Studii româneşti II

Culianu, Ioan Petru
​Iaşi: Editura Polirom, 2009.

Constantin Noica

        „În realitatea românească Constantin Noica nu mai era demult o persoană, ci o instituţie. S-a împărtăşit atâtora, nu numai prin zecile de cărţi – căci avea şi darul de a scrie mai mult decât altul poate citi în răstimpul unei vieţi -, ci şi prin exemplul său socratic şi discipolii aleşi pe care îi are, încât a vorbi, în cazul lui, de «moarte», pare un fel de glumă.
     Chiar dacă vreodată cărţile lui s-ar pierde, ori ar înceta să mai fie citite (ce şansă extraordinară a avut Socrate că n-a lăsat posterităţii nici un rând!), vorba dusă din gură-n gură şi portretul pe care i l-a făcut Gabriel Liiceanu în neuitatul său Jurnal de la Păltiniş îl proiectează pe pânza subţire şi schimbătoare a eternităţii. Care eternitate? Aceea şi numai aceea pe care a iubit-o, cea a rostirii şi a fiinţei româneşti, în care şi-a săpat făgaşul în condiţii de vitregie cumplită.(...)
      Noica a fost un Don Quijote local. Paradoxul său este că a avut atâta culoare şi atâta pitoresc tocmai datorită universalităţii şi dimensiunii sale intelectuale. După plecarea acelei rase de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran, Noica era ultimul uriaş rămas în ţara piticilor. Era un fel de Einstein trimis la colhoz ca să repare maşini agricole. Or, în loc să repare maşini agricole, Noica s-a pus să-i înveţe pe ţăranii analfabeţi fizică teoretică: cum timpul şi spaţiul sunt o iluzie şi alte asemenea măscări. 
      Majoritatea ţăranilor şi-au spus: Moşul e scântit, şi de asta l-au lăsat în pace. Dar fiii ţăranilor au început să se adune în jurul lui şi să asculte. Constantin Noica i-a iubit şi a creat, în acest semeteu ca vai de lume, oameni capabili să înţeleagă teoria relativităţii. 
        Mâine, când România va dori să iasă din barbarie, vor exista câţiva oameni în stare de a ocupa posturi universitare, în stare de a-i învăţa ceva pe alţii, şi toţi aceşti oameni vor fi ieşiţi din şcoala lui Noica. 
          Ca om, Noica a fost întotdeauna un candid. 
       Democrat şi anglofil, în 1938 e cutremurat de barbaria asasinării lui Codreanu în închisoare. Detestase Garda de Fier. De atunci înainte îi ţine, înfocat, partea. 
           A fost elevul lui Nae Ionescu. Ca şi Cioran, şi-a repudiat maestrul. 
         Era de ajuns să-i pomeneşti numele şi-l apuca panica. Sau furia. Dar ar fi greu de găsit un personaj care să încarneze mai perfect partea profundă a lecţiei lui Nae Ionescu, intenţia şi voinţa socratică a cinicului profesor ortodoxist.
        Ca Diogene, Noica şi-a aprins lumânare ziua în amiaza mare ca să caute suflete. Le-a găsit. Le-a dat o curioasă educaţie. Le-a cerut să înveţe greaca şi germana, să traducă pe Platon şi să citească Hegel, învăţând în fiecare zi douăzeci şi cinci de cuvinte noi, cu dicţionarul. Cu inepuizabilă energie a trăit după propriile sale precepte şi a fost cel mai sârguincios discipol al său însuşi. A tradus pe Platon, a tradus din Hegel, s-a consacrat logicii, obiect arid, apoi, din struna sa au început să curgă sunete ontologice.  (...)
      Ce era măreţ la el era deopotrivă de supărător. Noica ştia. El ştia totul, fiindcă avea o perspectivă ontologică asupra întregului. (...)
      A avut o donquijotească încredere în cultură, ceea ce explică diatribele sale împotriva Occidentului. În Occident cultura nu joacă acelaşi rol ca în România, o ţară mică şi pe deasupra închisă, oprimată şi înfricoşător de săracă. Acolo trebuie să ţii o justă măsură între iluminatul oriental şi eruditul occidental. Noica, Nastratinul nostru nepieritor, a încarnat tocmai această măsură.
         De unde desigur, n-a înţeles nici Orientul, nici Occidentul, crispându-se în românismul său, pe care-l flutura ca pe un strigăt de protest. Vocaţiile sale ascetice erau reformate, nemţeşti. Le lipsea dimensiunea infinită a religiilor orientale. Pe de altă parte, ştia totul, cum nici un profesor german nu mai ştie astăzi. Îi era lesne să critice, simţindu-se superior unora şi altora. (...)
        El este ultimul dintr-un neam de uriaşi răpuşi de istorie. De aici înainte, românul rămâne fără punct de referinţă. Va putea uita că au fost uriaşi vreodată. 
          Dar cine ştie ce sămânţă miraculoasă au implantat vorbele sale în discipoli.(...) 
      Căci sămânţa lui Noica nu e stearpă, ci piere dând rod. Odată şi odată vom înţelege zămislirea piezişă a acestei vieţi exemplare care s-a sacrificat mereu celorlalţi. Până atunci, drum bun, domnule Noica!
          De aici înainte Socrate te va călăuzi pe căi ascunse, peste vârtejurile Acheronului“ .