„Atitudinea mea romantică faţă de psihologie se eroda încet, iar senzaţia că psihologia de plasează în demisolul cunoaşterii devenise din ce în ce mai pregnantă. Aveam senzaţia pe care o ai atunci când ai pumnul plin cu nisip, iar el, încet, încet, fuge printer degete şi rămâi cu pumnul gol.
Se întâmplase să contribuie la nefericirea mea şi afirmaţia lui Constantin Noica, care, referindu-se la psihologie, mi-a spus cu un aer de superioaritate tolerantă şi cu multă îngăduinţă, că mă ocup de micuţisme. Adică de destine omeneşti, de X, Y, Z, etc, deci de micile vieţi, separate, individuale, obscure. Desigur că în subtextul expresiei lui stătea convingerea că incapacitatea psihologului de a se ridica la concept, rămânerea în concretul uman, îi dă psihologiei, fără drept de apel, un statut de inferioritate. Întâmplător, m-am convins că această idee a lui Constantin Noica era foarte înrădăcinată în mintea lui. Într-o cărticică a preotului Constantin Şt. Dogaru cu titlul Constantin Noica în amintirile și mărturisirile unui preot ortodox, citim afirmaţii ale lui Noica de genul: Singurele discipline primite în împărăţia conceptului sunt matematicile, teologia şi filosofia; celelalte sunt ... aspirante la statutul de concept. La întrebarea preotului, dacă lumea e făcută să rămână la nivelul Judecăţii, al criticii, al bârfei cultivate dar perfide, Noica îi răspunde că trebuie să te laşi robit, ca să zic aşa, de Idee. Neînţelegerea faptului că lumea e lume, că oamenii sunt oameni şi că apropierea de viaţă ne face să vedem micuţismele, m-a deranjat, probabil, ca psiholog. Ce s-ar întâmpla dacă toţi am fi doar matematicieni, teologi sau filosofi? Cine i-ar hrăni, cine ar munci? Pasajul din amintirile acestui preot despre călătoria lui Noica în străinătate este ilustrator pentru un absolutism pe care psihologul nu-l acceptă. (...) Am fost la Jena, spune Noica, în anul acesta (1987), dar şi în Weimarul lui Goethe, de dragul lui...Acolo unde predase Hegel, sălile erau goale. Câţiva studenţi.Întreb: Atâţia? Ceilalţi? Pe străzi, la baruri, la femei...Şi atunci te întreg, cum am făcut-o şi am fost judecat când îl întrebam, aşa, pe un tânăr dornic să plece: În ce Germanie te duci, a untului, sau a culturii? Oare matematicienii, teologii şi filosofii, mă întreb, nu mănâncă unt? Mintea m-a dus probabil la o asociere a psihologiei de literatură. Cred şi acum că această apropiere m-a făcut să resimt atunci o încrâncenare, o dorinţă de a despărţi literatura de psihologie. Psihologia o voiam cu orice chip o ştiinţă. Observaţia lui era maliţioasă, mi-am spus, dar nu aveam argumentele pe care le-am avut mai târziu, când pactul meu cu psihologia s-a făcut. Zoe Petre avea o studentă foarte bună, căreia i se dăduse să traducă Platon din limba greacă. Era ambiţioasă şi foarte muncitoare. Cînd Noica a citit textul tradus de ea a spus: «Manuela este o fată inteligentă. Din când în când o vizitează conceptul». Vorbele lui puteau face fericită orice fată sau femeie care lucra