​Nicholas Allen e cel mai faimos puşti din şcoală: de pildă, toţi elevii ştiu cum, în plină iarnă, Nick a transformat sala de curs într-o insulă tropicală, iar profesorii se străduiesc să lupte cu talentul său vestit de a trage de timp la finalul orei, care-i face să uite de tema pentru acasă.
Însă clasa a cincea vine cu o mare provocare: doamna Granger, sobra profesoară de limba engleză, maestra absolută a dicţionarelor, are şi ea talentele ei. Aşa că Nick se hotărăşte să dea culoare orelor plictisitoare, iar doamna Granger crede că poate să facă faţă şuvoiului de idei năstruşnice ale băiatului.
Nick nu se dă bătut şi se foloseşte chiar de armele temutei profesoare, aşa că născoceşte un cuvânt. Însă mica sa invenţie ia o amploare de nebănuit...

Andrew Clements (n. 1949, la Camden, în New Jersey) este scriitor, editor și profesor. Primele sale creaţii au fost texte pentru cântece. Apoi a lucrat la mai multe edituri, unde s-a ocupat de cărţi pentru copii. 
Primul său roman, Povestea frindelului, a avut un succes imens, fiind apreciat în toate statele americane și onorat cu șaisprezece premii, printre care Premiul Christopher. Cărţile sale sunt traduse în numeroase limbi. Clements este tatăl a patru copii, care l-au inspirat adesea în scrierea textelor.

Brian Selznick este un apreciat ilustrator american. În 2008 a primit prestigioasa Medalie Caldecott pentru cartea Invenția lui Hugo Cabret, pe care a semnat-o atât ca autor, cât și ca ilustrator.

FRAGMENT
Totul s-a schimbat în clasa a cincea. Era anul în care începeau gimnaziul. Clasa a cincea însemna note de trecere. Fără pauza de dimineață. Cu note adevărate, din cifre, trecute în carnet. Dar, mai presus de toate, clasa a cincea însemna doamna Granger.
Erau cam o sută cincizeci de copii în clasa a cincea. Aveau șapte profesori: doi de mate, doi de științe, doi de studii sociale și o singură profesoară de limba engleză. Doamna Granger pusese monopol asupra limbii engleze - și i se dusese vestea.
Doamna Granger locuia singură într-o căsuță cochetă din zona veche a orașului. Avea o mașină veche, de un albastru șters, cu care venea în fiecare dimineață la școală, fie ploaie, fie soare, zăpadă sau lapoviță, grindină sau vânt. În condica ei, al cărei început se pierdea în negura vremurilor, nu exista nicio absență.
Părul, alb aproape în întregime, era prins în creștetul capului, într-un fel de cuib. Spre deosebire de profesoarele mai tinere, doamna Granger nu venea niciodată la școală îmbrăcată în pantaloni. Avea două costume (fustă și sacou) – uniforma gri și uniforma albastră – pe care le purta întotdeauna cu o cămașă albă, cu camee prinsă la gât. Doamna Granger se număra printre acei oameni care nu transpiră niciodată. Își dădea sacoul jos numai când erau peste treizeci de grade.
Era scundă, ca orice profesor. Puteai să vezi în școală și elevi de clasa a cincea mai înalți decât ea. Dar doamna Granger părea uriașă. Din cauza ochilor. Erau cenușiu închis și când își tura privirea la maximum, te făcea să te simți ca un fir de praf. Ochii ei puteau la fel de bine să strălucească și să râdă, iar copiii spuneau că glumele ei erau chiar foarte bune. Însă nu glumele o făcuseră celebră.
Toți erau convinși că doamna Granger avea vedere cu raze X. Nici prin gând să nu-ți treacă să mesteci gumă pe o rază de cinsprezece metri: doamna Granger o să te vadă, o să te oprească și o să-ți lipească guma pe un cartonaș galben. Pe urmă o să ți-l prindă de cămașă cu un ac de siguranță și va trebui să-l porți tot restul zilei. După aceea te duci cu el acasă, i-l dai unuia dintre părinți să-l semneze, și i-l aduci doamnei Granger ziua următoare. Iar pe doamna Granger n-o interesează că nu ești în clasa a cincea, pentru că, din punctul ei de vedere, mai devreme sau mai târziu, o să fii.

