Despre Domnii ce au stăpânit aceste ţări s-a vorbit destul şi bine şi, mai ales, rău. Viaţa întregii ţări se cuprinde în faptele lor, care s-au făcut în numele ei. Dimpotrivă, o uitare nedreaptă a acoperit totdeauna, ca o buruiană de părăsire, mormintele Doamnelor ce au stat alături de soţii lor, în mijlocul furtunilor unui trai aşa de zbuciumat, încât abia ni-1 putem înfăţişa astăzi.
Şi, ca şi Doamnele, sunt date uitării Domniţele, a căror copilărie şi tinereţe a trecut mai totdeauna printr-un lung şir de pribegii şi rătăciri şi pe care nunta le-a strămutat în locuri foarte depărtate de noi, de unde adesea n-au mai venit niciodată să-şi vadă părinţii şi ţara. (Nicolae Iorga)

Informată asupra modelor occidentale, dar constrâns de rigorile orientale să-şi reprime tentaţiile necurate; preocupată de apariţiile publice, dar trimisă să-şi îndeplinească rolul de mamă şi gospodină – iată doar câteva dintre contradicţiile unei femei aparţinând unei lumi demult apuse. Iorga reconstruieşte din frânturi de frescă, din scrisori de Doamne si Domniţe, portretul femeii din spaţiul românesc, săvârşind astfel un act de recuperare a unei părţi semnificative din trecutul nostru imperfect cunoscut. (Lucian Pricop)

Istoria nu este numai despre eroi, regi sau victorii în bătălii! Apariţiile din colectia “File de istorie” sunt cărţi care vorbesc altfel despre lumea de ieri, altfel decât o face istoria mare.
Sursa: https://www.edituracartex.ro/

Volumul se regăseşte în colecţiile bibliotecii:

„Frica este ambiguă. Inerentă naturii noastre, ea este o pavăză esențială, o garanție împotriva primejdiilor, un reflex indispensabil permițând organismului să scape provizoriu de moarte. Dar când depășește doza suportabilă, ea devine patologică și creează blocaje. Se poate muri de frică sau rămâne cel puțin paralizat.“

Delumeau analizează fricile colective ale societăților occidentale din perioada cuprinsă între secolele al XIV-lea și al XVIII lea, încercând să răspundă la o simplă întrebare: cui îi e frică și de ce anume? Este recreată convingător și argumentat atmosfera acestor veacuri, în care psihozele colective sunt declanșate nu doar de catastrofe, ci și de vrăjitori, evrei, turci, femei.

FRICA ÎN OCCIDENT este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale istoricului Jean Delumeau, ilustru reprezentant al valului de specialiști în istoria mentalităților, pe care Școala franceză l-a produs. Cu un vast câmp de observație – istoric, bineînțeles, dar și economic, sociologic, psihanalitic, psihologic și antropologic –, autorul creează fresca unei Europe traumatizate de ciumă, războaie, dispute religioase și permanenta nesiguranță.

Jean Delumeau este considerat un reprezentant ilustru al Școlii Analelor, cea care a încercat să înlocuiască viziunea „istorizantă” a istoriei (studiu exclusiv al documentelor și al evenimentelor, punând accent pe faptele politice, diplomatice și militare în detrimentul celor economice, sociale și culturale), cu o viziune „trăită” (investigarea evenimentului pe durate lungi, în sinteze ample, punerea lui în context).

Noile procedee de investigare ale acestei viziuni includ relația istoriei cu geografia (Occidentul catolic și protestant), cu etnografia (mituri, legende, superstiții) și cu lingvistica (analiza limbajului colectiv). Așa se ajunge la numitorul comun al celor trei secole de istorie ilustrate în lucrarea de față: frica. Iar frica (de mare, de noapte, de eclipse, de strigoi și vampiri, de ciumă, de fisc, de femeie, de evrei, de diavol etc.) declanșează reacții bizare sau înfricoșătoare, ca profanări de morminte, prigoana evreilor, arderea pe rug a ereticilor sau vânătoarea de vrăjitoare.

Toate aceste frici și consecințele lor sunt prezentate și analizate în amănunt, în dorința de a recrea convingător un spirit al epocii fără pretenția, autorul însuși o spune, de a deține exclusivitatea interpretării acelor timpuri.