academic. Pentru că privirea lui, felul în care-şi ţinea capul, erau atât de îngăduitoare, iar ceea ce spunea părea o atât de mare favoare. Multă vreme am utilizat expresia lui, frământând în minte misoginismul lui şi râzând cu Zoe. (...) O altă tânără, care lucra la teza ei de doctorat în filosofie, abordându-l pe Noica în curtea Academiei, spre a-l întreba ceva legat de teza ei, a primit un răspuns mult mai dur. Privind-o pieziş, cum o făcea, fără a se uita în ochii celei cu care vorbea – sau poate că doar bărbaţilor li se oferea o căutătură directă-, i-a spus, ca un sfat, pe un ton caustic, dar suspect de blând, de ce se ocupă de asemenea probleme şi nu se ocupă de volănaşe şi dantele. Ţin foarte bine minte aceste cuvinte, dar şi expresia năucită de surpriză, dezamăgită, a acelei tinere colege. Se poate oare măsura efectul descurajării asupra minţii cuiva? Contaminarea misoginismului este greu sesisabilă de cei cu minţi misogine. Aşa se întâmplă că un distins intelectual de la noi mi-a spus cu calm şi fără jenă că «dacă vrea negoţ de idei, îşi ia un bărbat, dacă vrea altceva, îşi ia o femeie». Nu s-a gândit o clipă cum se simte o femeie când un bărbat afirmă o astfel de părere. Poate că bărbaţii nu cunosc femeile, sau poate că are dreptate Virginia Woolf când se întreabă cât de mult poate şti un bărbat chiar şi din această mică parte - se referea la relaţia apropiată dintre un bărbat şi o femeie - atunci când o priveşte cu ochelarii negri sau roz pe care i-i pune pe nas sexul. Oare nu cumva educaţia – se întreabă Virginia Woolf ar trebui să scoată în evidenţă şi să întărească diferenţele, şi nu asemănările? Căci şi aşa avem destule asemănări, şi dacă s-ar întoarce vreun explorator şi ar aduce vestea că există şi alte sexe care se uită printre crengile altor copaci la alte ceruri, nimic nu ar face un serviciu mai mare omenirii˝. * Ceea ce Constantin Noica îi spunea proaspetei psiholog, anume că disciplina de care se ocupă are ca fundament micuţismele, analizează destine diferite şi, astfel, rămâne în concretul uman, fără a se putea ridica la nivel de concept,- i-a accentuat tinerei dorinţa de a aprofunda, de a analiza, de a merge pe calea cercetării şi, la un moment dat, rezultatele au apărut. Dintr-un interviu acordat de Aurora Liiceanu, Nadinei Vlădescu, publicat în revista Dilema, nr. 320, 1-7 aprilie 2010, redăm următorul fragment: „-În Prin perdea vorbiţi, cu tandreţe, despre micuţisme, cuvînt prin care Noica a expediat profesia dvs. în sfera destinelor individuale, obscure, mici. Credeţi că adevărul unui om stă mai mult în „micuţisme“, în maniile, bucuriile mici sau firimiturile gesturilor mărunte decît în ţelurile şi viziunile mari, în vizitele conceptului? - Cred că refuzul meu de a admite mărimile vine din admiraţia mea fidelă, statornică, faţă de Cehov, care a descris mărunţişurile vieţii. Orice om obişnuit este un mărunţiş al vieţii, dar el exprimă chiar viaţa. Cehov, va rămîne, aşa cum rămâne Caragiale la noi; Noica, nu cred“.
