„Prima vizită a tatei a fost pentru noi ca un vis. I s-a mai permis să revină în 1977 şi 1983. 
       Când ne-a vizitat prima dată, am fost atât de fericiţi că-l vedem şi că va sta cu noi trei săptămâni, încât eu una aproape că nu mai voiam să dorm la gândul că, în felul acesta, pierdeam din timpul pe care aş fi putut să-l petrec cu el. (...) Tata a venit s[ stea cu noi și fratele meu, cere pe atunci se călugărise și era monah ortodox la mânăstirea din Essex. Mai apoi, tata a mers și el la mănâstire, ca să vadă cămunul fiului său.  (...)
         I-am făcut cunoştinţă cu câţiva dintre prietenii noştri şi-mi amintesc că, întrebat de aceştia ce l-a impresionat mai mult în Anglia, tata a răspuns: «Atâtea feţe zâmbitoare...»(...)
       Tatei îi plăcea să cumpere în fiacre zi ziarul The Times, pe care-l citea cu expresia omului interesat de tot ce se întâmplă în jurul lui. (...) 
          Era foarte interesat să știe cum gândesc tinerii de aici. (...)
          Tata ar fi trebuit să ne viziteze din nou în 1985, dar fiindcă primise deja vize pentru Franța și Germania nu a mai primit-o pe cea pentru Anglia. De aceea am mers eu la Paris să-l văd. Am locuit amândoi la rude. (...) 
          A fost ultima dată când îl vedeam pe tata în viață. A murit doi ani mai târziu, în decembrie 1987. 
         Tata cunoaştea Parisul foarte bine, studiase acolo în anii '30, pe vremea când încă mai era căsătorit cu mama. Au divorțat în 1948, atunci când Noica, dându-și seama de viitorul sumbru care-l aștepta, a hotârît că represaliile regimului nu trebuie să se răsfrângă asupra noastră. (...) 
      Când am vizitat Luvrul, m-a întrebat ce prefer să văd, antichitatea greacă sau cea egipteană. Am ales-o pe cea greacă, iar el părea că știe ceva despre istoria fiecărui obiect în fața căruia ne opream. (...)
         Îmi amintesc o seară memorabilă petrecută la mătușa mea, la care de altfel locuiam. Ea a avut inspirația de a-i invita la masă pe doi contemporani ai tatei, Emil Cioran și Mircea Eliade. A fost o întâlnire extraordinată, fie și numai pentru că era prima oară când cei trei se reîntâlneau după plecare lui Cioran și Eliade din România. Cu Mircea Eliade tata fusese coleg la Liceul Spiru Haret din București, iar de Cioran îl lega amintirea anilor de facultate, când amândoi audiaseră cursurile lui Nae Ionescu. (...)
      Exista o camaraderie extraordinară între ei și marea bucurie intelectuală ce se năștea din discuțiile filosofice era vizibilă pentru oricine. Nu se poate reda în cuvinte acea seară în care trei dintre cele mai rafinate minți filozofice s-au regăsit după atâția ani grei. Îmbătrâniseră fizic, dar uzura trupului nu se întinsese și asupra minții: erau lucizi, proaspeți și fermecători rostindu-și fiecare, după temperasment și experiență, discursul. 
       La un moment dat, Eliade și Cioran l-au întrebat pe tata dacă nu are de gând să rămână măcar acum, la senectute, în Occident. Nu va rămâne, le-a răspuns, căci are o operă de terminat în România și trebuie să profite de acești ultimi ani de viață pentru a încheia ce-și propusese să scrie, cu atât mai mult cu cât regimul îi permisese din nou să publice. (...)
     Scumpul meu tată, cu minunatele lui idealuri...Cât ăși dorea să-i îndrume pe tineri, insuflându-le puterea de a traversa acea epocă întunecată! (...)
         Niciodată n-am știut, și nici n-am vrut să știu, de ce s-a recăsătorit tata. Eram fericită să am încă o mamă, de care de altfel m-am atașat foarte bine. (...) Tata s-a recăsătorit cu o văduvă care avea, la rândul ei, o fiică din prima căsătorie, mai mare cu câțiva ani decât noi. Părinții mei au rămas în continuare foarte buni prieteni, iar dacă ar fi știut cât îi iubeam, eu și Răzvan, nu și-ar mai fi făcut nici măcar probleme în privința noastră. (...)
        După ce tata s-a recăsătorit, mama nu ne mai însoțea la Câmpulung în timpul vacanțelor, rămânând să locuiască la prietenii pe care-i mai avea în capitală. (...)
         De la vârsta de șase sau șapte ani și până când am plecat în Anglia, mi-am petrecut toate verile la Câmpulung Muscel. (...) În iarna lui 1950-1951 am stat la Câmpulung cu tata și am mers la școală cu sora mea vitregă. (...)
        În vara anului 1955 s-a petrecut lucrul la care visasem de câțiva ani: am primit viza de ieșire din țară. (...) Am dat o fugă la Câmpulung, pentru a ne lua rămas bun de la tata. Știam foarte bine că nu ne vom mai întoarce și că pe el s-ar putea să nu-l mai revedem niciodată. (...)
Am ajuns la Viena la șase dimineața. Noi, copiii, moțăiam ... și deodată am auzit, veselă și puternică, vocea mamei: „Treziți-vă, suntem liberi!“. (...)
Călătoria de la Viena spre Londra a fost ca un vis frumos care înlocuieşte coşmarul. (...) 
          Ne gândeam la tata, la soarta care-l aştepta pe el de acum încolo... Cât am fi dorit să ne fie împreună în această călătorie minunată, să ne putem bucura împreună de libertate...“ 

