I se spune Pericol și e foarte mândru de porecla lui. Părinții și profesorii nu-l înțeleg niciun pic, iar Pericol știe că n-are rost să le explice. Cum, el, Pericol, un răzvrătit fără pereche, să fie înscris fără voia lui la un concurs de creație? La o întrecere de zoologie? (Astea-s pentru tocilari.) Și, culmea, să facă echipă cu niște fete?! (Asta i-ar distruge complet reputația.) Dar el e Pericol și o să treacă peste toate. Și, până la urmă, nu e chiar așa de periculos, iar fetele chiar știu să facă tot felul de lucruri.

Pericol nu e doar un elev răzvrătit, e isteț și mândru de porecla lui. N-are de gând să seresemneze cerințelor școlare, dar umorul și spiritul de aventură îl însoțesc la orice pas.

„O carte în care întorsăturile de situaţie sunt viraje în toată regula. O carte din care se degajă prospeţime, spirit de aventură, umor năvalnic şi multă, multă istețime. O carte la care râzi, te minunezi şi aplauzi. Vraja funcţionează: eşti în Pericol, dar nu te simţi în pericol.“  
Radu Paraschivescu

RALUCA POENARU
S-a născut în 1978 la Curtea de Argeș. Aici, doar cărțile și prietenii ei au salvat-o de plictiseala cumplită care domnea peste tot. Pasiunea pentru lectură a urmat-o la universitate, dar mai târziu și-a descoperit interesul pentru finanțe, apoi pentru marketing și în cele din urmă s-a hotărât să se specializeze în IT. Singurele constante din viața ei au rămas însă lectura și scrisul. Ea și Pericol au câștigat Trofeul Arthur în 2017.

„Am studiat limbi străine la Universitatea București, am început Finanţe-Bănci la ASE (facultate pe care n-am terminat-o niciodată), lucrez în IT și am vrut dintotdeauna să scriu o carte. Deci, constanţa nu e punctul meu forte. Cum nici seriozitatea nu se numără printre calităţile mele, cea mai potrivită carte pe care o puteam scrie e o carte pentru copii. La birou, nu rezist mai mult de jumătate de oră într-o ședinţă, dar pot să mă joc cu copiii ore în șir! Cred că, pe undeva, la mine nu s-a făcut integral trecerea de la copilărie și adolescenţă, la maturitate. Mie îmi place așa… Cred că și copiilor mei le place. Nu cred că sunt multe mame care să constate cu uimire că nu au absolut nimic de mâncare prin frigider și să le ofere copiilor, la cină, o îngheţată…“ 
Raluca Poenaru

FRAGMENT
Mi se spune Pericol şi sunt un tip rău. Pe mine să nu mă luaţi cu de-astea, că de ce l-am pocnit pe nu ştiu care, că de ce i-am rupt rigla sau capul, că nu înghit aşa ceva. Eu nu le am pe-astea cu mila. Sau cu răbdarea.

Şi ştiţi de ce sunt aşa? Fiindcă, în loc să mă crească şi pe mine mama, ca pe frate-meu, pe mine m-a crescut el. El, Vlad. Frate-meu. Că mama se săturase de şters la fund mucoşi obraznici şi prinsese un superjob. Full-time, să se mai relaxeze şi ea după nebunia de acasă. Şi, oricum, frate-meu e ultra-serios şi matur şi ea a avut încredere totală că o să aibă grijă de mine, care, catâr cum sunt pentru că semăn numai cu taică-meu, am distrus în prima mea oră la grădiniţă două dosare cu mâzgăleli de-ale copiilor şi-am pocnit şi vreo câţiva ţânci cu figuri. Ca urmare a acestui comportament disociat sau antisocial, nu mai ştiu exact, n-am fost acceptat în colectivitate.

După o săptămână de stat cu ultra-maturul meu frate, i-am spus mamei că îmi pare foarte rău că n-am fost cuminte la grădiniţă şi că vreau să mă ducă din nou. Că o să fiu copil model, o să vadă. Mama a fost şocată. S-a repezit la matur, l-a îmbrăţişat şi i-a dat 100 de lei!!! Ştiuse ea că se poate baza pe el, că uite, a reuşit cu mine într-o săptămână ce n-a reuşit ea în trei ani şi, desigur, asta pentru că şi el e tot copil şi noi avem limbajul nostru special!!!

