Bart D. Ehrman (n. 1955) conduce Departamentul pentru Studierea Religiilor de la North Carolina University. Studiile de masterat și doctorat le-a făcut la Princeton Thheological Seminary, iar astăzi este unul dintre cei mai importanți  specialiști în istoria creștinismului timpuriu. Dintre numeroasele lui cărți, în românește au apărut, la Editura Humanitas, următoarele volume: „Adevăr și ficțiune în <Codul lui Da Vinci>“ (2005), „Evanghelia pierdută a lui Iuda“ (2009), „Petru, Pavel și Maria Magdalena: Ucenicii lui Iisus între istorie și legendă“ (2012).
        Cartea pe care v-o recomandăm astăzi vorbește despre bogata diversitate a creștinismului timpuriu și a textelor lui sacre. „Câteva dintre aceste texte au fost incluse în Noul Testament. Altele au fost respinse, atacate, interzise și distruse. Obiectivul meu este să examinez o parte dintre aceste scrieri necanonice, pentru a vedea ce ne pot spune acestea despre diversele forme de credință și practică creștină din secolele al II-lea și al III-lea și să analizez cum un grup creștin timpuriu s-a impus ca dominat în cadrul religiei, stabilind ce urmau să creadă, să practice și să considere drept Sfântă Scriptură creștinii din veacurile viitoare“. 
     Volumul are peste 400 de pagini și este structurat în trei părți: Partea întâi: „Falsuri și descoperiri“; Partea a doua: „Erezii și ortodoxii“; Partea a treia: „Învingători și învinși“. 
        Este greu să prezinți în câteva cuvinte un astfel de volum dar, ca de fiecare dată, vom apela la scurte citate, spre a vă trezi interesul de a împrumuta și citi această carte.
       „Isus era evreu și orice evaluare a cuvintelor, acțiunilor și sorții sale trebuie să țină constant cont de asta. (...) Ucenicii lui erau tot evrei: născuți și crescuți evrei. La scurt timp după moartea lui, unii sau toți au ajuns să vadă în Isus mai mult decât un învățător evreu (ori un sfânt, revoluționar, reformator social, feminist, magician, profet sau orice altceva). Pentru ei, Isus era cel care le dăduse celorlalți îndreptățirea în fața lui Dumnezeu. Unii adepți credeau că această mântuire a venit prin moartea și învierea lui Isus; alții spuneau că a venit prin învățăturile sale dumnezeiești. Oricum ar fi, adepții lui au ajuns să proclame că mântuirea adusă de Isus nu era doar pentru evrei, ci pentru toate popoarele, evrei și neamuri păgâne“. (op. cit. p. 165)
     „Isus și primii lui adepți erau apocaliptici evrei, așteptând intervenția iminentă a lui Dumnezeu care va răsturna forțele răului. <Adevăr grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere> “. Acestea sunt cuvintele lui Isus (Marcu, 9:1), probabil cel mai cunoscut evreu apocaliptic din Antichitate. (...) Isus pare să fi crezut că Dumnezeu avea să-l trimită curând pe Fiul Omului din cer ca judecător împotriva tuturor celor care se raliaseră contra lui Dumnezeu (cf. Marcu 8: 38 – 9: 1; 13: 24 – 30); și sub acest aspect era de acord cu alți profeți apocaliptici din zilele lui. Însă după moartea lui Isus, adepții săi, au început să creadă că Isus însuși se va întoarce curând din cer, pe nori, ca judecător cosmic al pământului. Apostolul Pavel, primul nostru autor creștin, credea că Isus se va întoarce la judecată chiar în timpul vieții lui (vezi I Tesaloniceni 4:14 -18; I Corinteni 15: 51 -52)“. (op. cit. p. 201)
