Clementina e o fetiţă de clasa a treia cu bucle roşcate, cu o inimă mare. Deşi e mereu certată pentru că nu e atentă la lecţii, Clementina observă lucruri pe care ceilalţi nu le văd şi găseşte soluţii care mai de care mai originale. Vede, de pildă, că prietena ei Margaret suferă că şi-a retezat o şuviţă de păr şi îi sare imediat în ajutor, tăindu-i părul cu totul şi făcând-o să arate ca o păpădie.
Soluţiile ei nu sunt apreciate chiar de toată lumea, dar Clementina nu se dă uşor bătută şi se străduieşte să-i înveţe pe oamenii mari să vadă lucrurile şi altfel. SARA PENNYPACKER (născută în 1951, în Massachusetts) Este o autoare americană de cărţi pentru copii. Titlurile sale au primit mai multe premii, printre care Medalia Christopher şi Golden Kite. A scris şaptesprezece cărţi, cele mai cunoscute fiind titlurile din seria Clementina. Este fondatoarea programului ShareOurBooks.org. Pennypacker ţine adesea conferinţe în şcoli, în librării şi în biblioteci, prin care încearcă să-i facă pe tineri să se apropie de literatură. FRAGMENT N-am avut o săptămână tocmai bună. De fapt, luni a fost o zi bunicică, dacă nu luăm în calcul hamburgerul-surpriză de la prânz şi faptul că mama lui Margaret a venit să o ia pe Margaret acasă. Şi ceea ce s-a întâmplat în biroul doamnei directoare, unde am fost trimisă ca să explic că nu din vina mea arată aşa părul lui Margaret şi că, de fapt, lui Margaret îi stă destul de bine tunsă. N-am avut ocazia, fiindcă doamna directoare Rice nu era în birou. Plecase să o liniştească pe mama lui Margaret. Şi ar trebui să ți se spună să nu răspunzi la telefonul din biroul directoarei, dacă asta e regula. Bine, recunosc! Luni n-a fost o zi chiar aşa de grozavă. Ceea ce m-a luat prin surprindere, fiindcă ziua a început cu două semne bune, care m-au indus în eroare. Primul a fost că printre cerealele de la micul dejun am avut exact atâtea felii de banană câte trebuiau, câte una pentru fiecare lingură. Al doilea, că îndată ce am ajuns la şcoală, învățătorul nostru a spus: — Următorii elevi sunt scutiți de scris în jurnal ca să meargă în sala de desen şi să lucreze la proiectele lor cu tema „Bine ați venit în viitor!“. Iar eu am fost unul dintre „următorii elevi“! Aşa că, în loc să-mi bat capul gândindu-mă ce să mai scriu în jurnal, lucru pe care nu-l pot suferi, am lipit şi am pictat tot felul de chestii, un lucru pe care îl ador! Margaret era şi ea în sala de desen. Cum m-am aşezat lângă ea, s-a şi aruncat peste masca de Prințesa-viitorului, pe care tocmai lipea sclipici. — Ține minte regulile! m-a avertizat ea. Margaret e în clasa a patra, iar eu sunt într-a treia. Din cauza asta ea crede că este şefa mea. Nu pot suferi regulile lui Margaret! — N-ai voie să te-atingi de lucrurile mele! a zis ea. Întotdeauna zice aşa. — De ce? am întrebat. Aşa întreb eu întotdeauna. — Pentru că asta e regula, a răspuns Margaret. Întotdeauna zice așa. — De ce? — Pentru că n-ai voie să te-atingi de lucrurile mele! a spus ea.
0 Comments
Nu întotdeauna dacă deschizi o uşă dai de o altă încăpere. Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor. Curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit... şi o pisică neagră ‒ iată de ce are nevoie Coraline pentru a porni în aventură.
