Brant Pitre (n. 1975) este profesor la Seminarul Notre Dame din New Orleans, Louisiana, unde predă un curs despre Sfintele Scripturi. Şi-a luat doctoratul la Universitatea Notre Dame din Indiana, cu o temă privitoare la legăturile dintre Noul Testament şi iudaismul antic, devenind profesor asociat. O parte din cărțile sale au fost traduse și în limba română:  Misterul Cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei. București: Editura Humanitas, 2016.;  Isus Mirele. București: Editura Humanitas, 2018.;  Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus. București: Editura Humanitas, 2017.
       „Capacitatea lui Petru de a recunoaște și de a accepta inefabila taină prin care Dumnezeul universului se întrupează în persoana lui Isus din Nazaret este un dar al harului divin. Mărturisirea de credință a lui Petru în filiația dumnezeiască a lui Isus nu-i contrazice inteligența omenească. Petru este, în fond, martor la o mulțime de evenimente care sugerează identitatea unică a lui Isus, precum mersul pe apă, potolirea furtunii și Schimbarea la Față. Până la urmă însă, el crede în misterul de neînțeles că Isus este cu adevărat <Fiul Dumnezeului Celui viu> fiindcă însuși Dumnezeu i-l descoperă. Așa cum va spune mai târziu apostolul Pavel: <Nimeni nu poate să zică: Domn este Isus decât în Duhul Sfânt>. (1 Corinteni 12:3).
       Aș sugera că același lucru este valabil și pentru noi astăzi. Eu vă pot oferi toate argumentele istorice care arată cum au ajuns la noi Evangheliile, toate motivele pentru care ar trebui să credem că ele au fost scrise în timpul apostolilor și al ucenicilor lor. Pot invoca toate dovezile istorice care duc la concluzia că Isus din Nazaret a susținut că este mult așteptatul Mesia al evreilor, Fiul ceresc al Omului și Fiul lui Dumnnezeu. Pot face toate acestea - și am încercat să le fac cât de bine m-am priceput. Dar un singur lucru nu pot face. Nu pot răspunde la întrebarea ultimă  - întrebarea dacă Isus din Nazaret era, într-adevăr, Dumnezeu. Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundeți singuri. 
       Cel puțin așa pare să fi gândit Isus. Căci în zilele noastre, ca și în secolul întâi, există o mulțime de păreri despre cine a fost omul din Nazaret. Se pare că așa a fost dintotdeauna și așa va fi pentru totdeauna. Dar întrebarea pusă de Isus ucenicilor săi – cea referitoare la identitatea lui – rămâne aceeași. Nu dispare. Deși au trecut aproape două mii de ani de la scrierea Evangheliilor, cuvintele lui Isus către Simon Petru în Cezareea lui Filip traversează secolele, invitându-ne pe fiecare dintre noi să-l întâlnim ca persoană istorică reală și să răspundem la întrebarea pe care el i-a pus-o cândva unui biet pescar din Galileea: <Dar tu cine zici că sunt Eu?>“. (op. cit. pp. 224 – 225)
        Robert Barron, episcop auxiliar de Los Angeles, încheie postfața la cartea propusă astăzi, cu următoarele cuvinte: „Numeroase studii arată că tinerii sunt stimulați nu atât de relevanța discursurilor ținute de profesorii lor de religie (care, îndeobște, îi plictisesc), cât de profunda cunoaștere a subiectului și de pasiunea cu care aceștia le vorbesc. Orice viitor profesor sau propovăduitor al Evangheliei care vrea să-și aprofundeze cunoștințele și dragostea pentru Domnul Isus ar trebui să citească această carte. Și s-o folosească“. (op. cit. p. 232)