​Peter Fortune trăiește la granița dintre vis si realitate, el trece prin aventuri fantastice, trăiește în trupul bătrânei sale pisici și al unui copil răutăcios, se luptă cu o păpușă rea, care s-a trezit la viață și caută răzbunare, găsește într-un sertar plin cu fleacuri o cremă care face oamenii să dispara. În cele din urmă se trezește, copil de unsprezece ani fiind, în trupul unui adult și începe cea mai mare aventura a vieții sale: se îndrăgostește.

”Pe măsură ce terminam câte un capitol din Visătorul, îl citeam copiilor mei. Înțelegerea era simplă. Ei căpătau cea mai recentă dintre ”povestirile lui Peter”, cum le botezasem, iar eu primeam, în schimb sugestii editoriale utile. Această tranzacție plăcută, aproape rituală, a schimbat la rândul ei destinul propriu-zis al povestirilor prin aceea că am devenit mai atent decât de obicei la felul cum sună vocea adultă care rostește fiecare propoziție.” (Ian McEwan, 1995) 

Ian McEwan
Este unul dintre cei mai faimoși scriitori britanici contemporani, autorul romanelor ”Coajă de nucă”, ”Legea copiilor”, ”Operațiunea Sweet Tooth”, ”Solar”, ”Pe plaja Chesil”, ”Sâmbătă”, ”Ispășire” (National Book Critics Award și  W.H. Smith Literary Award), ”Amsterdam” (Booker Prize), ”Durabila iubire”, ”Inocentul”, ”Copilul furat” (Whitbread Award), ”Câinii negri”, ”Mângâieri străine” (ambele nominalizate la Booker Prize) și ”Grădina de ciment”. 
A scris și volumele de povestiri ”Prima dragoste, ultimele ritualuri” (câștigător al Somerset Maugham Award) și ”În așternuturi”. În anul 2011 i-a fost acordat Premiul Târgului de carte de la Ierusalim. Unele dintre romanele sale au fost ecranizate. În anul 2008, publicația The Times l-a numit printre cei mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945.

„Ian McEwan izbutește să îmbine cu simplitate sclipiri în stare pură ale marii literaturi. S-ar putea spune că romanul său evoluează pe două registre – cel al copiilor și cel al adulților –, dar, în realitate, falia dintre acestea e greu de distins. Visătorul este o carte despre nostalgii neîmpărtășite, iar copiii nu-și pot aroga monopolul acestora.” (The Independent).

FRAGMENT
La vârsta de zece ani, lui Peter Fortune adulții îi spuneau uneori că e un copil ”dificil”. El n-a înțeles niciodată ce voiau să spună. Nu i se părea deloc c-ar fi dificil. Nu azvârlea sticle de lapte în gardul ce împrejmuia grădina, nu-și turna sos de roșii în cap, prefăcându-se că e sânge, și nici nu se repezea cu sabia la gleznele bunicii, deși îi mai treceau din când în când prin cap astfel de lucruri. Mânca de toate, în afară de legume – cu excepția cartofilor -, pește, ouă și brânză. Nu era nici mai gălăgios, nici mai murdar și nici mai prost decât alți copii pe care-i cunoștea. Avea un nume ușor de spus și de scris. Fața, care îi era palidă și pistruiată, era destul de ușor de reținut. Se ducea la școală în fiecare zi, ca orice alt copil, fără să facă vreodată prea mult caz de asta. Pe sora lui o trata la fel de oribil cum îl trata și ea pe el. Poliția n-a apărut niciodată la ușă ca să-l aresteze. Doctorii în halate albe n-au sugerat niciodată să-l închidă la nebuni. După propria lui părere, traiul cu Peter era chiar foarte lejer. Ce era așa ”dificil” la el?
A înțeles abia mai târziu, după mulți ani petrecuți ca adult. L-au crezut dificil pentru că era extrem de tăcut. Asta părea să-i deranjeze pe oameni. Cealaltă problemă era că-i plăcea să petreacă timpul de unul singur. Nu mereu, se-nțelege! Nici măcar în fiecare zi. Dar în majoritatea zilelor îi plăcea să se retragă preț de o oră undeva, la el în dormitor sau în parc. Îi plăcea să fie singur și să-și gândească gândurile.