Treziţi-vă suntem liberi!: amintiri

Noica-Wilson, Alexandra 
​Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.

         „Prima vizită a tatei a fost pentru noi ca un vis. I s-a mai permis să revină în 1977 şi 1983. 
       Când ne-a vizitat prima dată, am fost atât de fericiţi că-l vedem şi că va sta cu noi trei săptămâni, încât eu una aproape că nu mai voiam să dorm la gândul că, în felul acesta, pierdeam din timpul pe care aş fi putut să-l petrec cu el. (...) Tata a venit s[ stea cu noi și fratele meu, cere pe atunci se călugărise și era monah ortodox la mânăstirea din Essex. Mai apoi, tata a mers și el la mănâstire, ca să vadă cămunul fiului său.  (...)
         I-am făcut cunoştinţă cu câţiva dintre prietenii noştri şi-mi amintesc că, întrebat de aceştia ce l-a impresionat mai mult în Anglia, tata a răspuns: «Atâtea feţe zâmbitoare...»(...)
       Tatei îi plăcea să cumpere în fiacre zi ziarul The Times, pe care-l citea cu expresia omului interesat de tot ce se întâmplă în jurul lui. (...) 
          Era foarte interesat să știe cum gândesc tinerii de aici. (...)
          Tata ar fi trebuit să ne viziteze din nou în 1985, dar fiindcă primise deja vize pentru Franța și Germania nu a mai primit-o pe cea pentru Anglia. De aceea am mers eu la Paris să-l văd. Am locuit amândoi la rude. (...) 
          A fost ultima dată când îl vedeam pe tata în viață. A murit doi ani mai târziu, în decembrie 1987. 
         Tata cunoaştea Parisul foarte bine, studiase acolo în anii '30, pe vremea când încă mai era căsătorit cu mama. Au divorțat în 1948, atunci când Noica, dându-și seama de viitorul sumbru care-l aștepta, a hotârît că represaliile regimului nu trebuie să se răsfrângă asupra noastră. (...) 
      Când am vizitat Luvrul, m-a întrebat ce prefer să văd, antichitatea greacă sau cea egipteană. Am ales-o pe cea greacă, iar el părea că știe ceva despre istoria fiecărui obiect în fața căruia ne opream. (...)
         Îmi amintesc o seară memorabilă petrecută la mătușa mea, la care de altfel locuiam. Ea a avut inspirația de a-i invita la masă pe doi contemporani ai tatei, Emil Cioran și Mircea Eliade. A fost o întâlnire extraordinată, fie și numai pentru că era prima oară când cei trei se reîntâlneau după plecare lui Cioran și Eliade din România. Cu Mircea Eliade tata fusese coleg la Liceul Spiru Haret din București, iar de Cioran îl lega amintirea anilor de facultate, când amândoi audiaseră cursurile lui Nae Ionescu. (...)
      Exista o camaraderie extraordinară între ei și marea bucurie intelectuală ce se năștea din discuțiile filosofice era vizibilă pentru oricine. Nu se poate reda în cuvinte acea seară în care trei dintre cele mai rafinate minți filozofice s-au regăsit după atâția ani grei. Îmbătrâniseră fizic, dar uzura trupului nu se întinsese și asupra minții: erau lucizi, proaspeți și fermecători rostindu-și fiecare, după temperasment și experiență, discursul. 
       La un moment dat, Eliade și Cioran l-au întrebat pe tata dacă nu are de gând să rămână măcar acum, la senectute, în Occident. Nu va rămâne, le-a răspuns, căci are o operă de terminat în România și trebuie să profite de acești ultimi ani de viață pentru a încheia ce-și propusese să scrie, cu atât mai mult cu cât regimul îi permisese din nou să publice. (...)
     Scumpul meu tată, cu minunatele lui idealuri...Cât ăși dorea să-i îndrume pe tineri, insuflându-le puterea de a traversa acea epocă întunecată! (...)
         Niciodată n-am știut, și nici n-am vrut să știu, de ce s-a recăsătorit tata. Eram fericită să am încă o mamă, de care de altfel m-am atașat foarte bine. (...) Tata s-a recăsătorit cu o văduvă care avea, la rândul ei, o fiică din prima căsătorie, mai mare cu câțiva ani decât noi. Părinții mei au rămas în continuare foarte buni prieteni, iar dacă ar fi știut cât îi iubeam, eu și Răzvan, nu și-ar mai fi făcut nici măcar probleme în privința noastră. (...)
        După ce tata s-a recăsătorit, mama nu ne mai însoțea la Câmpulung în timpul vacanțelor, rămânând să locuiască la prietenii pe care-i mai avea în capitală. (...)
         De la vârsta de șase sau șapte ani și până când am plecat în Anglia, mi-am petrecut toate verile la Câmpulung Muscel. (...) În iarna lui 1950-1951 am stat la Câmpulung cu tata și am mers la școală cu sora mea vitregă. (...)
        În vara anului 1955 s-a petrecut lucrul la care visasem de câțiva ani: am primit viza de ieșire din țară. (...) Am dat o fugă la Câmpulung, pentru a ne lua rămas bun de la tata. Știam foarte bine că nu ne vom mai întoarce și că pe el s-ar putea să nu-l mai revedem niciodată. (...)
Am ajuns la Viena la șase dimineața. Noi, copiii, moțăiam ... și deodată am auzit, veselă și puternică, vocea mamei: „Treziți-vă, suntem liberi!“. (...)
Călătoria de la Viena spre Londra a fost ca un vis frumos care înlocuieşte coşmarul. (...) 
          Ne gândeam la tata, la soarta care-l aştepta pe el de acum încolo... Cât am fi dorit să ne fie împreună în această călătorie minunată, să ne putem bucura împreună de libertate...“