       Andrei Pleșu (n. 1948) este un reper al vieții publice și academice românești, critic de artă, filosof , eseist, una dintre personalitățile reprezentative ale școlii de la Păltiniș, conturată în jurul filosofului Constantin Noica; fondator și director al săptămânalului de cultură „Dilema“ (ulterior „Dilema veche“), fondator și președinte al Fundației „Noua Europă“ și rectorul Colegiului „Noua Europă“.  A fost ministrul Culturii în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991 și ministrul Afacerilor Externe în perioada decembrie 1997 – decembrie 1999. Dintre cărțile sale care, fără a abandona discursul filosofic, implică și  abordări teologice sau etice amintim: „Minima moralia“ (1988); „Despre îngeri“ (2003); „Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste“ (2012). După 1989 s-a aplecat, cu un umor grav și nuanțat și asupra unor subiecte legate de politică, viața cotidiană sau cultură, articolele respective fiind reunite în cărți precum „Chipuri și măști ale tranziției“ (1996) sau „Obscenitatea publică“ (2004).
       Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi face parte din a doua categorie, fiind o culegere de articole publicate în ultimii ani în ziarul „Adevărul“ și grupate în patru capitole: „Pe mâna cui suntem?“, „Nici puțină inteligență n-ar strica“, „Sunt o babă moralistă“, „Rămâne pe altă dată“. Fiind o culegere de articole, cartea are o tematică diversă, dar pentru că suntem în perioada premergătoare marii sărbători a Învierii Domnului, am ales un fragment din articolul „Trei cuvinte ale Părintelui Scrima“.
       „O a treia temă mereu invocată de Părintele Scrima era legată de căderea într-un păcat pe care îl socotea extrem de grav: păcatul instalării. E păcatul celor pentru care <credința> este suspensia interogativității, a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul la butonieră, au viața veșnică asigurată, nu mai au nevoie de <cale>. Pot dormi liniștiți, în confortul îndreptățirii de sine. Au înțeles, știu, sunt posesorii unei sacoșe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie pură pierdere de vreme. (...) Din nefericire - o spun nu fără teama de a-mi sminti semenii - există mulți preoți care, fără să-și dea seama, sunt prea <bine așezați> ca să mai poată înțelege tulburarea <oamenilor obișnuiți>: sunt edificați, sunt aproape sfinți (chiar dacă, mândri de propria lor <virtute>, invocă adesea, retoric, <păcatele> proprii). Au răspunsuri gata-făcute la orice întrebare, se irosesc în predici previzibile, repetă, cu voce standardizată în cheia evlaviei feciorelnice, aceleași sentințe și <îndrumări> pe care le-am auzit cu toții de mii de ori și din care, tocmai de aceea, nu ne mai alegem cu nimic. Un nou <limbaj de lemn> bântuie prin ograda Bisericii noastre. Și o nouă specie de <activiști>, pentru care nu persuasiunea adevărată, nu compasiunea sinceră, nu <împreuna-căutare în același întuneric> (altă expresie folosită, nu o dată, de Părintele Scrima) contează, ci postura triumfalistă superior pedagogică, oficiul suveran al salvatorului de suflete, dăscăleala plină de platitudini, irosirea Cuvântului în cuvinte, sentimentalismul de romanță <eshatologică>. Acestor inși fericiți, <rezolvați> duhovnicește, le-ar prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui Iov, Eclesiastul și multe alte texte biblice în care, pe lângă glasurile glorificării, ale devotamentului, ale slujirii și nevoințelor de tot soiul, se aude și glasul tulburării lăuntrice, al speranței șubrezite, al <îndrăznelii> de a sta de vorbă, riscant, cu Dumnezeu. Credința e, esențialmente, <a fi pe cale>, a căuta, a aștepta marea întâlnire, a nu moțăi suficient, în convingeri de împrumut. Adică a refuza orice <instalare>, a te confrunta, dramatic, cu singurătatea imanenței (xeniteia) a avea mereu în minte și în inimă pasajul din Evanghelia după Marcu, 9, 24: <Cred, Doamne, ajută necredinței mele!> Restul e protocol“. (op. cit. pp. 236-237)
       „Dumnezeu ne-a făcut <după  chipul și asemănarea Sa>, dar, ca să ne facă părtași la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă și El, prin Întrupare, după chipul și asemănarea noastră. Adică să asume și experiența suferinței, a limitei, a morții. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea și ne ajută, astfel, să le integrăm <vieții>, vieții depline, în toată bogăția, pathosul și misterul ei. <Dumnezeu  Cel Viu> înseamnă, așadar, o instanță care nu Se mulțumește cu absolutul vieții Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa și precaritatea vieții noastre: se identifică, sacrificial, cu <viața> omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viața Sa, să fie preluat  în metabolismul veșniciei“. (op.cit. pp. 234-235).
       Lectura articolelor semnate de Andrei Pleșu te îndeamnă să te gândești la temele abordate, te ajută să-ți schimbi felul în care priveai un eveniment sau altul, te provoacă să  polemizezi cu autorul lor și de aceea cred că volumul care le reunește, propus astăzi drept carte a săptămânii, merită împrumutat de la bibliotecă și citit. 