Olguţa e o puştoaică de doisprezece ani ca oricare alta. Bine, nu chiar ca oricare alta: e neîndemânatică, impertinentă, intră mereu în bucluc, nu prea are prieteni, iar familia ei e atât de dezbinată, încât nu-şi recunoaşte mătuşa când aceasta îşi face apariţia la uşă.

Nu-i de mirare că Olguţei nu-i convine deloc când e nevoită să petreacă un weekend cu mătuşa pe care de-abia a cunoscut-o. Ba mai mult, Constantin, bunicul ei, ţine morţiş să o vadă. Şi nu are de gând să accepte un refuz.

ALEX MOLDOVAN
S-a născut în 1977 la Cluj, unde locuiește și acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz și e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi și a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie și și-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, OLGUŢA ȘI UN BUNIC DE MILIOANE. BĂIEȚELUL CARE SE PUTEA MUȘCA DE NAS e primul său album ilustrat.

FRAGMENT
Totul a început într‑o vineri. În momentul în care cineva şi‑a înfipt degetul în butonul soneriei
noastre şi l‑a uitat acolo timp de treizeci de secunde, dacă nu mai bine, lucrurile nu arătau grozav prin casă. Şi nici în afara ei. Dacă stau să mă gândesc, rareori lucrurile arată grozav prin casă – iar despre ce se întâmplă pe afară nici n‑are rost să vorbim. 

Era după‑amiază, acel moment al zilei când totul pare s‑o ia razna. Cărţile şi hainele prind viaţă şi se risipesc te miri unde, cu o oarecare preferinţă pentru cel mai puţin probabile sau greu accesibile locuri: pe covor, sub pat, sub masa de la bucătărie şi, cu puţin noroc, în lada de cartofi din cămară sau în congelator (mda, ştiu, dar chiar mi s‑a întâmplat).

Partea bună: oriunde te‑ai afla, e suficient să întinzi mâna ca să apuci o carte. Sau o haină. Sau o jucărie. Sau orice altceva, cu excepţia lucrurilor de care chiar ai nevoie.

Partea proastă: eşti certată sau pedepsită, de la caz la caz, după care trebuie să strângi şi să pui totul la loc.

Nici vremea nu era grozavă. Deasupra oraşului se adunau nori negri de ploaie, iar după câteva zile fierbinţi vremea se stricase şi se anunţa o furtună. Unde pui că şi vântul sufla tot mai puternic, împrăştiind peste tot bucăţi de hârtie, pungi de plastic şi praf.

Una peste alta, era momentul cel mai puţin potrivit pentru musafiri. Şi apoi aveam pe cap o mulţime de treburi. Trebuia să fac curat, să merg la cumpărături, după care să gătesc. Pe de altă parte, pentru mine orice moment e cel mai puţin potrivit pentru a primi musafiri. Orice musafiri. Aşa că am dat ochii peste cap şi m‑am ridicat fără chef de pe canapea.
— Olguţa, scumpo, eşti bună să vezi cine e la uşă, te rog? s‑a auzit din dormitor un glas stins de femeie.
Femeia din dormitor era mama Olguţei. Iar Olguţa sunt eu.

          Mai e oare de folos o mănușă care și-a pierdut perechea? Pentru tine, poate nu, dar pentru ea viața abia începe.

Mit, o mănușă de lână cuminte și temătoare, trăiește liniștit alături de sora lui, Finga. Într-o zi, Finga dispare, iar Mit pornește în căutarea ei. Dar viața nu e deloc ușoară pentru o mănușă singură și cam neștiutoare. Orașul e întins și pericolele se ascund la fiecare pas. Pe Mit îl atacă un beagle, apoi e pe cale să se înece în apa rece a Dâmboviței, un puști vagabond îi taie un deget. Dar el rezistă și învață. Își face prieteni și începe să înțeleagă lumea asta mare.