Se știe că în istoria omenirii, epoca Evului Mediu a fost dominată de frica de vrăjitoare împotriva cărora s-a dus o adevărată vânătoare pentru motive care astăzi nu mai par „păcate de moarte”: „culesul ierburilor în noaptea Sfântului Ion, descântatul pentru a îngriji bolnavi, vindecarea cu răchită a mădularelor zdrobite […] îngrijirea unui dinte cu un cui etc.”

„Jean Delumeau seduce prin eleganța clasică a stilului său... Cu talent narator a expus clar și captivant subiecte foarte complicate, făcându-ne să călătorim prin istoria și gândirea omenirii.” (La Croix)

„Opera sa este cu adevărat remarcabilă; a fost nevoie de cunoștințe vaste și de atât de multă cercetare, încât ne putem întreba cum a putut fi creată de un singur om.” (Libération)
Sursa: 
https://www.editura-art.ro/

Volumul este disponibil în bibliotecă:

Singurul copac care creştea în grădina lui Francie nu era nici brad, nici cucută. Avea frunze ascuţite care creşteau pe nişte smicele ce radiau din câte o creangă, făcând micul copac să pară a fi mai degrabă un mănunchi de umbrele verzi deschise.
Unii îi spuneau Copacul Paradisului.
Oriunde îşi împrăştia seminţele, din locul acela creştea un copac care se lupta să se înalţe spre cer. Creştea în spaţii strâmte şi grămezi de gunoaie şi era singurul copac care răzbătea din ciment. Avea frunziş bogat, însă doar în cartierele sărace. Să presupunem că, ieşind la plimbare duminică după amiaza, ajungeai într un cartier frumos, rafinat. Era suficient să zăreşti un astfel de copăcel printre gratiile de fier ale porţii care dădea în curtea cuiva, ca să ştii că în curând şi partea aceea din Brooklyn avea să fie atinsă de sărăcie. Copacul ştia. El venise primul acolo. După el soseau venetici săraci care se aciuau în cartier, ciopârţeau vechile case liniştite construite din piatră maronie și le prefăceau în apartamente, apoi scoteau saltelele din puf afară pe fereastră, să se aerisească. În tot acest timp, Copacul Paradisului prospera, căci aşa era el. Îi plăceau oamenii săraci. Aşa era şi copacul din curtea lui Francie. Umbrelele lui se răsuceau deasupra, în jurul şi sub scara de incendiu de la etajul ei, al doilea. O fetiţă de unsprezece ani şezând pe scara de incendiu şi ar fi închipuit lesne că locuieşte într un copac. Asta este ceea ce şi închipuia Francie în fiecare după amiază de sâmbătă, vara.
Oh, ce frumoasă era ziua de sâmbătă în Brooklyn! Oh, ce frumos era pretutindeni!”

ÎN BROOKLYN CREȘTE UN COPAC este un bildungsroman cu influențe auto-biografice, construit în jurul personajului feminin Francie Nolan. Din clipa în care pășește în această lume, pentru a putea supraviețui în cartierul sărac Williamsburg din Brooklyn și problemelor din sânul familiei, amplificate de un tată alcoolic, Francie are nevoie de forță, precocitate, curaj, tărie de caracter și perseverență.
Sensibilitatea eroinei și înclinațiile ei artistice o fac să fie cu atât mai receptivă și mai afectată de dramele pe care le trăiește (pierderea unuia dintre părinți, lipsa banilor, foamea, nedreptatea, discriminarea), dar și să trăiască bucuriile la intensitate maximă. Până la vârsta de șaptesprezece ani, Francie trece prin la fel de multe experiențe cât alții într-o viață, iar pe parcursul cărții asistăm fascinați la desăvârșirea personalității ei.
Romanul lui Betty Smith este povestea unor trăiri și experiențe deopotrivă individuale și universale.

Unul dintre cele mai iubite romane americane ale adolescenței și un portret dickensian al New Yorkului de la început de secol XX.