        Pe 18 martie 2019, Horia-Roman Patapievici a împlinit 62 de ani, prilej cu care profesorul și criticul literar Cristian Crăciun l-a numit „cel mai strălucit intelectual român al începutului de mileniu“. 
       Juriul celei de-a treia ediții a Premiilor Scriitorul lunii / Scriitorul anului, alcătuit din Gabriel Chifu (președinte), Mircea Mihăieș, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Ion Simuț, Răzvan Voncu, a ales, prin vot, Scriitorul lunii octombrie 2018 pe  Horia-Roman Patapievici, „pentru contribuția la promovarea culturii române în lume, pentru publicațiile în domeniul istoriei, culturii și literaturii, publicate în țară și în străinătate, ilustrate și de recentul volum, <Două eseuri despre paradis și o încheiere> (Editura Humanitas, 2018)“. La „Gala Scriitorilor Anului“ desfășurată la Iași, la sfârșitul anului 2018, Horia-Roman Patapievici, scriitor, fizician, filosof și eseist, a fost desemnat scriitorul anului 2018. 
      Credem, de aceea, că merită să ne oprim asupra cărții care a făcut parte din motivația acordării premiului, în competiție aflându-se nume importante ale literaturii române, dintre care aș aminti pe Alex Ștefănescu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Prelipceanu, Dan Stanca, Horia Gârbea și  Sorin Lavric.
      „Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles, declară Patapievici, că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. (...) L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil. (op. cit. p. 12)
       Referindu-se la poemul epic modern, după ce face o incursiune în scrierile vechi dedicate paradisului, pe primul loc aflându-se creația lui Dante, Patapievici afirmă că „la rădăcina poemului epic modern este imposibilitatea de a mai atinge paradisul. Această imposibilitate e structurală, ține de originea de la care s-a plecat. Este, am putea spune, o cauză finală a modernității“. (op. cit. p. 61)
      „Teza mea este că nu se poate închega nimic întreg, și nici nu se poate împlini, fără principiul paradisului. (...) Ceea ce se pierde fără principiul paradisului, este capacitatea muritorilor de a percepe sensorial materia lumii ca cer și pământ nu al lumii, ci al paradisului. Pământul și cerul încetează să mai fie lume, lumea nu mai este paradis, existența nu mai este extaz – când muritorii nu mai fac pereche cu divinii“. (op. cit. pp. 79-80).
     Cartea lui Horia-Roman Patapievici are o încheiere care poartă titlul „Ochii de carne ai iubirii“. „Numai cine cunoaște spiritualul prin plenitudinea cărnii are acces la misterul orbitor al iubirii. – Iubirea, martorul cel mai decisiv al Întrupării și singurul instrument de cunoaștere rămas, prin grația lui Hristos, nedescentrat de Cădere. Calitatea de a fi iubit cu intensitate și de a fi fost iubită la rândul ei conferă Mariei Magdalena privilegiul rar de a auzi cu urechile trupului corurile celeste. (...) Aici stă tot miezul, îmi vine să spun: altminteri Hristos s-ar și ne-ar fi scutit de gravitățile stânjenitoare ale trupului“. (op. cit. p. 96)
       Numărul 50 al revistei România literară, din 23 noiembrie 2018,  a dedicat acestei cărți aparținând scriitorului anului 2018 un grupaj de patru cronici, semnate de Sorin Lavric, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici, și Răzvan Voncu, urmate de o schiță de portret semnată de Vasile Spiridon.
        Volumul pe care îl recomandăm astăzi nu este unul ușor de citit, datorită complexității cu care sunt expuse ideile ce își iau în sprijin o rețea densă și ramificată de surse dintre cele mai felurite, dar, așa, cum afirma Răzvan Voncu în cronica sa, cartea lui Horia-Roman Patapievici ne poate ajuta „să vedem aievea cât de mult ne-am îndepărtat noi, cei de acum, de rădăcinile culturii europene și de tulpina literaturii mari“.  

