Fascinația diferenței: anii de ucenicie ai unui antropolog

Vintilă Mihăilescu 
​București: Editura Trei, 2014.

       Vintilă Mihăilescu (1951-2020), a absolvit Facultatea de Psihologie a Universității București (1974), a fost cercetător în psihologie al Institutului de Geriatrie (1974-1978), cercetător al Centrului de Antropologie pe lângă Academia Română (1979-1991), profesor invitat la universități din Franța, Germania, Ungaria, Canada, specialist în etnopsihologie, identitate și etnicitate, studiul comunităților. Din 1993 a fost profesor universitar la Facultatea de Sociologie și Psihologie a Universității București, iar din 1997 a coordonat Școala Masterală în Antropologie. Din 2000 a fost șeful Catedrei de Sociologie la Școala Națională de Științe Politice (SNSPA), unde a susținut cursuri de Antropologie și de Comunități Sociale. Din 1998 a avut o cronică permanentă în săptămânalul cultural „Dilema Veche“, iar din februarie 2005 până în mai 2010 a fost director al Muzeului Țăranului Român.
           Prin cartea „Fascinația diferenței“, apărută în anul 1999 la Editura Paideia din București, reeditată în anul 2014 de Editura Trei, Vintilă Mihăilescu încearcă să explice domeniul antropologiei din prisma experienței personale și a diferitelor accepțiuni. Dintre celelalte cărți publicate de-a lungul anilor amintim: „Socio-hai-hui: o altă sociologie a tranziției“, Editura Paideia, 2000; „Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape“, Editura Polirom, 2009; „Sfârșitul jocului. România celor 20 de ani“, Editura Curtea Veche, 2010; „Apologia pîrleazului“, Editura Polirom, 2015; „Etnogeneză și țuică“, Editura Polirom, 2018; „În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului“, Editura Polirom, 2019.
     „Dacă ar fi să numesc obsesia profundă care pare a fi ordonat hoinăreala mea «antropologică», aș spune că ea poate fi rezumată într‑o dublă perplexitate: De ce dracu’ nu se înțeleg oamenii între ei? și, simultan, Cum Dumnezeu reușesc totuși oamenii să se înțeleagă între ei?  Pe parcursul a peste zece ani, am petrecut una sau mai multe luni pe an în Novaci (jud. Gorj), mirându‑mă cum este posibil ca «pământenii» să fie atât de diferiți de «ungureni», și unii și alții fiind țărani, români, ortodocși, ba chiar trăind împreună de un secol‑două. La fiecare revenire în teren, inventam alte probe și urmăream diferența în alte planuri de manifestare. La fiecare întoarcere de pe teren, făceam noi «motorașe», încercând să dăm o altă explicație acestor diferențe. S‑ar putea oare ca mecanismele de diferențiere întrevăzute în cazul ungurenilor și pământenilor să fie doar o ipostază a mecanismelor de producere a diferenței în general? Ar fi posibil atunci ca diferențele din Novaci să fie un «studiu de caz» al diferențierii umane în general?“ (Vintilă Mihăilescu, „Fascinația diferenței“)
           Diagnosticat cu leucemie în anul 2018, profesorul a pierdut lupta cu necruțătoarea boală în luna aprilie a anului 2020, la doar 69 de ani. Într-un articol publicat în „Dilema Veche“, Andrei Pleșu puncta: „Acum mai mult timp, vechiul nostru colaborator Vintilă Mihăilescu a trebuit să se interneze, cu un diagnostic ameninţător, într-o mare clinică. (...) „Ca antropolog, mi-am dat seama că mi se oferă o ocazie unică să fac «muncă de teren» în spaţiul unui spital“. Drama personală devenea, astfel, prilej de cercetare ştiinţifică, impuls investigator. Zis şi făcut! Rezultatul este o carte de curînd apărută, cu titlul ˂În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului˃. Şi mă grăbesc să spun că lectura acestei cărţi m-a trezit dintr-o demobilizare cronică, dintr-o melancolică suspensie a apetitului intelectual. (...) Voi inventaria doar cîteva dintre temele care m-au marcat: mai întîi, demontarea abuzului simplificator al dihotomiei (stră)vechi europene: „suflet-corp“. Îndeobşte, credem că ştim ce e sufletul şi ce e corpul. Spitalul e, între altele, dinamitarea acestei separaţii, „demascarea“ unui exces sistematic care produce nefaste efecte colaterale: neglijarea componentei psihice a bolii, depersonalizarea bolnavului, „paternalismul“ medicului curant (în locul unui „parteneriat“ empatic), reducerea suferinţei la problema durerii, adică a conglomeratului uman, la expresia locală a unei nereguli biologice, decelabile şi tratabile strict clinic. (...) Pe scurt, corpul e o lume, o convieţuire de elemente care rezumă universul, o „urzeală“ care nu poate fi redusă la „natura“ fizică. (...) Codul genetic nu dă socoteală de „soarta“ fiecărei celule neuronale din corp. Intră în joc o sumedenie de „contingenţe“, care fac ca unele celule nervoase să moară, altele să migreze imprevizibil, să se cupleze, netransparent, între ele, în funcţie de contextul în care fiinţa umană evoluează: epocă, spaţiu, experienţă privată. Cu alte cuvinte, nu sîntem strict ceea ce natura face din noi. (...) Vine apoi accentul pus, pe de o parte, pe influenţa pe care starea psihică a bolnavului o poate avea asupra evoluţiei bolii şi, pe de altă parte, dezavuarea fermă (şi pasionant argumentată) a „hedonismului ideologic“ de tip „smile or die“, potrivit căruia nefericirea e „incorectă politic“, suferinţa nu are ce căuta în viaţa omului, totul se rezolvă prin „gîndire pozitivă“. (...) Religiile amînă „deplinătatea“, fericirea, pentru un dincolo temporal sau escatologic, la care însă nu ai acces decît după criterii de aici. Mîntuirea pare o recompensă pe bază de „meritocraţie“. Realul contingent este „salvat“ prin construcţii narative compensatoare, prin Poveste. Pînă la împlinirea ei, ai la îndemînă, ca „bolnav“, o sumedenie de „mecanisme de acomodare şi de apărare“, cărora Vintilă Mihăilescu le dedică numeroase şi consistente pagini. Unul dintre ele este umorul, capacitatea de a dedramatiza, de a minimaliza neantul prin înţelepciunea cordială, comunitară, a rîsului. Un mecanism de apărare întruchipat - chiar fără să fie numit ca atare - de întreaga întreprindere a autorului este interogativitatea. A te situa mereu în postura întrebătorului, a celui care caută, care crede în sens. A nu accepta nici placiditatea indiferenţei epistemologice, perplexitatea mută, dar nici instalarea festivă într-o certitudine fudulă, care se dispensează, „principial“, de cercetare, de nelinişti, de îndoială. Ca şi cum ar fi suficient să te instalezi în Adevăr, lăsînd la o parte Calea şi Viaţa“. 
         Prezentându-vă cartea „Fascinația diferenței: anii  de ucenicie ai unui antropolog“, vă invit, spre a-l cunoaște deplin pe Vintilă Mihăilescu, să citiți și volumul „În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului“.