Aurora Liiceanu (n. 1941) este doctor în psihologie, autoare a mai multor lucrări din acest domeniu, a lucrat în cercetare și a predat psihologia la diferite Universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța); în prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. 
Din volumele pe care le-a semnat amintim: „Povestea unei vrăjitoare“, Ed. ALL, 1996; „Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc, 1948 - 1998“, Ed. Nemira, 2000; „Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți“, Editura Polirom, 2003; „Patru femei, patru povești“ Editura Polirom, 2010; „Prin perdea“, Editura Polirom, 2009; „Rendez-vous cu lumea“, Editura Polirom, 2010; „La taifas“, Editura Polirom, 2010; „Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor de azi“ , Editura Polirom, 2015; „Ea și El. Biografia unei relații“, Editura Polirom, 2016; „Putere și sînge. O aventură indiană“, Editura Polirom, 2018; „Tânara cu părul alb. Misterul Nabokov“, Editura Polirom, 2019.

Toți am pierdut la un moment dat, ne amintește autoarea, pe cineva drag. Sunt pierderi previzibile - știm că partenerul de viață sau prietenul care suferă de o boală incurabilă nu va mai fi mult timp lângă noi - și pierderi neașteptate, ca atunci când primim vestea că el a murit într-un accident. Sunt pierderi pe care nu le putem evita și pierderi pentru care chiar noi suntem responsabili. Cum ne împăcăm cu ideea dispariției celor pe care îi iubim? Cum ne continuăm viața fără ei? Spre a ilustra strategiile prin care oamenii fac față suferinței, autoarea cărții pe care v-o recomandăm astăzi alege trei scriitori - Julian Barnes, Joan Didion și Joyce Carol Oates - și un personaj literar - Fermina Daza, protagonista romanului lui Garcia Marquez „Dragostea în vremea holerei“. Toți își pierd partenerii de viață, toți încearcă să înțeleagă moartea acestora și să-și învingă durerea. Deși diferite, poveștile lor duc la aceeași concluzie: odată cu cei dragi moare și o parte din noi, dar, așa cum spune o altă scriitoare, Anne Lamott, „trebuie să învățăm să dansăm șchiopi“. „Intenția mea a fost să fac o analiză psihologică a traumei suferite de cei care pierd o persoană foarte dragă folosind literatura, lăsând în fundal cercetările de tip academic, însă fără a le neglija“. Scrisă într-un stil accesibil, fără a abuza de termeni de specialitate din domeniul psihologiei, cartea Aurorei Liiceanu este o invitație la cunoașterea de sine, prilejuită de momentele limită pe care ni le aduce viața: pierderea celor dragi nouă. 

        După 1989, Aurora Liiceanu, (n. 1 august 1941), licențiată în psihologie, doctor în psihologie, a început să publice mai multe lucrări în acest domeniu. Căsătorită, înainte de 1989, cu scriitorul Gabriel Liiceanu, ea a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite Universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța); în prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. Din cărțile publicate până acum amintim: Povestea unei vrăjitoare, Ed. ALL, 1996; Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc, 1948 – 1998, Ed. Nemira, 2000; Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți, Editura Polirom, 2003, 2012; Prevenirea și combaterea violenței în școală: ghid practic pentru directori și cadre didactice, Magdalena Balica, Ciprian Fartușnic, Aurora Liiceanu, Andreea Maruțescu, Doina Săucan, Lucian Voinea, Buzau: Alpha MDN, 2006; Dimensiuni psihosociale ale violenței domestice, în colaborare cu Doina-Stefana Saucan, Mihai Ioan Micle, Editura Academiei Române, 2008; Care pe care: femei și bărbați, în colaborare cu Alice Năstase, Editura Cărțile Tango, 2008; Patru femei, patru povești, colecția "Ego-grafii", Editura Polirom, 2010;  Dincolo de bine, dincolo de rău, despre iubire, în colaborare cu Alice Năstase, Ed. Nemira, 2007; Prin perdea, Editura Polirom, 2009, 2012; Rendez-vous cu lumea, Editura Polirom, 2010, 2012; La taifas, Editura Polirom, 2010, 2012; Viața nu-i croită după calapod, Editura Polirom, 2011; Cuvinte încrucișate, Editura Polirom, 2012; Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți, Editura Polirom, 2012; Legături de sânge. Povestea Ioanei, Editura Polirom, 2013; Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității, Editura Polirom, 2013; Soacre și nurori. La cine este cheia?, Editura Polirom, 2014; Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor de azi, Editura Polirom, 2015; Dragostea cea veche îți șoptește la ureche, Primele iubiri, Editura Polirom, 2015; Ea și El. Biografia unei relații, Editura Polirom, 2016; Madlena , Editura Polirom, 2017; Putere și sînge. O aventură indiană, Editura Polirom, 2018;

         De această dată Aurora Liiceanu a ales să ne vorbească despre o relație concretă de iubire, oprindu-se asupra cuplului Victor și Vera Nabokov. „El considerat genial, ea considerată o legendă, o enigmă. Două persoane care au trăit împreună ceva mai bine de jumătate de secol (...) Până la urmă, cei doi nu s-au livrat celorlalți decât ca niște necunoscute, dar din perspective diferite. El, caleidoscopic – dar era oare real? -, ea, monoton, constant vtăcută. Cum ar spune Alain de Botton, două provincii diferite. Acesta să fie secretul relației lor?“. 
