Drumul către tine însuți

Peck, Morgan Scott
​ București: Editura Curtea Veche, 2011

        ​Morgan Scott Peck (1936 - 2005) a fost un cunoscut și apreciat psihiatru și autor american, absolvent al Universității Harvard (1958), având și un doctorat în medicină, obținut în anul 1963. Lucrările lui sunt rodul experienței acumulate în urma practicii psihiatrice, combinată cu o perspectivă religioasă asupra lumii și a omului. Cartea pe care v-o recomandăm astăzi, apărută în anul 1978 - vândută, în succesive ediții, în peste 7 milioane de exemplare numai în S.U.A și Canada și tradusă în peste 20 de limbi  -, a devenit deja clasică. 
     Volumul este structurat în patru capitole care poartă următoarele titluri: „Disciplina“, „Iubirea“, „Creșterea spirituală și religia“, „Grația“.  
         Pentru că tema iubirii este una de larg interes am ales, spre a vă deschide pofta de a citi această carte, câteva citate din capitolul care poartă titlul „Iubirea“.
      „Definesc astfel iubirea: voința de a-ți extinde sinele pentru creșterea ta spirituală sau a altuia. (...) Când iubim pe cineva, dragostea noastră se demonstrează sau devine reală doar prin străduință - prin faptul că pentru cineva (sau pentru noi înșine) facem un pas în plus sau mergem încă o milă. Iubirea nu este lipsită de efort. Dimpotrivă, ea presupune efort. (...) Dragostea există în măsura faptelor. Iubirea este un act de voință - adică atât o intenție, cât și o acțiune. (...) 
       Dintre toate concepțiile greșite despre iubire, cea mai înrădăcinată și mai răspândită este credința că <îndrăgostirea> este iubire sau, cel puțin, una dintre manifestările ei. (...) Experiența îndrăgostirii este una specific erotică, legată de sex. Nu ne îndrăgostim de copiii noștri, în ciuda faptului că-i iubim foarte profund. (...) Suntem îndrăgostiți doar când suntem conștient sau inconștient motivați sexual. (...) Experiența îndrăgostirii este invariabil una temporară. (...)
Pentru a înțelege natura fenomenului îndrăgostirii și  inevitalitatea sfârșitului ei este necesar să examinăm natura a ceea ce psihiatrii numesc granițele eului. (...) Esența fenomenului îndrăgostirii constă într-un colaps brusc al unei zone a granițelor eului individual, permițând cuiva să-și unească identitatea cu cea a unei alte persoane. Brusca eliberare de sine însuși, exploziva revărsare spre ființa iubită și curmarea dramatică a singurătății ce acompaniază acest colaps al granițelor eului sunt resimțite de cei mai mulți dintre noi ca extatice. Noi și ființa iubită suntem unul și același lucru! Singurătatea nu mai există!(...)
       Dar, începând să trăiască împreună, cei doi constată că, una câte una, gradual sau brusc, granițele eului își reiau locul; încet, încet sau brusc îndrăgostirea se sfârșește. Cei doi sunt iarăși individualități separate. În acest punct, ei încep fie să dizolve legăturile relației lor, fie să inițieze o operă de iubire reală. (...)
      Îndrăgostirea nu înseamnă o lărgire a limitelor sau a granițelor cuiva; înseamnă doar un colaps temporar al lor. Extinderea limitelor cuiva cere efort; îndrăgostirea nu are nevoie de efort. Indivizii leneși și indisciplinați au aceleași șanse să se îndrăgostească precum cei energici și dedicați unui scop. (...) Iubirea reală este o experianță de extindere permanentă. Îndrăgostirea nu este. (...)
       Doi oameni se iubesc unul pe celălalt atunci când sunt capabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască împreună. (...)
           O căsnicie bună nu poate exista decât între doi oameni puternici și independenți. (...)
      Adevărata iubire nu este un sentiment de care să fim copleșiți. Este un angajament. O decizie gândită. Tendința comună de a confunda iubirea cu sentimentul iubirii le aduce oamenilor tot soiul de dezamăgiri. (...)
         Forma principală pe care o ia munca iubirii este atenția. Când iubim pe cineva, îi oferim lui sau ei întreaga noastră atenție; participăm la creșterea acelei persoane. (...) Cel mai utilizat mod în care ne putem exersa atenția este ascultarea. (...) Iubirea este o stradă cu două sensuri, un fenomen reciproc, în care cel care primește oferă la rândul său, iar cel care oferă primește de asemenea. (...) Pentru că adevărata ascultare este iubirea în acțiune, niciunde nu este mai potrivită ca în căsnicie. Majoritatea partenerilor dintr-un cuplu nu se ascultă însă unul pe celălalt cu adevărat. (...)
      În mod clar, există dimensiuni ale iubirii care n-au fost discutate și sunt foarte dificil de înțeles. (...)
        Oricine vrea să fie iubit. Dar mai întâi trebuie să ne facem pe noi demni de a fi iubiți. Trebuie să ne pregătim pentru a fi iubiți. Facem acest lucru devenind noi înșine ființe umane iubitoare și disciplinate“. (op. cit. pp. 79 -184)