Un univers fascinant al obiectelor vorbitoare, în care mănuși, aspiratoare și umbrele trăiesc povești palpitante, atent ascunse de privirile noastre.

SIMONA SAVA 
S-a născut la Vaslui în 1985. A fost un an bun, a avut norocul să aibă un învățător poet care i-a deschis ușile scrisului și la propriu, și la figurat. A câștigat concursuri de poezie la care nici nu știa că participase, pentru că domnul Nicolae Ginghină înscria peste tot lucrările micilor poeți. A scris în volumul colectiv de proză FICȚIUNI REALE (Humanitas, 2013), apoi în revista GHIDUL POZNEȚ DE CULTURĂ, unde a ținut o rubrică de bandă desenată în care le povestea copiilor despre activitatea unor personalități care au schimbat lumea. În 2015 a absolvit masteratul de scenaristică la UNATC cu două scurtmetraje care au călătorit în mai multe țări decât autoarea. Scrie cu plăcere proză și scenarii de film și lucrează într-o agenție de publicitate unde scrie reclame. MI-A RĂMAS DULAPUL MIC este romanul ei de debut.

FRAGMENT

Am cinci degete în total și niciunul nu seamănă cu celălalt. Unul e mai scurt, altul mai lung, cel mare e întors într-o parte, zici că stă la pândă. Sora mea Finga are tot cinci. Am venit pe lume într-o garsonieră din Drumul Taberei, unde Elena, creatoarea noastră, împletește în fiecare iarnă mănuși, fulare și șosete din lână și le vinde la Târgul de Crăciun din centrul orașului. Roxana, fetița Elenei, e nașa tuturor obiectelor împletite: ea le dă nume.

-Pe tine te cheamă Mit, iar pe tine, Finga, ne anunță ea pe un ton destul de oficial.

Noi suntem mănuși pentru adulți, iar fetița se uită la noi cu seriozitate, de parcă ar aștepta să-i răspundem că suntem de acord cu numele pe care ni le-a dat. Spre deosebire de mine, Finga are doi năsturei roșii, cusuți sub degetul arătător.

-Tu ești primul născut, băiat, și va trebui să ai grijă de sora ta, care e cu trei ore mai mică, continuă Roxana.
-De ce spui că-i băiat? întrebă Elena, amuzată, în timp ce împletea un călcâi de ciorap.
Se uită când la andrele, care parcă împletesc singure, când la televizor, unde urmărește un serial.
-Păi, e simplu: nu are cercei, zice Roxana, convinsă fiind că cei doi năsturei roșii ai Figăi sunt cercei.

           Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă ai putea trece granițele timpului? Dacă ai putea călători în trecut, dacă ai putea întâlni eroi sau oameni simpli din alte vremuri, ce i-ai întreba? Ce ai vrea să afli de la ei? Ai vrea să te învețe cum să câștigi mereu competițiile cu colegii tăi? Sau ai vrea, mai degrabă, să-ți dezvăluie secretele magice ale iubirii? Ai vrea să-ți ofere putere, inteligență, viclenie? Sau, poate, înțelepciune? Și, dacă ai putea învăța din trecut, cum crezi că ar arăta viitorul tău? 
 
Toate aceste întrebări sunt și ale lui Răzvan. El caută răspunsuri pentru ele în vremuri trecute, vorbind cu soldaţi din Antichitate, cu artişti renumiţi, cu voievozi, fiind martor la lupte şi momente memorabile din istoria românilor. Istoria lui este, poate, și a ta! Află-i secretele, pentru a putea să-ţi răspunzi și întrebărilor tale!
 
„Cred că premisa de la care am pornit în scrierea cărții sau cel puțin una dintre premise este tocmai aceasta: mă înspăimântă perspectiva unei lumi din care lipsesc cărțile tipărite, în care nu mai există biblioteci, instrumente de scris și miros de cerneală, cel puțin de cerneală de tipar. Nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o astfel de lume și cu siguranță, în viața mea, nu voi ajunge să o cunosc. Nu înseamnă însă că această lume nu va exista și că nu va fi una mai bună decât cea de acum.ˮ (Horia Corcheș)

HORIA CORCHEȘ (n. 1974, Cluj-Napoca) 
A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea Babeș-Bolyai și este profesor de limba și literatura română. Debutează editorial în 2008 cu un volum de poezie. Urmează două romane: ISTORIA LUI RĂZVAN (Editura Arthur, 2014) și PARTAJ (Editura Art, 2016). În 2015 ISTORIA LUI RĂZVAN a fost nominalizată la Gala Bun de Tipar, la categoria Carte pentru copii și tineret. Scrie articole de opinie și de specialitate în DILEMA VECHE, REVISTA PERSPECTIVE, REVISTA CERCURILOR DE LECTURĂ, publică proză scurtă în REVISTA IOCAN și este membru al juriului Concursului de creație literară Trofeul Arthur și al Concursului de creație literară „Locuiește în poveste”.

FRAGMENT
Când am ajuns în pod, Sergiulică, nu-mi venea să cred ce vraiște! Sigur nici tata nu s-ar fi descurcat printre atâtea cutii și vechituri! Cred că Bunucul și le pusese în vreo ordine, dar între timp, cu borcanele mamei, cu sacii de plastic în care tot îndesaseră hainele nepurtate cu gândul de a le da la săraci, cu jucăriile rămase de la mine și de la hăbăucul de Filip, frati-miu1 (sper să mai crească puțin și să se coacă, pentru că mă înnebunește cât e de țâcă) și cu alte și altele, era o harababură de nedescris. Dar știam sigur că trebuie să fie pe acolo pe undeva și era PEEERFECT momentul; acum cât erau ai noștri plecați puteam cotrobăi în voie. Mă cam enerva țâcă, se smiorcăia întruna lângă scară, pentru că îi interzisesem ferm să urce și el; asta mi-ar mai fi lipsit, să pățesc vreun pocinog! Ei, și m-am pus în grabă să răstorn saci, să mă uit în dreapta și în stânga, mi-am zis că ar trebui să mă uit în lada unei canapele vechi – sigur era de pe vremea bunicului Bunucului! –, m-am chinuit să-i ridic partea aia de lemn cu tapițerie pe care stai – habar n-am cum îi zice – de era să mi-o scap pe picior, dar nu era nimic în ea și abia apoi, cap sec ce sunt, mi-a trecut prin gând că ar trebui să mă uit mai întâi pe rafturile de sus, care urcau pe perete până hăt! la tavan! Yes!, am găsit acolo cutia de care-mi zicea Bunucul, erau în ea vreo 10-15 caiete cred, poate și alte chestii, nu m-am uitat prea atent la început, m-am pus pe canapeaua aia veche, de s-a și ridicat un nor de praf din ea, și am început să le răsfoiesc. Deci fii atent, că nu știu cum să-ți zic să mă înțelegi și să mă crezi, Bunucul se pare că la școală SCRIA (!) în caiete ceea ce îi spunea profesorul! Ascultă-mă bine, că nu sunt basme, n-ai decât să crezi că inventez! În primul caiet erau tot felul de formule de matematică, cred că învățau ceva teoreme vechi de când lumea, de-ăsta m-am plictisit după vreo două pagini. Al doilea era de istorie! Buuuuun! Imaginează-ți, ISTORIE scria clar pe caiet, iar înăuntru despre tot felul de chestii care claaaaar erau din trecut! Că nu cred că inventa! Așa! Hmmm... nu știu cum să îți explic, parcă erau niște lucruri întâmplate cândva și pe care le învățau cică să nu uite trecutul și să înțeleagă cum s-a ajuns în prezent! HAAA HAAAHAAA! M-am distrat la faza asta, dar a trebuit să fug să arunc o privire la parter, pentru că țâcă începuse să se smiorcăie tare lângă scară. I-am zis să mai aibă răbdare puțin, că apoi cobor și îl las să se joace cu consola wi-ki cea nouă pe care mi-a luat-o tata săptămâna trecută, de ziua mea.