m Gabriel Liiceanu este editorul şi unul dintre autorii lucrării colective Epistolar, care reunește scrisorile generate de voci intelectuale de mare forță (Constantin Noica, Emil Cioran, Andrei Pleşu, Radu Bogdan, Alexandru Paleologu, Thomas Kleininger, Ştefan Augustin Doinaş, Sorin Vieru, Andrei Pipidi, Mariana Şora, Marin Tarangul, Petru Creţia, Ion Ianoşi, Sorin Vieru)  pe marginea cărții sale Jurnalul de la Păltiniș. Într-o anexă, alături de corespondenţa dintre Constantin Noica şi Alexandru Paleologu sunt reproduse trei articole din presa literară de dinainte de 1989: Eugen Simion, Îndârjirile filosofului (România literară, octombrie 1983); N. Steinhardt, Catarii de la Păltiniş (Familia, decembrie 1983); Andrei Pleşu, Între filozofie şi înţelepciune. Însemnări despre Constantin Noica (Ateneu, mai 1985). 

Epistolarul are un Epilog scris de Constantin Noica:
       „Ce mi se pare cuceritor în Epistolarul prilejuit de Jurnal este cearta pe care a iscat-o. Ea este adevărul spiritului, aşa cum este cel al istoriei care, până deunezi, n-a fost decât istoria războaielor (...) În Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare, pentru cel care a stârnit prea frumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice. Să fie aici un model germanic la modul caragialesc? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că la Păltiniş nu există paltini şi că la umbra paltinilor nevăzuţi s-a întâmplat mai nimic. Ca în Epistolar?
        Dar am aflat, de la Kant, că nimicul este de patru feluri: nimic negativ, nimic privativ, nimic al imaginarului şi nimic al inteligibilului. Într-o lume în care coexistă perfect cele patru feluri de nimic, îmi închipui că măcar Epistolarul acesta ar putea supravieţui, ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi.
                                                                                                                                   Constantin Noica
Păltiniş, ianuarie 1986“

Aşa cum am  amintit, în Anexă sunt reproduse şi două texte semnate de Nicolae Steinhardt, respectiv Andrei Pleşu.