Tu ai cercetat toate uşile din casa ta? 21 de geamuri și 14 uși sunt în casa lui Coraline. 13 normale, așa cum sunt în orice casă și una specială, care o transportă într-o lume în care lucrurile par exact ca-n lumea sa inițială, doar că totul pare mult mai fain! Jucăriile sunt mai interesante și mai multe, mâncarea mult mai bună, iar părinții - mai atenți. Doar că oamenii din lumea asta nouă au nasturi în loc de ochi, iar dacă Coraline vrea să rămână în această lume magică în care părinții au timp de ea, tot ce trebuie să facă fetița e să o lasă pe cealaltă mamă să-i coasă nasturi în locul ochilor. Oare ce o să facă Coraline? NEIL GAIMAN (n. 1960, Marea Britanie) Este autor de romane, povestiri SF și fantasy, romane ilustrate, benzi desenate, teatru radiofonic și film. În copilărie și adolescență citea C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, ale căror cărți l-au făcut să-și dorească să fie scriitor. Cele mai celebre cărți ale sale sunt seria BD The Sandman și cărțile Pulbere de stele, Coraline, Noroc cu laptele, Oceanul de la capătul aleii, Zei americani, Cartea cimitirului. Pentru scrierile lui, Gaiman a primit numeroase premii, printre care Hugo, Nebula, Bram Stoker, Medalia Newbery și Medalia Carnegie. CHRIS RIDDELL Chris Riddell, nascut la 13 Aprilie 1962, este un ilustrator britanic și scriitor de cărți pentru copii. Realizează caricaturi cu tematică politică pentru cotidianul britanic The Observer. A câștigat trei medalii Kate Greenaway. FRAGMENT Coraline descoperise uşa la scurt timp după ce se mutaseră în casa aceea. Era o casă foarte veche – cu mansardă, cu pivniţă şi cu o grădină părăginită, în care erau copaci uriaşi şi bătrâni. Familia lui Coraline nu ocupa toată casa – era prea mare ca să fie doar a lor. Locuiau doar într o parte a ei. Stăteau şi alţi oameni în casa aceea veche. Domnişoara Spink şi domnişoara Forcible stăteau sub apartamentul lui Coraline, la parter. Amândouă erau bătrâne şi rotofeie şi aveau câţiva terieri bătrâni cu nume precum Hamish, Andrew sau Jock. Odată ca niciodată, domnişoara Spink şi domnişoara Forcible fuseseră actriţe, după cum îi spusese domnişoara Spink lui Coraline când s au întâlnit prima dată. — Vezi tu, Caroline, îi zisese domnişoara Spink, stâlcindu i numele lui Coraline, şi eu, şi domnişoara Forcible am fost actriţe celebre la vremea noastră. Am jucat la teatru, scumpete. Vai, nu l lăsa pe Hamish să mănânce tartă cu fructe, o să l doară burtica toată noaptea. — Numele meu e Coraline. Nu Caroline. Coraline Deasupra apartamentului lui Coraline, la mansardă, locuia un bătrân nebun cu o mustaţă mare. Îi spusese lui Coraline că pregăteşte un spectacol de circ cu şoareci. Nu voia să lase pe nimeni să l vadă. — Într o zi, micuţă Caroline, când şoarecii o să fie pregătiţi, întreaga lume o să vadă minunăţia mea de spectacol. Mă întrebi de ce nu l poţi vedea acum. Asta m ai întrebat? — Nu, i a zis Coraline, încet, vă rugam să nu mi mai spuneţi Caroline. Numele meu e Coraline. — Nu poţi vedea spectacolul, i a zis bărbatul de la ultimul etaj, pentru că şoarecii nu sunt încă pregătiţi şi nu au repetat suficient. În plus, refuză să cânte cântecele pe care le am compus pentru ei. Toate cântecele pe care le am compus pentru şoareci sunt cu umpa umpa. Dar şoarecii albi efectiv nu vor să cânte decât tin tin. Mă gândesc să i trec pe alte tipuri de brânză. Coraline nici nu credea că exista cu adevărat un circ cu şoareci. Se gândea că era mai degrabă o scorneală de a bătrânului. A doua zi după ce s-au mutat, Coraline şi a început explorările. CARTEA LUI JULIAN vine în completarea poveștii din MINUNEA, roman pentru copii aflat pe locul I în lista de bestselleruri New York Times și câștigător al premiilor Mark Twain și Junior Young Reader's Choice. "Cartea lui Julian" vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, personajul "negativ" din "Minunea".