          Despre cărțile lui Vladimir Nabokov, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX, s-a scris mult, dar la fel de mult s-a scris și despre  viața lui personală. Provenind dintr-o familie aristocratică, a părăsit Rusia de teama bolșevicilor, locuind în Germania, Franța și Statele Unite, spre a se stabili, mai apoi, definitiv,  în Elveția. 
        Datorită personalității sale charismatice, a avut mulți admiratori, și, bineînțeles, multe iubite, dar a ales să rămână alături de Vera, femeia cu care a avut un mariaj de 52 de ani. 
         Cei interesați de povestea lor au la dispoziție  interviurile lui Vladimir, scrisorile  lui către Vera, dar nu și reacțiile ei; ea a stat în umbra soțului, a distrus scrisorile destinate acestuia, și a păstrat o tăcere totală în ceea ce privea relația lor de familie. Ca femeie, afirmă Aurora Liiceanu, „ea pare că nu exista în acest cuplu...“ Încercând să înțeleagă ce anume i-a determinat totuși să rămână împreună atâta timp, autoarea cărții pe care v-o recomandăm astăzi analizează, pe lângă operele lui Vladimir Nabokov, articolele și cărțile despre cei doi și mărturiile fiului lor, Dmitri. 
         Este adevărat, Vladimir Nabocov a fost îndrăgostit de mai multe femei, despre unele iubiri a și scris, pe altele  amintindu-le doar în treacăt, ca simple aventuri. Vera a avut înțelepciunea de a i le tolera pe toate și de a-l susține neconditionat. 
          Câte femei din zilele noastre sunt dispuse să facă aceasta? 
          Și, de ce a făcut ea aceasta? 
        Pentru că el, încearcă să răspundă Aurora Liiceanu, traversând cu ușurință granița dintre imaginație și real, trăia acele iubiri într-o lume doar a lui și a femeii de care se îndrăgostea, pe când Vera era puternic ancorată în realitate, dedicată, total, proiectului ei de viață – acela de a-și ajuta soțul să devină celebru –, convinsă că niciodată nimic nu‑i va despărți.
       Ea, atrage atenția Aurora Liiceanu într-un interviu,  „nu a renunţat la o viaţă plină de avantaje şi promisiuni pentru a se dedica dorinţei neţărmurite de a-l face pe Nabokov celebru. Compromisul ei nu era social, ci mai degrabă intim, era un proiect al ei într-un fel, un fel de a da sens propriei ei vieţi“. Iar derapajelor lui erotice ea le-a dat un sens: „bogata lui imaginaţie, dorinţele lui intime necontrolate total, masculinitatea care se dorea trăită“.
         În cazul lui Nabokov, concluzioneacă Aurora Liiceanu, „cred că iubirea a fost determinată de compatibilitatea dintre ei. Mai simplu spus, se potriveau foarte bine şi această potrivire excludea orice idee de separare, de despărţire. Ei îşi ajungeau unul altuia în ceva esenţial şi anume pasiunea scrisului. Acest lucru a dictat şi stilul lor de viaţă, crearea acelei enclave în care se simţeau bine şi care nu era permeabilă social. În ce priveşte relaţia lor bărbat-femeie, nu există aproape nimic ştiut, pentru că, din această perspectivă, relația lor era de o discreţie desăvârşită. Compatibilitatea lor se baza pe complementaritate. 
