Alex Doppelgänger este pseudonimul lui Alexandru Bogdan (n. 1989, la Giurgiu), absolvent, în 2011, al Facultății de Limbi Străine a Universității București, Secția de limba chineză. Cartea are la bază texte publicate, începând cu anul 2013, pe blogul alexdoppelganger.com, blog menit să contribuie la educarea publicului larg. În afară de volumul  prezentat aici, autorul a publicat cărțile Cum se face un Univers? (2016) și Atomi și microunde: cum știm ce știm (2017). 

Există vaccinuri care provoacă autism? Sunt E-urile din alimente periculoase? Este omul creația unei entități divine, ori rezultatul evoluției, cum spune Darwin? Au ajuns în realitate americanii pe Lună? Pământul e sferic, sau plat?! În articolele sale, autorul ne ajută să deosebim  știința adevărată de pseudoștiință, oferindu-ne numeroase exemple pentru cele mai întâlnite erori de logică pe care le facem cu toții. Alex Doppelgänger are un stil simplu, colocvial, agreabil;  vorbește pe înțelesul oricui și este convingător. Iată un exemplu: 

„Nu vibrezi, nu exiști!

Vibrația este un termen științific folosit din plin în tehnotrăncăneală. Ea (adesea împreună cu termenul frecvențe) este un fel de deux ex machina  pentru pseudoștiință, soluția universală pentru orice problemă, o explicație pentru adeptul pseudoștiinței când acesta vrea ca bazagoniile lui să pară cât de cât resale. 
Și uite așa ne-am procopsit  cu vibrațiile ca explicații pentru diverse fenomene nedovedite, precum: astrologia (planetele ne influențeayă prin niște vibrații și frecvențe), tot felul de credințe New Age (totul e vibrație, ceakrele funcționează prin vibrații, dacă te gândești la chestii bune vibrațiile emise ajung în univers etc.), faptul că plantele cresc mai voioase dacă le spui vorbe dulci sau le pui Mozart și, culmea, homeopatia.  (...)
O altă chestie utilă e să te uiți la ce spune comunitatea științifică: probabil tu nu înțelegi ce e aia vindecare theta, dar mă gândesc că niște medici, fizicieni, biologi și chimiști ar înțelege dacă ar fi pe bune. Dacă nici ei nu înțeleg ce-i cu salata asta de cuvinte, atunci e clar: e tehnotrăncăneală, deci pseudoștiință“. 
 (Op. cit., pp.158; 160)
​
„O părere este atât: o părere

Nu are nici o valoare  argumentativă și nu te duce cu nimic mai aproape de adevăr. Și nici nu poate fi folosită ca zid de apărare; nu este imună la critici“.  (Op. cit., p. 260)

Cartea se încheie, la pagina 262, cu paragraful: „Să fii sceptic nu e o boală, deși lumea te va acuza că ai mintea prea închisă, că strivești corola de minuni a lumii.  Cred că Douglas Adams a zis cel mai bine: 
Nu e de ajuns să vezi cât de frumoasă e o grădină fără să și crezi că la capătul ei trăiesc zâne?“
O carte de împrumutat de la bibliotecă, spre a ne dezvăța, citind-o,  de anumite „învățuri“. Chiar dacă nu pot fi de acord 100% cu afirmațiile autorului, lectura vine ca un duș rece, într-o mare de cărți care ne pun false aripi...

   Jodie Jackson este autoare de cărți, cercetătoare, lideră de campanii și parteneră în Constructive Journalism Project. Are un masterat în psihologie pozitivă aplicată la University of East London, program în care a studiat efectul psihologic al știrilor; participă, ca vorbitor, la conferințe media. 
     „Alimentându-ne cu informatii adaptate la ceea ce ne face plăcere, social media creează o bulă informațională, îngustându-ne percepția asupra lumii și privându-ne de posibilitatea de a învăța, de a gândi altfel, dar dezvolându-ne preferința de a ne consolida convingerile existente, care perpetuează modul curent de înțelegere a lumii; ni se livrează numai ceea ce vrem să aflăm, și nu ceea ce avem nevoie să știm. Industria mediatică va fi mereu guvernată de angrenarea publicului, publicul putând aduce schimbări ale acestei industrii – hotărând ce anume vrea să consume“, ne atrage atenția Jodie Jackson. 
        Se naște, firesc, o întrebare: Cine trage media la răspundere? 
         Răspunsul este: noi. 
         Jurnaliștilor le trebuie un public, pentru că fără public, produsul lor este inutil.
  Nimic nu este gratis, iar dacă noi nu plătim conținutul pe care-l citim, o face altcineva, organizațiile specializate fiind cele care răspund cine plătește nota; în cele multe cazuri, este vorba despre agențiile de publicitate. Dar nevoia ca toate cheltuielile să fie suportate de corporații provoacă o bătălie constantă pentru obținerea controlului editorial in organizațiile media, corporatiile căștigând influență în mass-media, prin faptul că plătesc organizațiile de știri – atât pentru conținutul sponsorizat, cât și pentru reclame.
Cartea lui Jodie Jackson trage un semnal de alarmă:  „În condițiile în care ambianța mediatică modernă oferă atât de multe, nu avem nevoie să așteptăm ca industria să se schimbe ca să ne putem alcătui o dietă mediatică mai echilibrată; putem să ne ocupăm și singuri de această schimbare. (...) Dacă vom găsi acele povești care ne inspiră să provocăm o schimbare, vom treuși să schimbăm nu numai mass-media - ci, potențial vorbind, să schimbăm și lumea“.