Julian, Jack și Charlotte sunt chemați de domnul director Tushman să-i prezinte locul viitorului lor coleg. Numai că nou-venitul nu este un copil obișnuit: August Pullman este un băiat cu serioase probleme cranio-faciale, care a trecut prin multe intervenții chirugicale. Venirea lui tulbură apele la școala Beecher, iar Julian are o atitudine ostilă încă din prima zi. Deși în MINUNEA povestea era spusă din șase perspective diferite, nu există și versiunea lui Julian. Până acum, când R.J. Palacio îi oferă dreptul la replică și aflăm cum a trăit el întâlnirea cu Auggie, de ce s-a purtat urât și dacă e sau nu posibilă o împăcare între cei doi. "Deși cartea începe destul de previzibil, povestea lui Julian e plină de suprize care scot în evidență tema principală a cărții - compasiunea. Însă nu doar compasiunea pentru victimă, ci și pentru agresor. Când vor afla motivele pentru care Julian se comportă așa, copiii vor învăța o lecție importantă despre cum este să te pui în pielea altcuiva." School Library Journal R.J. PALACIO (n. 1963, New York, SUA) Este graficiană și scriitoare. A realizat designul a numeroase cărți înainte de a deveni ea însăși autoare. Palacio a așteptat ani la rând momentul potrivit pentru a scrie o carte. O întâlnire întâmplătoare cu o fetiță la un chioșc de înghețată a convins-o că momentul acela a sosit. Așa s-a născut MINUNEA (2012), un volum vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cartea, cu mesajul ei „Alege să fii bun“, a devenit un fenomen răspândit în lumea întreagă, venind în sprijinul luptei împotriva violenței în rândul elevilor. Succesul avut de MINUNEA a făcut-o pe autoare să scrie câteva continuări, volume care gravitează în jurul lui Auggie Pullman. CARTEA LUI JULIAN (2014) vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, agresorul din MINUNEA. Cu PLUTO (2015), poveștii i se adaugă o perspectivă inedită, prin vocea lui Christopher, prietenul lui Auggie. FRAGMENT Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg. Acum sunt cel mai popular băiat din clasa a cincea, iar peste un minut devin, nu ştiu... Altceva. Asta doare. Tot anul ăsta a durut. În primul rând aş vrea ca Auggie Pullman să nu fi venit niciodată la Şcoala Beecher! Aş vrea să-şi fi ţinut ascunsă undeva feţişoara de monstru, ca în Fantoma de la Operă. Pune-ţi o mască, Auggie! Ia-ţi faţa din faţa mea, te rog. Totul ar fi mult mai uşor dacă pur şi simplu ai dispărea. Cel puţin pentru mine. Apropo, nu vreau să spun că pentru el ar fi floare la ureche. Ştiu că n-are cum să-i fie uşor nici lui să se uite zilnic în oglindă sau să meargă pe stradă. Dar asta nu-i problema mea. Problema mea este că totul s-a schimbat de când a venit el la mine la şcoală. Copiii sunt altfel. Eu sunt altfel. Iar asta înseamnă o mare belea. Aş vrea ca totul să fi e aşa cum era în clasa a patra. Mamă, ce ne mai distram pe-atunci! Jucam prinselea în curte şi nu că mă laud, dar toată lumea mă voia pe mine în echipă, ştiţi? Vă spun! Toată lumea voia să facă pereche cu mine la proiectele de studii sociale. Şi absolut toată lumea râdea de fiecare dată când spuneam ceva nostim. La prânz, stăteam întotdeauna cu tovarăşii mei şi eram o gaşcă. Adică, chiar eram! Henry. Miles. Amos. Jack. Gaşcă adevărată! Şi era marfă. Aveam atâtea chestii secrete! Semne cu mâinile pentru tot. Nu ştiu de ce a trebuit să se schimbe totul. Nu ştiu de ce toată lumea s-a prostit în legătură cu toate chestiile. De fapt, ştiu de ce: din cauza lui Auggie Pullman. Cum a apărut el, lucrurile au încetat să mai fi e ce-au fost. Totul era cât se poate de obișnuit. Iar acum, totul este complet dat peste cap. Numai din cauza lui. Şi a domnului Tushman. De fapt, într-un fel e numai vina domnului Tushman. Au trecut multe săptămâni de când Matthew Corbin nu a mai ieșit din casă. Copiii din vecini îl poreclesc în fel și chip. Pentru mulți, chiar și pentru familie, este un ciudat: e obsedat să nu se murdărească și repetă cu îndârjire anumite acțiuni. Își petrece timpul observând oamenii din cartier și notându-le mișcările într-un carnețel. Când Teddy, un copilaș din vecini, dispare, Matthew ajunge să joace un rol-cheie în investigarea dispariției lui.