         El era o persoană cu o imaginaţie excesiv de bogată, care traversa cu uşurinţă graniţa între imaginar şi real – să nu uităm că el a spus că exilul este o realitate ireală – , imaginarul devenind real. Vera nu avea această înclinaţie, dar a avut abilitatea de a o vedea, astfel încât vulnerabilitatea acestei înclinaţii a lui Vladimir se potrivea, prin contrast, cu robusteţea, pragmatismul şi realismul Verei.  Fiecare avea nevoie de ceea ce nu avea: Vladimir, realismul, Vera, imaginarul. Cred că acest lucru a fost pactul intim devenit iubire între cei doi. Şi, astfel văzute lucrurile, cred că infidelităţile lui, ocheadele aruncate femeilor frumoase erau tolerate de Vera care nu vedea în acestea o ameninţare. Ea ştia foarte bine cum să conducă barca stabilităţii iar Vladimir ştia că fără Vera nu putea deveni un mare scriitor. A şi spus-o“.
          Tulburătoare poveste de iubire...
          Vă invit să citiți cartea...
          Nu veți regreta...

            „Atitudinea mea romantică faţă de psihologie se eroda încet, iar senzaţia că psihologia de plasează în demisolul cunoaşterii devenise din ce în ce mai pregnantă. Aveam senzaţia pe care o ai atunci când ai pumnul plin cu nisip, iar el, încet, încet, fuge printer degete şi rămâi cu pumnul gol. 
        Se întâmplase să contribuie la nefericirea mea şi afirmaţia lui Constantin Noica, care, referindu-se la psihologie, mi-a spus cu un aer de superioaritate tolerantă şi cu multă îngăduinţă, că mă ocup de micuţisme. Adică de destine omeneşti, de X, Y, Z, etc, deci de micile vieţi, separate, individuale, obscure. Desigur că în subtextul expresiei lui stătea convingerea că incapacitatea psihologului de a se ridica la concept, rămânerea în concretul uman, îi dă psihologiei, fără drept de apel, un statut de inferioritate. 
        Întâmplător, m-am convins că această idee a lui Constantin Noica era   foarte înrădăcinată în mintea lui. Într-o cărticică a preotului Constantin Şt. Dogaru cu titlul Constantin Noica în amintirile și mărturisirile unui preot ortodox, citim afirmaţii ale lui Noica de genul: Singurele discipline primite în împărăţia conceptului sunt matematicile, teologia şi filosofia; celelalte sunt ... aspirante la statutul de concept. La întrebarea preotului, dacă lumea e făcută să rămână la nivelul Judecăţii, al criticii, al bârfei cultivate dar perfide, Noica îi răspunde că trebuie să te laşi robit, ca să zic aşa, de Idee. 
          Neînţelegerea faptului că lumea e lume, că oamenii sunt oameni şi că apropierea de viaţă ne face să vedem micuţismele,  m-a deranjat, probabil, ca psiholog. Ce s-ar întâmpla dacă toţi am fi doar matematicieni, teologi sau filosofi? Cine i-ar hrăni, cine ar munci? Pasajul din amintirile acestui preot despre călătoria lui Noica în străinătate  este ilustrator pentru un absolutism pe care psihologul nu-l acceptă. (...) 
        Am fost la Jena, spune Noica, în anul acesta (1987), dar şi în Weimarul lui Goethe, de dragul lui...Acolo unde predase Hegel, sălile erau goale. Câţiva studenţi.Întreb: Atâţia? Ceilalţi? Pe străzi, la baruri, la femei...Şi atunci te întreg, cum am făcut-o şi am fost judecat când îl întrebam, aşa, pe un tânăr dornic să plece: În ce Germanie te duci, a untului, sau a culturii? Oare matematicienii, teologii şi filosofii, mă întreb, nu mănâncă unt?