Romanul a fost ecranizat în 1945 (Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar) și 1974.
Sursa: https://www.editura-youngart.ro
Cartea se regăseşte în colecţiile bibliotecii:
​

​Özge locuiește într-un orășel din Turcia, de pe coasta Mării Egee. Iubește marea și visează la o viață plină de aventuri, inspirată de idolul ei, Jacques-Yves Cousteau. Dar părinții și societatea o împing spre preocupări mai pragmatice. Pe fondul tensiunilor religioase și militare din Turcia și al conflictelor dintre secularism și fundamentalism, Özge se luptă să-și găsească propriul drum. Ar putea, oare, să fie scafandru, precum Cousteau? Sau poate actriță? Sau ar trebui să devină inginer, așa cum o îndeamnă părinții? Dar oare e posibil să-ți găsești fericirea când pui pe primul loc așteptările celor din jur?
​

​„Dacă mi-ar fi spus cineva pe vremea când eram copil, în anii ’50, că viaţa mea va fi legată cândva de cea a unui pinguin şi că, cel puţin pentru o vreme, vom fi împreună împotriva lumii întregi, aş fi reacţionat cu mult calm. În fond, mama ţinuse trei aligatori la casa din Esher până când au crescut prea mari şi au devenit prea periculoşi pentru acel oraş paşnic, iar îngrijitorii de la grădina zoologică din Chessington au venit să-i ridice. Nu intenţionase ea să ţină aligatori la casa din Esher. Locuind în Singapore până la vârsta de şaisprezece ani, înainte de a se întoarce în Anglia, a primit de la cel mai bun prieten al ei trei ouă drept amintire, într-o scenă de despărţire duioasă şi plină de lacrimi. Bineînţeles că ouăle s-au clocit în cabina ei în timpul lungului voiaj, aşa că, se-nţelege, a trebuit să le ia cu ea acasă. Peste ani, în momente de tristeţe, observa câteodată că acest cadou plin de imaginaţie a fost probabil cel mai puternic suvenir pe care îl primise vreodată.”

Aventuri de neuitat, tărâmuri exotice neexplorate de nimeni, viață trăită fără o plasă de siguranță – iată ce își dorește Tom, tânărul englez de 23 de ani, de când se știe. Așa că atunci când i se oferă o slujbă de profesor rezident într-o școală din Argentina, nu mai stă pe gânduri. Se îmbarcă în primul avion, în ciuda situației politice și economice instabile care domnește în America de Sud în acei ani. La multe se așteaptă Tom de la călătoria vieții sale, dar să-și lege destinul de un pinguin Magellan pe care-l salvează de la moarte, nu. Și totuși, această întâlnire pe care i-o rezervă soarta se dovedește a fi providențială; și nu doar pentru Tom, ci pentru toți cei cu ale căror vieți micul pinguin intră în contact.

Sursa: https://www.editura-youngart.ro

Cartea se regăseşte în colecţiile bibliotecii: 

​Karl Ove Knausgard
Editura Litera, Bucureşti, 2020

În secolul al XVI-lea, Antinous Bellori, un băiat de unsprezece ani, se pierde într-o pădure întunecată și dă peste două ființe care par să stea într-o oază de lumină; una poartă o suliță, cealaltă, o torță. Această întâmplare este decisivă în viața lui Antinous, care urmează să se dedice căutării și studierii îngerilor, intermediari între om și divinitate.
Pornind din Grădina Edenului, trecând prin toate momentele majore ale Bibliei, încorporând tradiții, legende și episoade din texte apocrife, romanul urmărește și pune în lumină întâlnirile cruciale dintre oameni și îngeri. Imaginația debordantă a autorului creează cadre vii, pline de emoție și atmosferă, dar care stârnesc și reflecții și întrebări fundamentale. Este posibil ca natura divină să sufere schimbări, să evolueze? Poate să piară ceea ce este nemuritor?
O carte provocatoare scrisă de unul dintre cei mai importanți scriitori norvegieni, autorul monumentalei serii autobiografice Lupta mea.