Închis în casă, învață multe lucruri despre prietenie, comunitate și despre el însuși. Reușește și să își refacă relația cu tatăl său, care nu-i înțelege suferința. Încet, cu ajutor, Matthew descoperă cum să își depășească boala și cum să iubească și să se lase iubit de ceilalți, în ciuda diferențelor dintre ei. „Această poveste bine gândită, emoționantă, ar putea să îi ajute pe cei care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă să se simtă mai puțin singuri – și să-i ajute pe alții să înțeleagă impulsurile din spatele dureroaselor acțiuni repetitive.” – The Guardian „Thompson a creat o lume modernă adolescentină împletită cu teme literare clasice cum ar fi pierderea, vina, neglijența și singurătatea. Este o poveste pentru orice vârstă, învăluită în taină, dramă și suficient realism cât să-i inspire pe cititori să descopere complexitatea minții umane.” – School Library Connection LISA THOMPSON S-a născut în Essex, Marea Britanie, pe 5 mai 1973. Este o autoare de cărți pentru copii. A scris prima carte când avea nouă ani. Își dorea foarte mult să ia lecții de călărie, dar pentru că părinții nu își permiteau asta, a ajuns să scrie o cărticică despre o fată care a făcut un adăpost pentru cai. Avea și ilustrații, desenate tot de ea. Pe la 20 de ani a avut ocazia să călărească un cal, însă i-a fost atât de frică încât a cerut să coboare. Este pasionată de radio. A lucrat ca asistentă de emisiuni radiofonice la BBC, unde a cunoscut o mulțime de persoane faimoase. Și-a dorit întotdeauna să devină scriitoare. Cartea ei de debut este BĂIATUL DE ACVARIU, publicată în Marea Britanie, în 2017. A fost nominalizată la Medalia Carnegie și s-a vândut în întreaga lume. Cartea a fost urmată de romanul THE LIGHT JAR, apărut în 2018. Locul ei preferat pentru scris este la masa din bucătărie, unde se află mai aproape de ceainic și biscuiți. Trăiește la țară, în Suffolk, împreună cu familia ei și pisica pe care au adoptat-o. FRAGMENT Creştetul domnului Charles era ars de soare. Vedeam asta în timp ce el îşi inspecta trandafirii. Studia fiecare floare, mergând pe marginea aleii, iar pe cele mai mari le scutura uşor, să vadă dacă nu cad petale. Bucata mare şi cheală din creştetul lui devenise un cerc roşu aprins, mărginit de păr alb, pufos. Trebuia să fi purtat o pălărie pe căldura asta, dar cred că i greu să ţi dai seama că te arzi în creştet, când eşti ocupat cu alte lucruri. Eu am observat, totuşi. Observam de la fereastră o mulţime de lucruri. Nu că aş fi făcut ceva greşit. Mă uitam pur şi simplu la vecini ca să treacă timpul, atâta tot; nu i ca şi cum mi aş fi băgat nasul. Şi nu cred că vecinilor le păsa. Jake Bishop de la numărul cinci mai striga uneori spre mine lucruri cum ar fi „Ciudatule“, „Monstrule“, „Nebunache“. Trecuse multă vreme de când îmi spunea doar Matthew – dar Jake era un idiot şi chiar nu mi păsa ce striga. Stăteam într o casă de pe o intrare liniştită, Intrarea Castanilor, într un oraş plin de oameni care spuneau ce minunat era că nu locuiesc în marea şi puturoasa metropolă Londra – şi care îşi petreceau apoi mare parte a dimineţilor încercând cu disperare să ajungă acolo. Pe mica noastră intrare erau şapte case. Şase dintre ele arătau la fel, cu ferestre pătrate fără perdele, cu uşi din PVC rezistent şi pereţi văruiţi în alb. Dar a şaptea casă, cea dintre numărul trei şi numărul cinci, era complet altfel. Construită din cărămidă roşie ca sângele, casa parohială arăta ca un musafir venit la o petrecere de Halloween unde restul invitaţilor se obosiseră să se costumeze. Avea uşa de la intrare neagră, cu două ferestre triunghiulare în partea de sus, acoperite pe dinăuntru cu nişte bucăţi vechi de carton. Fuseseră puse acolo ca să nu tragă curentul sau ca să i împiedice pe alţii să se uite înăuntru, cine ştie? Tata mi a spus că acum douăzeci de ani, când se construiseră casele noastre, un investitor încercase să dărâme casa parohială, dar ea se ţinuse tare pe temeliile vechi de o sută de ani şi reuşise cumva să rămână în picioare, ca o măsea bătrână şi cariată. Văduva vicarului, Mătuşa Nina, continua să locuiască acolo, deşi o vedeam rar. La fereastra camerei din faţă avea o veioză pe care o lăsa aprinsă zi şi noapte; un glob portocaliu de lumină în spatele draperiilor cenuşii. Mama spunea că stă retrasă pentru că se teme să n o oblige cineva de la biserică să se mute, întrucât după moartea soţului, casa nu mai era a ei. Pe scara de la intrare avea trei ghivece cu flori pe care le uda în fiecare dimineaţă la ora zece. |
BIBLIOTECABiblioteca Judeţeană Arhiva
September 2022
Autori
All
|