      „Irineu, Tertulian și succesorii lor vor utiliza argumentul <succesiunii apostolice> pentru a contracara eventualele pretenții emise de gnostici, sau alții, la adevăr: cu excepția episcopilor  desemnați de moștenitorii lui Cristos, nimeni nu putea avea dreptate în legătură cu prețioasele adevăruri de credință. Argumentul omitea incomodul adevăr că, deja în secolele al II-lea și al III-lea existau episcopi - inclusiv episcopi ai Romei - declarați eretici de teologi proto-ortodocși bine intenționați (și adeseori ambițioși)“. (op. cit. p. 239)
      „Astăzi mulți cred că proto-ortodoxia a fost pur și simplu una dintre numeroasele interpretări concurente ale creștinismului în Biserica timpurie. N-a fost nici o interpretare axiomatică, nici un punct de vedere apostolic: originar. Apostolii, de pildă, nu învățau Crezul de la Niceea, nici ceva asemănător. De fapt, de când îl putem urmări în timp, creștinismul a îmbrăcat expresii teologice de o diversitate remarcabilă“.  (op. cit. p. 289)
       „Cândva în secolul al II-lea, când creștinii proto-ortodocși au recunoscut nevoia de autorități apostolice, au atribuit cărțile folosite unor apostoli (Matei și Ioan) sau unor însoțitori apropiați ai apostolilor (Marcu, secretarul lui Petru; și Luca, însoțitorul de călătorie al lui Pavel). Majoritatea cercetătorilor de azi au abandonat aceste identificări și admit că aceste cărți au fost scrise de creștini altminteri necunoscuți, dar relativ bine educați, vorbitori (și scriitori) de limbă greacă, din a doua jumătate a secolului I“ (op. cit. p. 377)
       Poți fi de acord sau nu cu unele din abordările lui Bart D. Ehrman, dar dincolo de asta, pentru cei interesați de rădăcinile creștinismului, cartea merită împrumutată de la bibliotecă și citită. 

       Mircea Vasilescu (n. 1960, la Ploiești) este un eseist, critic, istoric literar, jurnalist și traducător român, profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri despre mass-media, politici culturale, marketing cultural, presă culturală. Dintre volumele publicate până acum amintim „Iubite cetitoriule...“: Lectură, public și comunicare în cultura română veche. Pitești: Editura Paralela 45, 2001; Mass - comédia. Situații și moravuri ale presei de tranziție. București: Editura Curtea Veche, 2001; Europa dumitale: Dus-întors între „noi“ și „ei“, Iași: Editura Polirom, 2007.

        Cartea pe care v-o semnalăm astăzi este structurată în patru capitole: Banii pentru cultură. Între sărăcie, emoție și demagogie; Lectura. O temă strategică fără strategii; Patria, poneiul și „polonezul“. Cazul ICR; Câte culturi încap într-una singură? 
        Din titlurile capitolelor observăm lesne că problematica abordată, având ca nucleu tema culturii, este vastă, autorul reușind să facă o radiografie a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în România, sub acest orizont. 