Nicolae Steinhardt / Catarii de la Păltiniș

      „Filosofia e pentru ei toţi singura preocupare vrednică a reţine cugetul şi veghea omului, iarăşi şi iarăşi: ea, delecta, suverana. (...) Restul nu-i decât deşertăciune, băcănie, irosire a vremii, carenţă a spiritului. 
       Şi se ajunge astfel la o nevoită dar reală trufie: numai filosofii sunt sarea pământului (precum gândeau şi Platon şi Voltaire), numai îndeletnicirea lor justifică însăşi existenţa acestei planete şi apariţia la suprafaţa ei a speciei cuvântătoare şi cogitante. Ceilalţi? Oameni de ispravă, eventual, mai ştii, totodată neexistenţi, nuli, ne nici un folos: vieşi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte. Seniorii catari  - puri, perfecţi – recurgeau la termeni ai precişi, mai nefăţarnici: massa damnata. (...)
      Aşa-i la Păltiniş, la 1600 de metri altitudine, întocmai ca pe vârfurile  crestelor unde se înălţau castelele nobililor catari convinşi că doar ei – ştiutorii, curăţiţii – deţin cheia tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. (...)
          Numai la Păltiniş, ne spune Liiceanu – există mântuire. (...)
         Dar poate că nici toţi cei care, solidari cu Noica, au luat cândva drumuri cu o altă destinaţie n-au săvârşit rele şi s-au ales cu o experienţă ontologică de tărie egală celei dobândite prin lectura din scoarţă în scoarţă a ediţiei Cassirer. Filosofia devenirii întru fiinţă ei au parcurs-o existenţial, într-un od în care nici un tratat nu-l poate concura ori suplea oricât de adânc şi complet ar fi.(...)
          Să fie aşadar bucuroşi cei în cauză de binele pe care-l fac, de inunatele cunoştinţe pe care le-au deprins, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea pentru mai puşini dăruiţii decât ei, pentru cei care-şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire“.
(Revista Familia, decembrie 1983) 

Anul acesta, pe 12 iulie, am sărbătorit 110 ani de la nașterea filosofului Constantin Noica. Pentru că volumul care l-a  făcut cunoscut, înainte de 1989, marelui public, determinând mulți tineri și mai puțini tineri să ia drumul Păltinișului, spre a-l cunoaște pe Noica „față către față“, a fost „Jurnalul de la Păltiniș“, scris de Gabriel Liiceanu și publicat la Editura Cartea Românească din București în anul 1983, recomandăm drept carte a săptămânii pentru tineret și adulți acest volum, reeditat de-a lungul anilor. Și pentru că filosofia lui Noica a înrâurit și înrâurește profund gândirea românească, vom continua, până la sfârșitul lunii iulie, să recomandăm cărți scrise de el sau cărți scrise despre el și despre sistemul lui de gândire. 

Gabriel Liiceanu / Jurnalul de la Păltiniș. București: Editura Cartea Românească, 1983.

    Am să apelez la câteva fragmente din interviul luat de ziaristul Laurenţiu Ungureanu protagoniştilor jurnalului, în anul 2013, la împlinirea a treizeci de ani de la publicare. Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu l-au vizitat pe Constantin Noica, la Păltiniş, între anii 1977 - 1981. Interviul a apărut în ziarul Adevărul, la sfârşitul lunii noiembrie 2013 şi ne-am permis să selectăm câteva fragmente, pentru a vă ajuta să înţelegeţi ce a însemnat, pentru cei implicaţi, „fenomenul Păltiniş“:

Andrei Pleşu: „Suntem cuprinşi de o dezordine... În 1983, la editura „Cartea Românească“ apărea o carte intitulată «Jurnalul de la Păltiniş», având subtitlul «Un model paideic în cultura umanistă». După standardele unei epoci precum cea în care trăim astăzi, volumul ar fi trebuit să fie recompensat cu titlul onorific de bestseller. La numai câteva luni de la apariţie, cartea circula din mână în mână, era discutată, analizată şi recomandată. La nivelul acelor ani însă, şi având ghinionul racordării la cea mai neagră perioadă a socialismului românesc, «Jurnalul de la Păltiniş» a avut destinul unui obiect interzis, dezbătut pe la colţuri, ascuns de ochii indiscreţi şi fiind miza unor schimburi, precum cele contra unor pachete de unt, ce ar face tinerii din ziua de astăzi să zâmbească. Reeditat imediat după Revoluţia din decembrie 1989 şi completat cu pasajele ce fuseseră scoase de cenzură la momentul primei apariţii, «Jurnalul de la Păltiniş» şi-a continuat, şi în epoca democratică, ascensiunea fulminantă. A fost redescoperit de o nouă generaţie, iar aspectul secret, primit fără voia sa în comunism, a dispărut, apropiindu-se mai tare de sensul subtitlului: un model educaţional. O nebunie asumată «Jurnalul de la Păltiniş» este una dintre acele cărţi care, după toate rigorile impuse de un astfel de tip de discurs, pare imposibil de explicat cuiva care ar fi curios cu privire la tema lucrării. Ce ai putea să-i spui unei astfel de persoane? Că este despre nişte oameni care se plimbă, citesc, mănâncă şi discută filozofie? Că este despre un domn extrem de cultivat ce-ţi dezvăluie tainele gândirii? Că este o fabulă idilică despre cum nişte oameni au trecut printr-un regim opresiv cu nasul în cărţi şi mintea la concepte mai mult sau mai puţin abstracte? Sau, şi mai rău, ai putea risca să încerci să fii concis, să redai tema cărţii în câteva cuvinte, şi să ajungi denigrat pentru folosire ilicită de metafore şi idealism. Şi, totuşi, «Jurnalul de la Păltiniş> este despre ceva. În 1998, când am intrat la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, mai mult de jumătate dintre colegii mei se aflau acolo, la examenul de admitere, din acelaşi motiv ca şi mine: citiesră «Jurnalul». În carte nu era vreo reţetă filozofică, nu ţi se explica vreun sens ultim sau vreun traseu spre realizarea de sine, dar îţi deschidea un drum, pe care-l credeai inexistent sau, în cel mai bun caz, definitiv închis. Iată, dincolo de viaţa reală, asta în care ne mişcăm cu toţii, cu micile noastre bucurii, nefericiri, idealuri şi obiective, există şi altceva. Un loc în care cuvintele se rostesc şi se folosesc altfel, în care majoritatea conversaţiilor purtate nu sfârşesc în banalul clasic. Ce formă mai frumoasă de nebunie asumată, decât cea în care, într-o lume dominată de facturi la utilităţile curente, să discuţi, cu o seriozitate de parcă n-ar mai exista ziua de mâine, despre categoriile lui Kant, despre triada lui Hegel sau despre fiinţa-întru-moarte a lui Heidegger? De fapt, ceea ce e în «Jurnal» de resortul filozofiei rămâne mai mult sau mai puţin enunţiativ. Rostul cărţii nu este de a expune o filozofie, ci de a înfăţişa o atitudine şi un program. 

Gabriel Liiceanu: «Jurnalul de la Păltiniş» a fost scris pentru că au existat – le-aş numi – ramele de timp ale Păltinişului: răstimpurile în care ne aflam, o mână de oameni, izolaţi de lume, cu Noica acolo. Intenţia mea s-a rezumat la a povesti ce se întâmpla atunci. Simţeam că în acele bucăţi de timp privilegiate se petrece cu noi ceva cu totul neobişnuit. Nu oricine are norocul să se ducă undeva şi să se întâlnească cu un personaj ieşit cu totul din comun, apt să schimbe claviatura obişnuită a vieţii. Noica umbla la alte resorturi ale fiinţei umane decât la cele la care se recurge îndeobşte când «te întâlneşti» cu cineva. Sigur, trebuia să fii deja pregătit pentru această întâlnire, trebuia s-o fi aşteptat de mult. Trebuia să tânjeşti dintotdeauna după ea, după personajul care avea să iasă în întâmpinarea acestei aşteptări şi care, la rândul lui, te aştepta. Şi totuşi, ce făcea Noica atât de neobişnuit? Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii. Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în «paradisul culturii», până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.(…)
       Noica va rămâne pesemne ultimul autor de sistem din Europa, dar unul anacronic. Căci el face asta într-o vreme în care oamenii au nevoie să afle de la filozofi cum pot să-şi pună în ordine viaţa, nu cum să găsească «ordinea lumii» după o mecanică a conceptelor.(…)
        Orice scenariu educativ autentic este unul al educării în spaţiul libertăţii. Cel care se supune o vreme pentru a putea primi, o face în vederea momentului în care va sta pe picioarele sale. Ceea ce în filozofie – şi în genere în viaţă – înseamnă: a gândi pe cont propriu, a gândi cu mintea ta, după ce ai asimilat oferta de gândire a generaţiilor precedente. «Cultură» înseamnă asimilarea acestei oferte. Dar cum oferta asta e uriaşă, trebuie să existe cineva care să te ghideze printre tarabele culturii. Despre „nevoia pură de a consemna» La momentul apariţiei, «Jurnalul» a fost o gură de oxigen pentru cei care găseau, în cărţi, evadarea din comunism. (…)
       Oamenii vor avea întotdeauna parte de un «infern» (însăşi condiţia umană este unul) din care vor vrea să evadeze şi de un «paradis» în care să poată evada. Întâmplarea că eu mă aflu în spatele acestei cărţi este, neîndoielnic, cea mai frumoasă din viaţa mea“. 

