Jurnalul Annei Frank

Frank Anne
Bucureşti: Editura Humanitas, 2011

pentru      În plină desfășurare a celui de-al Doilea Război Mondial, o fetiță de treisprezece ani, care locuiește împreună cu familia ei clandestin în anexa unei case din Olanda, ține un jurnal ale cărui însemnări încep pe 12 iunie 1942 și se sfârșesc cu data de 1 august 1944. Jurnalul Annei Frank reunește însemnările făcute de autoare, după cum mărturisește ea însăși,  din dorința de a avea un prieten și de a se face înțeleasă: „Vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty. ” Anne Frank traversează, alături de familia ei, de Familia Van Daan, și de doctorul Dussel, o lungă perioadă de recluziune, pentru a se feri de prigoana împotriva evreilor, iar notațiile ei, făcute cu sinceritate și minuțiozitate şi umor burlesc aduc viața de zi cu zi a celor opt locatari, ocupațiile și hobbiurile lor, așadar singura lume exterioară la care are acces, precum și lumea transformărilor interioare către adolescență.
       Jurnalul - prieten și confident - îi este alături Annei zi de zi, devenindu-i lucrul cel mai de preț: „gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că țin mai mult la amintiri, decât la rochii. ” Însemnările dezvăluie  o Anne spirituală, o curiozitate vie și efervescentă, gândurile ei vizitate de întâmplări de la școală, imaginea celei mai bune prietene, Hanneli, sau a bunicii, precum și viața de zi cu zi și întâmplările dintr-o anexă adeseori tulburată de vizitele hoților, a cărei legătură cu exteriorul era asigurată de cel care le asigura aprovizionarea, de câţiva protectori, colaboratori şi prieteni,  precum și de ziare și de posturile de radio.   
      Confruntați cu experiența absurdă a recluziunii, cei opt locatari își ordonează viețile după regulile unui Prospect și ghid al Anexei. Principalele distracții  erau  studiul, lectura și radioul, cele două familii păstrând, totuși, atmosfera unei societăți plăcute și străduindu-se să ducă o viață normală, compensând neajunsurile unei existențe puțin variate: „Nu voiam altceva decât să plecăm […] și să ajungem cu bine” și  visând la imaginea luminoasă a sfârșitului războiului.
      Însemnările cuprind adesea modulațiile vieții sufletești ale Annei, care își găsește sprijinul moral în sentimentul familial, atașată fiind de figura a tatălui: „Conștient, dar de cele mai mule ori inconștient, am tânjit în tot acest timp de când sunt aici după încredere, iubire și tandrețe. Dorința asta e uneori mai puternică și alteori mai slabă, dar este mereu prezentă”, „vederea cerului, a norilor, a lunii și a stelelor mă liniștește și-mi dă putere să aștept”.  Jurnalul  este un confident și „repertoriu de amintiri” al unui  om de sine stătător”, cum se intitulează autoarea: „toată bucuria, ironia și tristețea mea le-am descris în jurnal”.
        În ciuda împrejurărilor, viața Annei își urmează cursul ei firesc, iar Anne parcurge cei doi ani spre perioada adolescenței „explorând toate domeniile unde există material de reflecție”. Alături de părinții ei, își cultivă pasiunile: scrisul, arborii genealogici, istoria, mitologia Greciei și a Romei , literatura și pictura.  Descoperă, prin maturizarea spiritului,  o surprinzătoare fericire interioară: „Câtă vreme există această fericire interioară, această fericire dată de natură, de sănătate și de încă foarte multe lucruri, câtă vreme porți toate astea în tine, te vei simți întotdeauna fericit. Bogăție, considerație, poți pierde totul, dar fericirea din inima ta nu poate fi ascunsă sub un văl și, cât trăiești, te va face mereu fericit.”
       Jurnalul intim se împletește cu jurnalul de război. Interdicțiile, efectele recluziunii: „Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. ” sunt din ce în ce mai greu de îndurat, în casă domnește adesea o atmosferă stranie pentru locatarii ale căror  rezerve de hrană și de produse necesare traiului se împuținează progresiv, asistând, în același timp, la tragedia peisajului uman apocaliptic văzut prin faldurile unei ferestre închise, întrucât nu au niciodată voie să privească pe fereastră sau să iasă. 
       Anexa, considerată  un ascunziș ideal pentru clandestinitatea lor, va fi, totuși, descoperită. Pe 4 august 1944, în urma unui denunț, trupele SS îi arestează pe cei opt clandestini, care vor fi deportați. Singurul supraviețuitor va fi Otto Frank, tatăl Annei, care se va ocupa de promovarea jurnalului până la sfîrșitul vieții. 
       Jurnalul Annei Frank, tradus în peste 65 de limbi, rămâne vocea  simbolică a umanității, un mesaj de pace inclus de UNESCO în anul 2009 în Registrul Memoria Lumii a documentelor cu o valoare universală excepțională.
​
Lăcrămioara-Elena Dabija