        Yuval Noah Harari, născut în anul 1976, este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim și are un doctorat în istorie la Universitatea Oxford. Este autorul cărților de succes internațional Sapiens: Scurtă istorie a omenirii (2011, tradusă în românește în 2017), Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015, tradusă în românește în 2018) și  21 gânduri despre secolul al 21-lea (2018). Cărțile lui au fost traduse în peste patruzeci de limbi. 

           Cartea Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, pe care v-o prezentăm astăzi, este structurată în patru părți și un epilog. Părțile au titlurile: Revoluția cognitivă, Revoluția agricolă, Unificarea umanității, Revoluția științifică, iar epilogul are titlul: Animalul care a devenit zeu. 

        Volumul este scris din perspectiva teoriei evoluționiste. „Apariția unor noi moduri de a gândi și a comunica, în perioada cuprinsă între acum 70.000 și 30.000 de ani, constituie Revoluția Cognitivă. Ce anume a cauzat-o? Nu știm sigur. Teoria cea mai răspândită susține că niște mutații genetice întâmplătoare au modificat structura internă a creierului sapiens-ilor, permițându-le să gândească în moduri fără precedent și să comunice utilizând un tip de limbaj cu totul nou. Am putea să-i spunem mutația <Pomul Cunoașterii>. De ce a avut loc mai degrabă în ADN-ul sapiens-ilor decât în acela al neanderthalienilor? Tot ce putem spune e că a fost o pură întâmplare. Dar este mai important să înțelegem consecințele mutației <Pomul Cunoașterii> decât cauzele ei“. (op. cit. pp. 28-29)

         Referindu-se la religie, autorul afirmă că, deși în prezent ea este adesea considerată o sursă de discriminare, dezacord și dezbinare, totuși,  „religia a fost de fapt al treilea mare factor de unificare a omenirii, împreună cu banii și imperiile. Întrucât toate ordinile și ierarhiile sociale sunt imaginate, ele sunt toate fragile, iar cu cât societatea e mai mare, cu atât e mai fragilă. Rolul istoric crucial al religiei a fost să confere legitimitate supraumană acestor structuri fragile. Religiile afirmă că legile noastre nu sunt rezultatul capriciilor omenești, ci sunt hotărâte de o autoritate absolută și supremă. Acest lucru contribuie la a plasa cel puțin unele legi fundamentale dincolo de orice posibilitate de contestare, asigurând astfel stabilitatea socială. Religia poate fi așadar definită ca un sistem de norme și valori umane care se întemeiază pe o credință într-o ordine supraumană“. (op. cit. pp. 179 -180)  
​
          În capitolul intitulat Clio cea oarbă, autorul afirmă: „Istoria avansează de la o răscruce la alta, alegând din cine știe ce motiv misterios să urmeze mai întâi o cale, apoi o alta. (...) Istoria are un orizont foarte larg de posibilități, iar multe nu sunt realizate niciodată. E posibil să ne imaginăm istoria desfășurându-se generații după generații și ocolind Revoluția Științifică, la fel cum e posibil să ne imaginăm istoria fără creștinism, fără un Imperiu Roman și fără monede de aur“. 

          În epilogul cărții autorul constată că astăzi, omul „e pe punctual de a deveni zeu, gata să dobândească nu doar tinerețea veșnică, ci și capacitățile divine de a crea și a distruge. (...) Ajunși prin forțe proprii zei cărora nu le țin companie decât legile fizicii, nu trebuie să răspundem în fața nimănui. În consecință facem prăpăd printre celelalte animale și în ecosistemul înconjurător, fără să căutăm altceva decât propriul nostru confort și divertisment și totuși neaflând niciodată mulțumire. Există ceva mai periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?“ (op. cit. p. 351)

          Nu poți rezuma o carte prin câteva citate, cu atât mai puțin o carte ca cea scrisă de Yuval Noah Harari, rod al unei gândiri nonconformiste, așternută pe hârtie într-o limbă plină de viață. Nu vă rămâne decât să treceți pragul bibliotecii pentru a împrumuta cartea și a judeca cu mintea dumneavoastră  cât din conținutul ei, bogat și adesea uimitor, corespunde cu orizontul dumneavoastră de așteptare.