Anca Manolescu (n. 1953)  este doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti. A fost cercetător la Muzeul Ţăranului Român (1990–2002). În prezent este cercetător şi editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, Institutul de Studii Avansate, din Bucureşti, editor şi traducător din Simone Weill, André Scrima, René Guénon. Dincolo de articolele din revistele de cultură Dilema şi Dilema veche, Secolul XX, Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog, am redescoperit‐o în volumele Locul călătorului. Simbolistica spaţiului în Răsăritul creştin (Bucureşti: Editura Paideia, 2002), Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Iaşi: Editura Polirom, 2005), Jurnal de inactualităţi (Bucureşti: Erditura Paideia,), Stilul religiei în modernitatea târzie (Iaşi: EdituraPolirom, 2011), Modelul Antim. Modelul Păltiniş (Bucureşti: Editura Humanitas,2015).

         Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi este o încercare a  autoarei de a contura statutul religiei la început de secol şi de mileniu, într‐o lume care‐şi redefineşte valorile. Dincolo de cadrul democratic ce permite omului credincios să‐şi trăiască astăzi fără oprelişti convingerile religioase, societăţile moderne, ne atrage atenţia Anca Manolescu, „nu se mai construiesc în funcţie de un arhetip ceresc; cadrele vieţii comunitare nu mai oglindesc decât absenţa divinului, ignorarea lui“. Dar criza lumii moderne, crede autoarea în rând cu Nicolae Berdiaev, Simone Weil, André Scrima, Andrei Pleşu, H.‐R. Patapievici, poate oferi, alături de inconfort spiritual şi tocmai datorită lui, materie pentru un discernământ ofensiv, creator, puncte de sprijin pentru orientarea verticală.
      Astăzi, observă Anca Manolescu, singura instanţă creditată ca purtătoare de transcendenţă în raport cu socialul şi cu istoria rămâne persoana umană şi de aceea libertatea ei este totală. Nu trebuie să uităm faptul că unul dintre cele mai importante impulsuri ce au condus la naşterea modernităţii a fost acela de distanţare a omului de obiectivările divinului, aşa cum erau ele conturate de scolastica târzie. Astfel, astăzi, instituţiile religiei nu mai conving ca obiectivări ale transcendenţei, ci ca vectori către ea. Pe această linie de gândire, într‐un interviu recent, teologul Jean‐Yves Lacoste declara: „Nu mă interesează creştinismul, ci Christos“.
     Pe de altă parte, la început de secol XXI, în contextul globalizării, al liberei circulaţii a oamenilor, doctrinelor, religiilor, sistemelor de gândire, nimeni nu poate închide ochii asupra existenţei altor concepţii despre lume. „Nimeni nu‐şi mai poate considera propria tradiţie drept singura adevărată“ afirma în anul 1997 un teolog catolic, referindu‐se la situaţia bisericii în lumea de azi.
         Secularizarea în sensul ei cel mai adânc nu înseamnă doar separarea Statului şi a puterii lui de Biserică/religie, nu înseamnă doar transformarea religiei în convingere individuală sau de grup, ci „reducerea realului la un singur nivel de realitate“.