0 Comments
Constantin Noica
„În realitatea românească Constantin Noica nu mai era demult o persoană, ci o instituţie. S-a împărtăşit atâtora, nu numai prin zecile de cărţi – căci avea şi darul de a scrie mai mult decât altul poate citi în răstimpul unei vieţi -, ci şi prin exemplul său socratic şi discipolii aleşi pe care îi are, încât a vorbi, în cazul lui, de «moarte», pare un fel de glumă. Chiar dacă vreodată cărţile lui s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite (ce şansă extraordinară a avut Socrate că n-a lăsat posterităţii nici un rând!), vorba dusă din gură-n gură şi portretul pe care i l-a făcut Gabriel Liiceanu în neuitatul său Jurnal de la Păltiniş îl proiectează pe pânza subţire şi schimbătoare a eternităţii. Care eternitate? Aceea şi numai aceea pe care a iubit-o, cea a rostirii şi a fiinţei româneşti, în care şi-a săpat făgaşul în condiţii de vitregie cumplită.(...) Noica a fost un Don Quijote local. Paradoxul său este că a avut atâta culoare şi atâta pitoresc tocmai datorită universalităţii şi dimensiunii sale intelectuale. După plecarea acelei rase de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran, Noica era ultimul uriaş rămas în ţara piticilor. Era un fel de Einstein trimis la colhoz ca să repare maşini agricole. Or, în loc să repare maşini agricole, Noica s-a pus să-i înveţe pe ţăranii analfabeţi fizică teoretică: cum timpul şi spaţiul sunt o iluzie şi alte asemenea măscări. Majoritatea ţăranilor şi-au spus: Moşul e scântit, şi de asta l-au lăsat în pace. Dar fiii ţăranilor au început să se adune în jurul lui şi să asculte. Constantin Noica i-a iubit şi a creat, în acest semeteu ca vai de lume, oameni capabili să înţeleagă teoria relativităţii. Mâine, când România va dori să iasă din barbarie, vor exista câţiva oameni în stare de a ocupa posturi universitare, în stare de a-i învăţa ceva pe alţii, şi toţi aceşti oameni vor fi ieşiţi din şcoala lui Noica. Ca om, Noica a fost întotdeauna un candid. Democrat şi anglofil, în 1938 e cutremurat de barbaria asasinării lui Codreanu în închisoare. Detestase Garda de Fier. De atunci înainte îi ţine, înfocat, partea. A fost elevul lui Nae Ionescu. Ca şi Cioran, şi-a repudiat maestrul. Era de ajuns să-i pomeneşti numele şi-l apuca panica. Sau furia. Dar ar fi greu de găsit un personaj care să încarneze mai perfect partea profundă a lecţiei lui Nae Ionescu, intenţia şi voinţa socratică a cinicului profesor ortodoxist. Ca Diogene, Noica şi-a aprins lumânare ziua în amiaza mare ca să caute suflete. Le-a găsit. Le-a dat o curioasă educaţie. Le-a cerut să înveţe greaca şi germana, să traducă pe Platon şi să citească Hegel, învăţând în fiecare zi douăzeci şi cinci de cuvinte noi, cu dicţionarul. Cu inepuizabilă energie a trăit după propriile sale precepte şi a fost cel mai sârguincios discipol al său însuşi. A tradus pe Platon, a tradus din Hegel, s-a consacrat logicii, obiect arid, apoi, din struna sa au început să curgă sunete ontologice. (...) Ce era măreţ la el era deopotrivă de supărător. Noica ştia. El ştia totul, fiindcă avea o perspectivă ontologică asupra întregului. (...) A avut o donquijotească încredere în cultură, ceea ce explică diatribele sale împotriva Occidentului. În Occident cultura nu joacă acelaşi rol ca în România, o ţară mică şi pe deasupra închisă, oprimată şi înfricoşător de săracă. Acolo trebuie să ţii o justă măsură între iluminatul oriental şi eruditul occidental. Noica, Nastratinul nostru nepieritor, a încarnat tocmai această măsură. De unde desigur, n-a înţeles nici Orientul, nici Occidentul, crispându-se în românismul său, pe care-l flutura ca pe un strigăt de protest. Vocaţiile sale ascetice erau reformate, nemţeşti. Le lipsea dimensiunea infinită a religiilor orientale. Pe de altă parte, ştia totul, cum nici un profesor german nu mai ştie astăzi. Îi era lesne să critice, simţindu-se superior unora şi altora. (...) El este ultimul dintr-un neam de uriaşi răpuşi de istorie. De aici înainte, românul rămâne fără punct de referinţă. Va putea uita că au fost uriaşi vreodată. Dar cine ştie ce sămânţă miraculoasă au implantat vorbele sale în discipoli.(...) Căci sămânţa lui Noica nu e stearpă, ci piere dând rod. Odată şi odată vom înţelege zămislirea piezişă a acestei vieţi exemplare care s-a sacrificat mereu celorlalţi. Până atunci, drum bun, domnule Noica! De aici înainte Socrate te va călăuzi pe căi ascunse, peste vârtejurile Acheronului“ . |
bibliotecaBiblioteca Judeţeană arhiva
June 2023
Autori
All
|