       „Fără dezvoltare culturală și fără educație, sărăcia va continua. (...) Ar trebui, într-o epocă în care se spune că societatea viitorului va miza foarte mult pe creativitate, să definim limpede importanța creativității pentru dezvoltarea economică și socială a țării. Ar trebui ca sistemul de educație să formeze oameni pregătiți nu doar pentru piața muncii, ci și pentru participarea culturală (oricum, deocamdată nu-i pregătește cum trebuie pentru nimic). Se discută de mulți ani despre toate acestea, au existat și propuneri concrete adresate parlamentului. Dar iubirea pentru cultură continuă să se manifeste mai degrabă discursiv și ornamental, fără consecințe concrete în susținerea ei efectivă. Nu e demagogie?“ (op. cit. pp. 86 – 87)
         „Principala problemă este că, de fapt, nu știm câți oameni citesc în România. (...) Nu există un studiu aprofundat despre lectură. (...) Cine crede că <din cauza> cărților lejere oamenii nu mai citesc <adevăratele cărți> se înșală. E o falsă problemă. Adevărata problemă mi se pare că este aceasta: pe piața noastră editorială, nici măcar astfel de cărți comerciale nu mai merg ca altădată. (...) Dacă oamenii nu mai citesc nimic (și mulți - nu știm precis câți - asta fac după ce au terminat școala), ajung în timp analfabeți funcțional: își mai <amintesc>, desigur, literele, dar nu mai sunt capabili să înțeleagă sensul unui text simplu. Așa încât e mai folositor, totuși, să citească ceva - fie și <lejerități> - decât nimic“. (op. cit. pp. 108 - 109)
      „Lectura este o deprindere, o practică culturală care se învață și se reproduce. Mediul familial și educația sunt determinante în formarea acestei deprinderi. (...) Așa cum arată motivațiile lecturii într-un studiu efectuat în România, mă tem că nu e mare lucru de făcut cu adulții maturi: nu dintre ei vor veni mai mulți cititori. Ar trebui concepute programe și politici culturale pentru a stimula lectura în rândul tinerilor și copiilor. La diverse niveluri (în școli, cu participarea unor ONG-uri și unor instituții publice), asta deja se întâmplă. Dar ar fi nevoie de proiecte la scară largă, pe termen mediu. (...)
        Îi învață școala pe copii că lectura, în ultimă instanță, e o plăcere? Mă tem că mai degrabă nu. (...)
         Așadar, de ce nu se citește mai mult în România? Pentru că din școală, iese un număr mic de cititori, căci cei mai mulți dintre absolvenți nu au impulsul de a citi ceva după aceea; pentru că accesul la cărți (prin librării și biblioteci) e destul de complicat pentru un număr mare de concetățeni (în special pentru cei ce locuiesc în mediul rural, plus alte bune procente de locuitori în orașele mici; în total, peste jumătate din pupulația țării); pentru că nu au existat politici publice de stimulare a lecturii de zeci de ani (...) În ciuda răspunsurilor <corecte> din sondaje, probabil că foarte mulți concetățeni de-ai noștri  nu văd rostul cititului - nici în plan utilitar-practic, nici pentru a procura plăcere ori împlinire morală și emoțională“. (op. cit. pp. 138-139) 
        „Dacă mi-am îngăduit formula <marea dezordine culturală> e pentru că ne lipsesc politicile publice în domeniul culturii, legislația e greoaie, iar instituțiile sunt, în general, ineficiente. Ceea ce arată deficitul de modernizare al societății românești. Patrioții iubitori de cultură ar trebui să înțeleagă că simpla retorică emoțională ne trimite îndărăt, înainte de modernitate. Cultura nu moare, cum se tot spune. Dar dacă vrem o societate dezvoltată ar trebui să creăm acele instituții care să dea culturii o viață mai bună, nu doar kitul de supraviețuire“. (op. cit. p. 255) 
      Cele câteva citate alese din cartea pe care o recomandăm astăzi, nădăjduim să vă determine să o împrumutați de la bibliotecă, pentru că în paginile ei veți găsi informații și analize profunde, care nu pot fi epuizate în cele câteva zeci de rânduri de prezentare a volumului „Cultura română pe înțelesul patrioților“, scris de Mircea Vasilescu.

       Vasile Sebastian Dâncu (n. 1961) este un eseist, traducător, sociolog dar și om politic român, absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, secția Filosofie, a Universității din Cluj-Napoca, cu un doctorat în sociologie. Este Prof. univ. dr. la Universitatea din București dar și la cea din Cluj, a fost senator în Parlamentul României, observator și deputat în Parlamentul European. Dintre cărțile pe care le-a scris amintim: „Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii“, eseuri, 2000; „Patrie de Unică Folosință. Eseuri de critică sociologică“, 2010; „O Românie interioară“, eseuri, 2013. 
         Volumul pe care vi-l recomandăm astăzi este structurat în cinci capitole: „Politica“, „Statul“, „Societatea“, „Cultura“, „Noi“. 