       Modernitatea târzie a inaugurat un model mental pe care cercetătorii au ales să‐l numească „ieşirea din religie“, diagnosticul desemnând starea unei societăţi în care religia nu mai constituie un reper pentru toate aspectele vieţii, pierzându‐şi autoritatea normativă de care să ţină seama puterea politică. Dar, observă Anca Manolescu, dincolo de aceste diagnostice care întrevăd extincţia religiei, realitatea din terenul extra‐european, ba chiar şi european, demonstrează vitalitatea religiilor, „capabile să reacţioneze creator la delocările pricinuite de globalizare, să ofere sens individului şi comunităţilor pe drumul traumatizant al modernităţii“. 
     „Ceea ce s‐a schimbat faţă de societăţile tradiţionale şi de modernitatea clasică este, constatăm cu toţii, modul de manifestare a transcendenţei. Nici afirmată, nici negată peremptoriu, nici obiectivată, nici redusă la chestiune privată, subiectivă, transcendenţa îşi manifestă vizibilitatea publică, având atâta obiectivitate socio‐culturală cât au şi alte convingeri şi valori împărtăşite de comunităţi importante din societatea mare“. 
        Când prima modernitate a izgonit religia din sfera puterii, instituţiile creştine din Occident au resimţit acest divorţ ca pe un atentat grav la misiunea lor spirituală, privind modernitatea ca pe un război între laicitate şi Dumnezeu. De la începutul secolului XX însă, ele au început să valorifice spiritual orizontul modernităţii, adresându‐se conştiinţelor, apărând libertatea de conştiinţă, intervenind în dezbaterile publice. După căderea comunismului, catolicismul polonez, ortodoxia rusă, românească, bulgară, sârbă, par să lucreze pe două fronturi divergente. Sigure de autoritatea lor spirituală, ca tradiţii bine implantate în cultura popoarelor respective, ele acceptă, în principiu, valorile democraţiei şi pluralismul religios, apără libertatea de conştiinţă, critică ceea ce în ochii lor sunt derapaje ale modernităţii, dar încearcă, în acelaşi timp, să asocieze autoritatea lor spirituală cu puterea statului, să pună semnul echivalenţei între comunitatea de credinţă şi cea cetăţenească. În tot acest iureş uităm însă că „a exploata spiritual distanţa dintre religie şi putere nu înseamnă a pleda pentru reforme instituţionale, pentru adaptări modernizante sau moderniste ale Bisericii. Înseamnă a gândi şi a practica în mod <apofatic> credinţa, a pune public în operă stilul ei paradoxal, eliberator“. 
       Noutatea modernităţii târzii, afirmă Anca Manolescu în încheierea eseului său, „constă în faptul că nu ne mai putem închide într-o religie ca într‐o cetate, ci trebuie să dăm seama, din interiorul propriei tradiţii, de diversitatea lumii şi de universalul ţintei care ne orientează căutarea. (...) În zenitul religiilor stă aceeaşi realitate, prea densă pentru a putea fi prinsă într‐un contur limitativ, prea atrăgătoare pentru ca omul să nu pornească la drum spre plenitudinea ei. Astăzi, ea îşi marchează mai mult ca niciodată, în spectacolul public, distanţa faţă de formele lumii, în care radiază lumina ei, dar de care ea nu e nici stăpânită, nici parcelată“.

