Speranță fără optimism

Terry Eagleton
​București: Editura Baroque Books&Atrs, 2019.

              Terry Eagleton (n.1943), este un maestru al comediei, una dintre cele mai sclipitoare minți ale epocii noastre, filosof, critic și teoretician literar britanic, născut  în Salford, într-o familie de irlandezi catolici. După studii la Trinity College și Jesus College, Cambridge, începe să  predea la University of Oxford și, în calitate de visiting-professor, la Cornell University, Duke University, Iowa University, Melbourne University, Yale University, dar și la Trinity College, Dublin. Autor a peste patruzeci de lucrări de teorie literară, postmodernism, politică, ideologie și religie, bine primite de cititoriii din întreaga lume. În volumul pe care vi-l recomandăm astăzi - „Speranță fără optimism“ - autorul începe de la întrebările firești: Ce e speranța? Ce o deosebește de dorință? Poate schimba speranța viitorul?
        „Speranța nu este o stare de spirit sau o condiție biologică, ci o perspectivă morală asupra vieții. Wittgenstein afirmă că un câine nu poate spera. E drept, câinele se așteaptă că stăpânul lui se va întoarce, dar nu speră, pentru că speranța depinde de limbaj“. Terry Eagleton e de părere că această teorie e pornită de la frica de câini care-l stăpânea pe Wittgenstein, dar e de acord că speranța este o funcție a limbajului. „Există pilule care stimulează optimismul, dar ele nu generează speranța. Banalitatea optimismului se regăsește, de pildă, în convingerea tâmpă că totul se va termina cu bine pentru că ești optimist, ca și cum totul ar trebui să se termine cu bine pentru că ești albanez“.
         În școală am fost învățați că speranța este ultimul rău din cutia Pandorei.  În mitologia greacă Pandora a fost prima femeie de pe pământ, creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, Afrodita, Atena, Apollo, Hermes, au concurat la apariția ei,  Pandora însemnând în limba greacă „cea cu toate darurile“. După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd oameni perfecți din lut, cărora le-a dat viață cu razele soarelui și le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus a decis să se răzbune, punându-l pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea, aroganța , suferința/durerea, vanitatea, lăcomia și gelozia, pofta trupească, ura, lăcomia, bolile, lenea, tristețea, teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei, suferința și moartea. Atena, zeița înțelepciunii, a pus în această cutie Speranța. Epimeteu, fratele lui Prometeu, cel care refuzase căsătoria cu Pandora, subjugat de frumusețea ei, a acceptat-o de soție. Fire curioasă, ea a deschis cutia și relele s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, a închis capacul, neobservând că pe fundul cutiei rămăsese Speranța. Este speranța ceva rău? s-au întrebat oamenii. Creștinismul, de exemplu, face diferența dintre speranță (care rămâne în orizontul oamenilor: sper că mă va ajuta cineva ) și nădejde (care deschide orizontul lui Dumnezeu: nădăjduiesc să nu mă părăsească Domnul). Nădejdea este una din virtuțile creștine, alături de credință și dragoste. „Cele trei așa-numite virtuți teologice - credința, speranța și milostenia - au toate corolare viciate. Credința poate să alunece în credulitate, milostenia, în sentimentalism, iar speranța, în autoiluzionare“, observăTerry Eaglenton.  El vorbește despre speranță folosindu-se de repere filosofice, literare dar și de afirmațiile diferitelor personalități politice sau istorice. Într-o lume care nu mai vrea să știe de rădăcinile ei biblice, cartea recomandată astăzi este o lectură instructivă, rămânând în orizontul umanismului.