      „Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l stabilim încă de la început este acela că societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericirii umane și să renunțăm la a crede că sunt mai importante partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități, și nu străini sau tolerați în lume, sunt esențiale. (...) 
       Guvernele și politica, în general, construiesc o lume tot mai impersonală, o lume care se distanțiază de om. Guvernele nu mai știu nimic despre cum trăiesc oamenii simpli, ce mănâncă, la ce visează, de ce nu dorm nopțile, care sunt motivele bucuriei sau furiei lor.(...) 
          Trebuie să cerem guvernelor să stabilească priorități umane, poate la scară mică, dar care să aibă efect asupra vieții de zi cu zi. (...) 
       Guvernele se gândesc prea puțin la oameni, în cel mai bun caz îi studiază ca indivizi statistici, ca pe niște numere.(...) 
          Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate. (...) 
        Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană“. (op. cit. 389 – 403)
        „Începutul renașterii României poate fi momentul în care redescoperim oamenii, cu viețile și poveștile lor. Cu sau fără fonduri europene, cu investiții străine sau fără acestea, cu sau fără scuturi antirachetă, România va reîncepe să trăiască și să urce panta istoriei cu încredere doar după ce statul și intelectualii vor redescoperi oamenii și îi vor ajuta să se reîntoarcă în casa sufletului lor. Până atunci, degeaba ne chinuie, din când în când, obsesia imaginii frumoase și a brandului de țară luminos“. (op. cit. p. 267)
       Cartea domnului Vasile Sebastian Dâncu este foarte densă, acoperind, așa cum arată și cuprinsul amintit mai sus, o problematică diversă, cifrele rezultate în urma studiilor statistice realizate pe anumite teme de interes național oferind baza concretă de la care pleacă multe din comentarii. Prin cele câteva rânduri alese din carte am încercat să vă trezesc interesul pentru a o împrumuta și a o citi. Vă garantez că n-o să regretați.
       La începutul volumului, autorul mulțumește echipei de la Revista SINTEZA – revistă de cultură și gândire strategică, al cărei fondator este, „împreună cu care, declară el, am învățat să căutăm întrebări pentru a găsi răspunsuri și, mai ales, să punem lumea noastră sub semnul întrebării, încercând să fim un intelectual colectiv“. 

        Vizita Papei Francisc în România s-a încheiat, dar ecourile ei nu se vor stinge așa ușor. Celor care vor să știe mai multe despre Sfântul Părinte, despre viața și viziunea sa asupra lumii și omului, Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ le pune la dispoziție mai multe cărți, între care amintim: Isabelle de Gaulmyn / Francisc, un papă pentru toți. București: Editura Meteor Publishing, 2006; Papa Francisc: convorbiri cu Jorge Bergoglio. București: Editura Victoria Books, 2013. 
        Biserica, afirmă Sfântul Părinte într-un interviu acordat revistei iezuite „La Civiltà cattolica“, „nu trebuie să fie obsedată de transmiterea dezarticulată a unei multitudini de doctrine care trebuie impuse cu insistență. (...) Noi trebuie să găsim așadar un nou echilibru, altfel edificiul moral al Bisericii riscă și el să se prăbușească precum un castel de cărți de joc“. 
       „Amintindu-ne faptul că Evanghelia este pe primul loc, cu mesajul de iubire și de mântuire pentru toți, el este de părere că acest echilibru trece înaintea regulii morale. Credința, explică el, este mai mult o înaintare pe cale < un pelerinaj>, decât o adeziune la un ansamblu de doctrine“. 