        ​Morgan Scott Peck (1936 - 2005) a fost un cunoscut și apreciat psihiatru și autor american, absolvent al Universității Harvard (1958), având și un doctorat în medicină, obținut în anul 1963. Lucrările lui sunt rodul experienței acumulate în urma practicii psihiatrice, combinată cu o perspectivă religioasă asupra lumii și a omului. Cartea pe care v-o recomandăm astăzi, apărută în anul 1978 - vândută, în succesive ediții, în peste 7 milioane de exemplare numai în S.U.A și Canada și tradusă în peste 20 de limbi  -, a devenit deja clasică. 
     Volumul este structurat în patru capitole care poartă următoarele titluri: „Disciplina“, „Iubirea“, „Creșterea spirituală și religia“, „Grația“.  
         Pentru că tema iubirii este una de larg interes am ales, spre a vă deschide pofta de a citi această carte, câteva citate din capitolul care poartă titlul „Iubirea“.
      „Definesc astfel iubirea: voința de a-ți extinde sinele pentru creșterea ta spirituală sau a altuia. (...) Când iubim pe cineva, dragostea noastră se demonstrează sau devine reală doar prin străduință - prin faptul că pentru cineva (sau pentru noi înșine) facem un pas în plus sau mergem încă o milă. Iubirea nu este lipsită de efort. Dimpotrivă, ea presupune efort. (...) Dragostea există în măsura faptelor. Iubirea este un act de voință - adică atât o intenție, cât și o acțiune. (...) 
       Dintre toate concepțiile greșite despre iubire, cea mai înrădăcinată și mai răspândită este credința că <îndrăgostirea> este iubire sau, cel puțin, una dintre manifestările ei. (...) Experiența îndrăgostirii este una specific erotică, legată de sex. Nu ne îndrăgostim de copiii noștri, în ciuda faptului că-i iubim foarte profund. (...) Suntem îndrăgostiți doar când suntem conștient sau inconștient motivați sexual. (...) Experiența îndrăgostirii este invariabil una temporară. (...)
Pentru a înțelege natura fenomenului îndrăgostirii și  inevitalitatea sfârșitului ei este necesar să examinăm natura a ceea ce psihiatrii numesc granițele eului. (...) Esența fenomenului îndrăgostirii constă într-un colaps brusc al unei zone a granițelor eului individual, permițând cuiva să-și unească identitatea cu cea a unei alte persoane. Brusca eliberare de sine însuși, exploziva revărsare spre ființa iubită și curmarea dramatică a singurătății ce acompaniază acest colaps al granițelor eului sunt resimțite de cei mai mulți dintre noi ca extatice. Noi și ființa iubită suntem unul și același lucru! Singurătatea nu mai există!(...)
       Dar, începând să trăiască împreună, cei doi constată că, una câte una, gradual sau brusc, granițele eului își reiau locul; încet, încet sau brusc îndrăgostirea se sfârșește. Cei doi sunt iarăși individualități separate. În acest punct, ei încep fie să dizolve legăturile relației lor, fie să inițieze o operă de iubire reală. (...)
      Îndrăgostirea nu înseamnă o lărgire a limitelor sau a granițelor cuiva; înseamnă doar un colaps temporar al lor. Extinderea limitelor cuiva cere efort; îndrăgostirea nu are nevoie de efort. Indivizii leneși și indisciplinați au aceleași șanse să se îndrăgostească precum cei energici și dedicați unui scop. (...) Iubirea reală este o experianță de extindere permanentă. Îndrăgostirea nu este. (...)
       Doi oameni se iubesc unul pe celălalt atunci când sunt capabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască împreună. (...)
           O căsnicie bună nu poate exista decât între doi oameni puternici și independenți. (...)
      Adevărata iubire nu este un sentiment de care să fim copleșiți. Este un angajament. O decizie gândită. Tendința comună de a confunda iubirea cu sentimentul iubirii le aduce oamenilor tot soiul de dezamăgiri. (...)
         Forma principală pe care o ia munca iubirii este atenția. Când iubim pe cineva, îi oferim lui sau ei întreaga noastră atenție; participăm la creșterea acelei persoane. (...) Cel mai utilizat mod în care ne putem exersa atenția este ascultarea. (...) Iubirea este o stradă cu două sensuri, un fenomen reciproc, în care cel care primește oferă la rândul său, iar cel care oferă primește de asemenea. (...) Pentru că adevărata ascultare este iubirea în acțiune, niciunde nu este mai potrivită ca în căsnicie. Majoritatea partenerilor dintr-un cuplu nu se ascultă însă unul pe celălalt cu adevărat. (...)
      În mod clar, există dimensiuni ale iubirii care n-au fost discutate și sunt foarte dificil de înțeles. (...)
        Oricine vrea să fie iubit. Dar mai întâi trebuie să ne facem pe noi demni de a fi iubiți. Trebuie să ne pregătim pentru a fi iubiți. Facem acest lucru devenind noi înșine ființe umane iubitoare și disciplinate“. (op. cit. pp. 79 -184)