Albie nu-i cel mai deștept copil din clasă. Nici cel mai înalt. Nici cel mai bun la sport. Nici cel mai priceput la desen. De fapt, are o listă întreagă cu lucruri la care e doar aproape bun. Lista cu ce îi place e mai scurtă: gogoșile și ursuleții gumați. Nu-și îngăduie să-i placă prea multe, de teamă să nu descopere că nu e la înălțimea dorințelor lui.
Cu ajutorul Calistei, studenta la arte care vine să aibă grijă de el, Albie descoperă încetul cu încetul toate lucrurile la care e cu adevărat bun și învață să se miște în lume în ritmul lui, dincolo de reguli și de prejudecăți. „Albie trece printr-o perioadă grea din care învață ce este respectul de sine.“ School Library Journal „Lisa Graff spune o poveste înduioșătoare despre un băiețel care învață să-și aprecieze calitățile (și defectele) și nu se dă bătut.“ Publishers Weekly LISA GRAFF S-a născut în 1974 și a crescut în California, Statele Unite, într-o zonă montană. A început să scrie de la opt ani, când mama ei i-a propus un leac pentru plictiseală. O oră mai târziu, avea deja scrisă și ilustrată o cărticică de cinci pagini, The Strangest Flower, pe care o mai păstrează și acum. A continuat să scrie și când a crescut, preferatele ei fiind poveștile și piesele de teatru. Obișnuia chiar să joace ocazional în melodrame împreună cu fratele său, în fața unui public format din familie și prieteni. Deși îi plăceau foarte mult matematica și științele și își dorea să devină medic, a ajuns în final scriitoare cu normă întreagă. Pașii care au condus-o spre această alegere au fost traducerea unui roman de-al ei pentru copii pe când studia în Italia și studiile din New York despre scriere creativă pentru copii. În 2014, publică APROAPE SIGUR, o carte aflată în topul recomandărilor unor reviste ca Publishers Weekly, Los Angeles Times și Herald Sun, precum și al American Library Association. A mai scris și alte cărți pentru copii (THE GREAT TREEHOUSE WAR, A TANGLE OF KNOTS, LOST IN THE SUN, UMBRELLA SUMMER), dar și pentru adolescenți, sub pseudonimul Isla Neal. În restul timpului predă un curs de literatură pentru copii la McDaniel College, se joacă cu pisica ei și face prăjituri. FRAGMENT Marți, ca în fiecare seară de marți, am comandat pentru cină mâncare chinezească de la restaurantul de pe 61st Street. Când a sunat Bernard de la parter și ne-a anunțat că tipul care ne aducea mâncarea era în lift, mama mi-a dat din portofelul ei două bancnote de câte douăzeci de dolari. — Așteaptă până ce sună la ușă, Albie, mi-a spus mama. Şi nu-i da mai mult de cinci dolari bacșiș. — Bine, am spus eu și chiar atunci s-a auzit soneria. Cel care venise cu mâncarea chinezească era Wei, preferatul meu. Când mă vedea, Wei zâmbea întotdeauna foarte larg. — Albie! a exclamat el de parcă ar fi fost surprins să mă vadă acolo, deși eu deschideam ușa de fiecare dată. A ridicat una dintre pungile cu mâncare ca și când mi-ar fi făcut cu mâna. — Bună, Wei, am spus, zâmbindu-i și eu. Cât face? — Douăzeci și șapte virgulă șaizeci de cenți. Şi mi-a arătat bonul capsat de una dintre pungi, fiindcă uneori e greu să înțelegi ce numere zice Wei. Am luat pungile și i le-am dat mamei, care le-a așezat pe masă. Miroseau îmbătător, a grăsime și a carne. Ăsta e mirosul serilor noastre de marți. — Mersi, i-am spus lui Wei și i-am dat cele două bancnote de douăzeci de dolari. Poți să-mi dai… Am calculat în minte cât trebuia să-mi dea rest, așa cum făceau mama și tata atunci când le dădeau bacșiș șoferilor de taxi. — Poți să-mi dai rest patru dolari? — Desigur. Wei a scos din buzunar un teanc de bancnote îndoite în două, a pus bancnotele mele de douăzeci de dolari deasupra și apoi a început să răsfoiască. A trecut întâi de bancnotele de zece dolari, apoi și de cele de cinci până a ajuns la cele de un dolar, care erau la mijloc. A ales patru bancnote. — Uite-aici, Albie, a spus, punându-mi în mână cele patru bancnote. Șii-șii. Cel puțin așa au sunat cuvintele pe care le-a rostit. Am ridicat din sprâncene, nedumerit. — Înseamnă „mulțumesc“, mi-a explicat el. În coreeană cum se spune „mulțumesc“? M-am uitat spre mama. Uneori lumea crede că știu coreeană fiindcă sunt pe jumătate coreean, dar de fapt tot ce știu în coreeană este „salut“ și câteva nume de mâncăruri. Mama vorbea coreeană cu bunicii ei, dar nu cred că îi mai place. Mama era ocupată, așeza mâncarea pe farfurii, așa că nu mi-a putut zice cum să-i spun lui Wei „mulțumesc“ în coreeană. — Am să-ți spun data următoare, am zis. Wei mi-a făcut cu ochiul. — Bine, pa atunci! a spus. — Şii-șii! am spus eu și am închis ușa. Tata și-a închis laptopul și s-a ridicat de pe canapea. Eu i-am dat restul mamei. — Of, Albie, a spus mama, uitându-se la cei patru dolari. Ţi-am zis să nu-i dai bacșiș mai mult de cinci dolari. „Dar nu i-am dat“, am vrut să spun, „doar am rotunjit suma pe care trebuia să mi-o dea rest.“ Numai că, până să apuc eu să vorbesc, tata mi-a pus o mână pe umăr și a zis: — Încerca doar să fie amabil, nu-i așa, Albie? Apoi, aruncând o privire spre mama, care rămăsese cu ochii la cele patru bancnote, a adăugat: — Nu sunt decât câțiva dolari.
0 Comments
|
BIBLIOTECABiblioteca Judeţeană Arhiva
September 2022
Autori
All
|