          Cartea pe care v-o propunem astăzi este structurată în cinci capitole: 
           I. În criza angajamentului comunitar 
           II. Un popor cu multiple înfățișări 
           III. Cinstirea credinței 
           IV. Dialogul între credință, rațiune și știință 
           V. Despre Europa.
         „Angajamentul ecumenic răspunde rugăciunii Domnului Isus care cere <ca toți să fie unul> (Ioan 17,21). Credibilitatea anunțului creștin ar fi mult mai mare dacă creștinii ar depăși diviziunile lor și Biserica ar realiza <plenitudinea catolicității, care îi este proprie în aceia dintre fii săi, care, sigur îi aparțin prin botez, dar se găsesc separați față de deplina sa comuniune>. Trebuie să ne amintim mereu că noi suntem pelerini și facem pelerinajul împreună. Pentru aceasta trebuie să ne încredințăm inima tovarășului de drum fără neîncredere și văzând înainte de toate ceea ce căutăm: pacea în chipul unicului Dumnezeu. A te încrede în altul este ceva artizanal; pacea este artizanală. Isus ne-a spus: <Fericiți făcătorii de pace> (Matei 5,9). În acest angajament își găsește împlinirea vechea profeție: <Din săbiile lor vor forja brăzdare> (Isaia 2,4). În această lumină, ecumenismul este un aport la unitatea familiei umane“. (op. cit. p. 85)
     „O atitudine de deschidere în adevăr și în iubire trebuie să caracterizeze dialogul cu credincioșii religiilor necreștine, în ciuda diverselor obstacole și dificultăți, în particular a fundamentalismelor care vin din ambele părți. Acest dialog interreligios este o condiție necesară pentru pacea în lume și, prin urmare, este o datorie pentru creștini  ca și pentru alte comunități religioase. Acest dialog este, în primul rând, o conversație asupra vieții umane sau, pur și simplu, cum propun episcopii Indiei: <o atitudine de deschidere spre ei, împărtășind bucuriile lor și necazurile lor>.
       Astfel, noi învățăm să acceptăm pe alții cu modul lor diferit de a fi, de a gândi și de a se exprima. În acest fel, noi putem asuma împreună datoria de a servi justiția și pacea care trebuie să devină un criteriu al tuturor schimburilor.(...)
         Adevărata deschidere implică menținerea fermă a propriilor convingeri, cele mai profunde, cu o identitate clară și bucuroasă dar, <deschidere spre ale celuilalt pentru a le înțelege> și știind bine că dialogul poate fi o sursă de îmbogățire pentru fiecare. (...) Evanghelizarea și dialogul interreligios, departe de a se opune, se susțin și se alimentează reciproc. (...)
        Necreștinii, prin inițiativă divină gratuită și fideli conștiinței lor, pot trăi <justificați prin grația lui Dumnezeu> și astfel <să fie asociați misterului pascal al lui Isus Cristos>. 
         Dar, datorită dimensiunii sacramentale a grației santificatoare, acțiunea divină în ei tinde să producă semne, rituri, expresii sfinte, care la rândul lor apropie alte persoane de o experiență comunitară de drum către Dumnezeu. Ele nu au semnificația nici eficiența sacramentelor instituite de Cristos, dar pot fi calea prin care Spiritul însuși suscită pentru a elibera pe necreștini de imanentismul ateu sau experiențele religioase pur individuale. Același Spirit suscită din toate părțile diverse forme de înțelepciune practică, care ajută la suportarea lipsurilor existenței și la viața în mai multă pace și armonie. Noi creștinii putem de asemenea profita de această bogăție consolidată în cursul secolelor, care ne poate ajuta să trăim mai bine propriile noastre convingeri“. (op. cit. pp. 88-92)
       „La renașterea unei Europe trudite, dar încă bogate în energie și potențialități, poate și trebuie să contribuie Biserica. Îndatorirea ei coincide cu misiunea ei: anunțarea Evangheliei, care astăzi mai mult ca niciodată se traduce mai ales în a merge în întâmpinarea rănilor omului, aducând prezența puternică și simplă a lui Isus, mila lui consolantă și încurajatoare. (...)
        Numai o biserică bogată în mărturisitori va putea reda apa curată a Evangheliei rădăcinilor Europei. (...)
        Visez o Europă despre care nu se va putea zice că obligația sa pentru drepturile omului a devenit ultima utopie“. (op. cit. p. 134 - 135)