O carte minunată... Forța lui Knausgård ca scriitor stă în talentul său pentru descrierea minuțioasă, în special a naturii, dar și a psihicului uman… The New York Review of Books

Sursa: https://www.litera.ro

Volumul se regăseşte în colecţiile bibliotecii: 

​Radu Paraschivescu
Editura Humanitas, 2020

„Pe mama n-o mai am de aproape doi ani. Pe tata, de aproape patru. În apartamentul în care au locuit cincizeci şi trei de ani, din cei cincizeci şi şase cât au fost împreună, urlă liniştea. Apartamentul e gol, dar mobilat. Va fi scos la vânzare, golit, umplut la loc de un alt ocupant, transformat în amintire.
Mă ajută în vreun fel scrierea acestei cărţi?
Prea puţin. După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase.
Şi atunci, de ce o scriu?
Fiindcă nu pot să n-o fac.
«Prea puţin» e mai mult decât «deloc».
Ajutorul, mai cu seamă în vremurile astea, nu se refuză.
Iar Recviemul vesel e o carte pentru cititori şi un sprijin pentru mine.“ 
RADU PARASCHIVESCU, aprilie 2020
* Puteți asculta autorul, citind un fragment din carte, aici: 
https://soundcloud.com/humanitas-152313555/radu-paraschivescu-recviem-vesel-pentru-tata
Cu o profundă încărcătură emoțională, RECVIEM VESEL PENTRU TATA este o colecție de nouă povestiri despre un fiu, tatăl său și relația dintre ei – o relație de prietenie sinceră și caldă. Radu Paraschivescu pune pe hârtie amintiri dragi din copilărie și studenție, întâmplări care scot la iveală perioada petrecută cu tatăl său, cel care i-a fost nu doar părinte, ci și prieten, partener de șotii, omul de la care a învățat ce înseamnă respectul, demnitatea și să-ți vorbești bine limba.
RECVIEM VESEL PENTRU TATA este o aducere aminte, un mod de a ține vie memoria celei mai dragi persoane. Nu e despre fapte excepționale sau aventuri nebănuite. E povestea vieții unui om simplu, cu dialogurile și ironiile zilnice și cu toate momentele – mai mult sau mai puțin amuzante – care l-au marcat.

Unul dintre cei mai buni reporteri din perioada interbelică, supranumit „prințul reportajelor”, F. Brunea-Fox a marcat istoria presei românești prin celebre articole precum „Cinci zile printre leproși”, „Ali Kadri, «Sultanul» din Ada Kaleh” și „Trenul-fantomă”, incluse în cartea de față. O mărturie în același timp simplă și profundă, realistă și plină de compasiune, despre viața celor aflați la periferia societății.

„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit și generos reporter. […] Oricît și oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc. O istorie a presei române – a gazetelor care apar în fiecare dimineață și sînt citite, cînd e cazul, pe nerăsuflate, dimineața – va trebui să-i închine un capitol întreg, așa cum istoriile literaturii române închină capitole întregi lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.” (Geo Bogza)
Sursa: www.polirom.ro

Volumul se regăsește în colecțiile bibliotecii: 

​Ingmar Bergman
Editura Polirom, Iași, 2018

​​Ingmar Bergman mărturisește că a scris acest text (în forma unui scenariu pentru televiziune) în trei luni, dar că i-a luat o viață întreagă să îl trăiască, iar când îl citești, asta e ceea ce te impresionează în primul rând: impresia de adevăr trăit, de adevăr la care cineva a ajuns nu doar prin reflecție intelectuală, ci prin experiențe directe, dureroase. Titlul este oarecum înșelător. Sigur, este vorba despre cuplu, dar problemele atinse au de-a face, mai degrabă, cu conviețuirea și dificultățile ei, cu viața comună despre care cineva spunea că e singura care poate oferi o vagă fericire fragilă.
Pentru mine, tema reală a acestui text este prostia. Dar nu o prostie înțeleasă ca lipsă de IQ, ci o prostie adâncă, metafizică, o prostie consubstanțială ființei umane, o prostie cehoviană. Această prostie se manifestă în mai multe feluri. Ia, de exemplu, forma confuziei - și cuvântul “confuzie” apare de mai multe ori în text. Cele două personaje, Johan și Marianne, nu știu foarte clar ce vor, nu își înțeleg viața, nu îi găsesc sensul pe care îl caută obsesiv. Iar când meditează asupra acestor chestiuni, și o fac foarte des, sfârșesc în numeroase contradicții. Prostia de care vorbeam se întrupează apoi într-un egoism feroce, deși ascuns bine sub straturi de politețe și ipocrizie. Cele două personaje sunt foarte egoiste și nu mă refer doar la egoismul consubstanțial ființei umane, mai degrabă e vorba de un egoism inutil, care face ca cei doi să își caute întâi de toate propriul confort, chiar și atunci când mimează grija sau interesul pentru celălalt. Prostia devine apoi mult invocata căutare a fericirii. Probabil că nu există metodă mai sigură pentru nefericire decât să cauți obsesiv să fii fericit, și asta este ceea ce Marianne și Johan fac în fiecare secundă a vieții lor.
Radu Jude