          Mintea m-a dus probabil la o asociere a psihologiei de literatură. Cred şi acum că această apropiere m-a făcut să resimt atunci o încrâncenare, o dorinţă de a despărţi literatura de psihologie. Psihologia o voiam cu orice chip o ştiinţă. Observaţia lui era maliţioasă, mi-am spus, dar nu aveam argumentele pe care le-am avut mai târziu, când  pactul meu cu psihologia s-a făcut.  Zoe Petre avea o studentă foarte bună, căreia i se dăduse să traducă Platon din limba greacă. Era ambiţioasă şi foarte muncitoare. Cînd Noica a citit textul tradus de ea a spus: «Manuela este o fată inteligentă. Din când în când o vizitează conceptul». Vorbele lui puteau face fericită orice fată sau femeie care lucra academic. Pentru că privirea lui, felul în care-şi ţinea capul, erau atât de îngăduitoare, iar ceea ce spunea părea o atât de mare favoare. Multă vreme am utilizat expresia lui, frământând în minte misoginismul lui şi râzând cu Zoe. (...) 
          O altă tânără, care lucra la teza ei de doctorat în filosofie, abordându-l pe Noica în curtea Academiei, spre a-l întreba ceva legat de teza ei, a primit un răspuns mult mai dur. Privind-o pieziş, cum o făcea, fără a se uita în ochii celei cu care vorbea – sau poate că doar bărbaţilor li se oferea o căutătură directă-, i-a spus, ca un sfat, pe un ton caustic, dar suspect de blând, de ce se ocupă de asemenea probleme şi nu se ocupă de volănaşe şi dantele. Ţin foarte bine minte aceste cuvinte, dar şi expresia năucită de surpriză, dezamăgită, a acelei tinere colege. Se poate oare măsura efectul descurajării asupra minţii cuiva? 
       Contaminarea misoginismului este greu sesisabilă de cei cu minţi misogine. Aşa se întâmplă că un distins intelectual de la noi mi-a spus cu calm şi fără jenă că «dacă vrea negoţ de  idei, îşi ia un bărbat, dacă vrea altceva, îşi ia o femeie». Nu s-a gândit o clipă cum se simte o femeie când un bărbat afirmă o astfel de părere. Poate că bărbaţii nu cunosc femeile, sau poate că are dreptate Virginia Woolf când se întreabă cât de mult poate şti un bărbat chiar şi din această mică parte - se referea la relaţia apropiată dintre un bărbat şi o femeie  - atunci când o priveşte cu ochelarii negri sau roz pe care i-i pune pe nas sexul. 
          Oare nu cumva educaţia – se întreabă Virginia Woolf ar trebui să scoată în evidenţă şi să întărească diferenţele, şi nu asemănările? Căci şi aşa avem destule asemănări, şi dacă s-ar întoarce vreun explorator şi ar aduce vestea că există şi alte sexe care se uită printre crengile altor copaci la alte ceruri, nimic nu ar face un serviciu mai mare omenirii˝.

*
        Ceea ce Constantin Noica îi spunea proaspetei psiholog, anume că disciplina de care se ocupă are ca fundament micuţismele, analizează destine diferite şi, astfel, rămâne în concretul uman, fără a se putea ridica la nivel de concept,- i-a accentuat tinerei dorinţa de a aprofunda, de a analiza, de a merge pe calea cercetării şi, la un moment dat, rezultatele au apărut.
          Dintr-un interviu acordat de Aurora Liiceanu, Nadinei Vlădescu, publicat în revista Dilema, nr. 320, 1-7 aprilie 2010, redăm următorul fragment: 
      „-În Prin perdea vorbiţi, cu tandreţe, despre micuţisme, cuvînt prin care Noica a expediat profesia dvs. în sfera destinelor individuale, obscure, mici. Credeţi că adevărul unui om stă mai mult în „micuţisme“, în maniile, bucuriile mici sau firimiturile gesturilor mărunte decît în ţelurile şi viziunile mari, în vizitele conceptului?
- Cred că refuzul meu de a admite mărimile vine din admiraţia mea fidelă, statornică, faţă de Cehov, care a descris mărunţişurile vieţii. Orice om obişnuit este un mărunţiş al vieţii, dar el exprimă chiar viaţa. Cehov, va rămîne, aşa cum rămâne Caragiale la noi; Noica, nu cred“.