe de la întrebările firești: Ce e speranța? Ce o deosebește de dorință? Poate schimba speranța viitorul?
„Speranța nu este o stare de spirit sau o condiție biologică, ci o perspectivă morală asupra vieții. Wittgenstein afirmă că un câine nu poate spera. E drept, câinele se așteaptă că stăpânul lui se va întoarce, dar nu speră, pentru că speranța depinde de limbaj“. Terry Eagleton e de părere că această teorie e pornită de la frica de câini care-l stăpânea pe Wittgenstein, dar e de acord că speranța este o funcție a limbajului. „Există pilule care stimulează optimismul, dar ele nu generează speranța. Banalitatea optimismului se regăsește, de pildă, în convingerea tâmpă că totul se va termina cu bine pentru că ești optimist, ca și cum totul ar trebui să se termine cu bine pentru că ești albanez“. În școală am fost învățați că speranța este ultimul rău din cutia Pandorei. În mitologia greacă Pandora a fost prima femeie de pe pământ, creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, Afrodita, Atena, Apollo, Hermes, au concurat la apariția ei, Pandora însemnând în limba greacă „cea cu toate darurile“. După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd oameni perfecți din lut, cărora le-a dat viață cu razele soarelui și le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus a decis să se răzbune, punându-l pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea, aroganța , suferința/durerea, vanitatea, lăcomia și gelozia, pofta trupească, ura, lăcomia, bolile, lenea, tristețea, teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei, suferința și moartea. Atena, zeița înțelepciunii, a pus în această cutie Speranța. Epimeteu, fratele lui Prometeu, cel care refuzase căsătoria cu Pandora, subjugat de frumusețea ei, a acceptat-o de soție. Fire curioasă, ea a deschis cutia și relele s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, a închis capacul, neobservând că pe fundul cutiei rămăsese Speranța. Este speranța ceva rău? s-au întrebat oamenii. Creștinismul, de exemplu, face diferența dintre speranță (care rămâne în orizontul oamenilor: sper că mă va ajuta cineva ) și nădejde (care deschide orizontul lui Dumnezeu: nădăjduiesc să nu mă părăsească Domnul). Nădejdea este una din virtuțile creștine, alături de credință și dragoste. „Cele trei așa-numite virtuți teologice - credința, speranța și milostenia - au toate corolare viciate. Credința poate să alunece în credulitate, milostenia, în sentimentalism, iar speranța, în autoiluzionare“, observăTerry Eaglenton. El vorbește despre speranță folosindu-se de repere filosofice, literare dar și de afirmațiile diferitelor personalități politice sau istorice. Într-o lume care nu mai vrea să știe de rădăcinile ei biblice, cartea recomandată astăzi este o lectură instructivă, rămânând în orizontul umanismului. |
bibliotecaBiblioteca Judeţeană arhiva
June 2023
Autori
All
|