Lucrînd la SCENE DINTR-O CĂSNICIE, înainte să apuc să-mi dau seama, aveam deja şase dialoguri distincte despre iubire, căsătorie şi tot felul de alte lucruri care vin odată cu ele. Johan şi Marianne, sau Marianne şi Johan, şi-au dat voie să fie laşi, curajoşi, fericiţi, furioşi, îndrăgostiţi, nesiguri, satisfăcuţi, ipocriţi, perfizi, răutăcioşi, copilăroşi, mizerabili, afectuoşi, nemiloşi, proşti, neajutoraţi – pe scurt, fiinţe umane.
Ingmar Bergman

DUPĂ REPETIŢIE este o reprezentare a artistului la apogeul carierei sale, aflat în culmea gloriei, pentru care arta – teatrul şi locul lui pe scenă – este viaţă, iar orice altceva este iluzie. 
The New York Times

Volumul se regăsește în colecțiile bibliotecii:

SPUMA ZILELOR, publicată în 1947, este romanul care l-a făcut celebru pe Boris Vian, “copilul teribil” al literaturii franceze. Prima ediţie în România a “celui mai sfâşietor roman de dragoste din literatura contemporană” după afirmaţia lui Raymond Queneau, a fost publicată de Univers în 1969. După mai mult de patruzeci de ani, apare o ediţie a romanului într-o nouă traducere. Este o poveste, scrie autorul, “în întregime adevărată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul” despre dragostea a două personaje, Colin si Chloe. Frumoasei Chloe, o creatură la fel de frumoasă precum piesa muzicală cu acelaşi nume interpretată de Duke Ellington, îi creşte în plămân un nufăr uriaş care o sufocă. Apartamentul lui Colin, în care locuieşte cuplul, se strâmtează şi lucrurile dinăuntru se degradează şi se descompun într-un ritm accelerat, metaforă a maladiei, a sărăciei sau a depresiei care le însoţeşte. Obiectele au o viaţă proprie şi se comportă conform unor legi stranii sau unei logici întâlnite doar în vise. Nici măcar personaje principale nu există cu adevărat în această scriere atât de nonconformistă a lui Vian: Colin şi Chloe au în roman o greutate egală cu a şoricelului gri vorbitor, care la sfârşit se sinucide de durere. Îi întâlnim aici pe Jean-Sol Partre şi pe ducesa de Bovouard cu cortegiul lor de fanatici şi colecţionarii maniaci ai operelor lor, citim despre o sonerie care se desprinde din uşă ca să-şi anunţe stăpânul că a venit cineva în vizită, despre tavane care coboară, ferestre care se întunecă şi se zidesc cu ciudate excrescenţe minerale, despre un pianococktail, o invenţie cu clape de pian care produce cockteiluri cu gustul şi aroma piesei muzicale cântate. 

Lumea imaginată de Vian pare a fi acea “lume pe dos” a scrierilor vechi: muncitorii câştigă mai mult decât inginerii în subordinea cărora sunt, un doctor în filosofie şi matematici este considerat a fi mai prejos decât bucătarul său, hoţii care vin să fure din Trezorerie sunt “oameni cu tabieturi” şi le place să fure doar la anumite ore.

SPUMA ZILELOR este un roman care denotă o inteligenţă şi o sensibilitate profundă, dincolo de tonul ironic-amar pe alocuri. Acest univers fantast, plin de imagini şi sunete, de obiecte şi cuvinte inventate, nu este însă deloc lipsit de finalitate: este o realitate fictivă care vorbeşte despre propria noastră realitate. Vian este recunoscut ca fiind un precursor al scriitorilor postmoderni prin intertextualitate şi relaţia de complicitate cu cititorul său.
​
Sursa: www.carturesti.ro

Volumul se regăsește în colecțiile bibliotecii: