CĂȚEI BOGAȚI, CĂȚEI SĂRACI

​Lydia Ugolini
Ilustraţii de Mircea Pop
Traducere din limba italiană de Adriana Lăzărescu
Editura Arthur, București

          Fido, câinele de pază mare, alb și blând, își duce zilele printre orătăniile din bătătură, doarme în cotețul încins de soare și e campion la prins pâinea din zbor. Cutty, basetul delicat, cu zgarda lui cu clopoței, trăiește la oraș, doarme pe fotoliile din salon și mănâncă supă dintr-un castronaș înflorat.
Că Fido nu se adaptează deloc vieții la oraș e lesne de înțeles - cum să poată face asta când dă peste infamul papagal Lory, peste fiorosul boxer Nabucodonosor, peste cel mai perdfid cotoi sau peste o broască țestoasă care vorbește în șarade? Dar adevărata supriză e că basetul îngâmfat și fricos ajunge să iubească viața simplă de la țară.
Ca să vezi, cei doi căței nu-s chiar atât de diferiți până la urmă!

FRAGMENT
Prin urmare, sunt un câine sărac. Cu câteva clipe în urmă ştiam numai că sunt un câine şi atât; un câine de pază, mare şi blând. Acum, la starea mea de animal, s-a mai adăugat un adjectiv. Nici ce e un adjectiv nu ştiam, dar ignoranţa mi-a remediat-o Doroteo, curcanul auster care nu-şi pierde aerul demn în nicio împrejurare de pe lumea asta. 
— Doroteo, ce înseamnă cuvântul „sărac“? 
Doroteo s-a rotit cu un aer mai înfumurat ca oricând, desenând o jumătate de roată cu frumoasa lui coadă cenuşie cu negru şi, după ce şi-a făcut el mendrele ca de obicei, mi-a răspuns: 
— „Sărac“ e un adjectiv: înseamnă a nu avea bogăţii. 
— Şi ce e un adjectiv? 
— Din câte îmi dau seama, eşti foarte ignorant. Adjectivul e ceva de care te serveşti pentru a califica un obiect, o persoană, un animal. 
Şi cum eu continuam să nu înţeleg, priceputul Doroteo mi-a dat nişte exemple: 
— Eu sunt frumos; „frumos“ e un adjectiv care serveşte la caracterizarea mea, adică mă descrie la perfecţie. Un alt exemplu: gâsca Ecaterina e „proastă“, adică lipsită de inteligenţă. Tu eşti ,,sărac“, adică nu posezi nimic. Mai vrei să ştii ceva, sau te-ai lămurit? 
Şi, vorbindu-mi astfel, curcanul s-a întors, făcându-şi din nou coada roată, cu un ţopăit foarte ciudat: doi, trei paşi mici de o rară zvelteţe, de parcă s-ar fi mişcat stând pe loc, ca apoi să continue să-şi ia avânt cu aripile lăsate în jos, ridicându-se uşor de la pământ. Toate astea cu un aer indignat, ca şi cum l-ar fi supărat cineva. L-am privit câtva timp uluit şi îngândurat. Îl cunosc de atâta vreme, dar încă nu m-am obişnuit cu felul lui ciudat de a se purta; apoi, plictisit de a-i mai urmări mişcările, mereu aceleaşi, m-am îndepărtat. „Un câine sărac! Care nu are bogăţii?…“