Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar din bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reușește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.
„O carte înfiorătoare… Această istorie detaliată și profund personală ne dezvăluie o tragedie umană greu de înțeles.“ — Publishers Weekly
„O contribuție importantă la literatura Holocaustului și la istoria femeii.“ — Daily Express
„Cartea reconstituie foarte bine contextul istoric al deportărilor din Slovacia, viața comunităților evreiești de dinaintea războiului, înăsprirea persecuțiilor și inocența familiilor ce-și pregăteau fiicele pentru deportare. La fel de răscolitoare este tristețea puținelor supraviețuitoare care s-au întors acasă, unde și-au găsit părinții morți, magazinele distruse, casele și bunurile luate de vecini… Primul transport la Auschwitz era alcătuit din fete, care, trei ani și jumătate mai târziu, au revenit acasă femei: văzuseră, suferiseră și înduraseră prea multe.“ — CAROLINE MOOREHEAD
Sursa:
https://humanitas.ro
Volumul se regăsește în colecțiile bibliotecii:

Ce se întâmplă cu mine după ce mor? Iată o întrebare pe care ne-o punem cu toţii, fără a reuşi vreodată să desluşim misterul morţii şi să găsim un răspuns. După ce inima încetează să-i mai bată, Leila Tequila – o prostituată agresată pe o stradă din Istanbul – descoperă că mintea ei se încăpăţânează să reziste încă puţin şi încă puţin… În cele 10 minute şi 38 de secunde care îi mai rămân înainte să se stingă de tot, creierul lucrează febril, rememorând episoade esenţiale din viaţa ei sau a celor cinci prieteni pe care şi i-a făcut în Istanbul. Fiecare amintire este o poartă deschisă spre trecut, întregind portretul Leilei şi schiţând în acelaşi timp contururile oraşului pitoresc pe care şi l-a ales drept casă şi care le oferă adăpost atâtor oameni nedreptăţiţi, abuzaţi, dispreţuiţi. Un roman nemaipomenit de frumos şi de tulburător despre miracolul vieţii, misterul morţii şi tărâmul straniu ce se întinde între ele.
„Un roman luxuriant, senzual… Unul ce le împrumută o voce oamenilor pe care nu-i vedem, pe care ne ferim să-i atingem, celor abuzaţi şi distruşi, ţesând cântecele lor dureroase într-o pânză minunată.” (Financial Times)
„Shafak scrie cu viziune, curaj şi compasiune… un portret uluitor al unui oraş, al unei societăţi, al unei mici comunităţi şi al unui singur suflet.” (The New York Times Book Review)
„Un roman răscolitor, emoţionant, magistral scris – şi cu o galerie extraordinară de personaje care surprind diversitatea Turciei moderne. O capodoperă.” (Peter Frankopan)
Roman nominalizat la Booker Prize (2019)
„Una dintre cele mai importante scriitoare Contemporane” (The Independent)
Sursa: https://www.polirom.ro
Volumul se regăsește în colecțiile bibliotecii:

Gianni Rodari, unul dintre cei mai iubiţi autori pentru copii şi cel de sub a cărui pană au ieşit Aventurile lui Cepelică, a scris în anii de vârf ai carierei un poem tandru şi emoţionant, care îndeamnă la solidaritate între oameni. Astăzi, Luna de la Kiev, poemul de demult, capătă noi şi puternice înţelesuri şi poartă cu sine un mesaj urgent şi necesar.
„O poezie scrisă acum şase decenii devine virală: citată, împărtăşită, relansată. În timpul săptămânilor de război, Luna de la Kiev a lui Gianni Rodari a devenit un talisman, o rugăciune, un simbol. Rodari ar fi putut evoca – în loc de Kiev – orice alt oraş, orice alt loc, aşa cum, în ultimele versuri ale poemului, evocă India şi Peru. Dar a scris despre Kiev, iar mesajul său de pace devine actual. Adevărul este că avem nevoie, în deznădejdea noastră, de cuvinte. Iar dacă un poet al «lexicului nostru familiar», cum este Rodari, ni le oferă din trecut, ne par a fi cele pe care le căutam. Cele corecte.“ — Paolo Di Paolo, La Repubblica
Sursa: 
https://humanitasjunior.ro
Volumul se regăsește în colecțiile bibliotecii:

         Billy locuiește la poalele munților Ozark, unde de dimineața până seara hălăduiește prin păduri și lunci și cunoaște toate ascunzișurile și potecile din împrejurimi. De când se știe își dorește din tot sufletul doi câini de vânătoare și, când vede că părinții lui nu își pot permite așa ceva, băiatul muncește și strânge fiecare bănuț ca să-și împlinească visul.
În curând, Billy și cei doi copoi ai lui devin cei mai faimoși vânători din ținut. Istețimea câinilor, devotamentul și curajul lor îi uimesc pe toți, și Billy știe că niciun băiat nu are cum să fie mai fericit ca el.
„O poveste nespus de emoționantă.” - The New York Times Book Review
„O carte captivantă despre iubire și aventuri pe care nu o vei uita niciodată.” - School Library Journal
WILSON RAWLS 
S‑a născut la 24 septembrie 1913, în Oklahoma, SUA. A copilărit împreună cu frații și surorile lui la o fermă din nordul statului și, pentru că nu exista nicio școală în zonă la acea vreme, mama lor i‑a învățat să scrie și să citească și s‑a ocupat de educația lor.
Într‑o zi, mama le‑a adus o carte care avea să‑i schimbe viața lui Rawls: CHEMAREA STRĂBUNILOR de Jack London. Băiatul a îndrăgit atât de mult cartea aceea, încât a purtat‑o peste tot cu el și a recitit‑o de câte ori a avut ocazia. Datorită ei s‑a hotărât să devină scriitor.
Din cauza Marii Crize Economice de la sfârșitul anilor 1920, Rawls nu a putut să‑și termine studiile și a fost nevoit să călătorească prin America în căutarea unui loc de muncă. Indiferent pe unde l‑a purtat viața, nu a încetat să scrie despre copilăria petrecută la fermă, în ținutul Ozark. În 1961, cu sprijinul soției sale, Sophie, care i‑a și editat manuscrisul, a apărut PRIETENII COPILĂRIEI MELE. Prima ecranizare a cărții a fost lansată în 1974, iar următoarea, în 2003.
Rawls a mai publicat o singură carte, SUMMER OF THE MONKEYS, în 1974, iar până la moartea lui, din 16 decembrie 1984, a vizitat peste 2000 de școli și i‑a încurajat pe copii să‑și continue educația și să scrie.
FRAGMENT
Îmi vedeam de drum fluierând când, dintr odată, am auzit o încăierare între câini. La început nu i am dat atenție. La urma urmei, nu era nimic interesant, o încăierare între câini ca oricare alta în cartier. 
Dar când m am apropiat de zgomot mi am dat seama că erau destul de mulți câini implicați. Au țâșnit de pe o alee, s au întors și au luat o direct spre mine. Nu voiam să fiu mușcat sau trântit la pământ, așa că m am tras la marginea trotuarului. 
Atunci am văzut că toți câinii tăbărâseră pe unul singur. La vreo opt metri de mine, îl ajunseseră din urmă și până acolo îi fusese. Îmi părea rău de amărâtul ăla. Știam că dacă nu interveneam repede cei de la salubritate ar fi avut de ridicat un stârv. 
Încercam să mă hotărăsc dacă să sar sau nu în ajutorul lui, când am avut o surpriză. Din învălmășeala aia de câini care mârâiau, lătrau și mușcau în stânga și n dreapta, s a ridicat un copoi bătrân, din rasa Redbone Coonhound. L am zărit doar o secundă. Mi s a tăiat respirația. Nu mi venea să cred ce văzusem. 
Și a făcut loc prin haită contorsionându se și mușcând până când s a adăpostit sub ramurile joase ale unui tufiș. Ceilalți continuau să mârâie și să l încercuiască. Un câine mare de vânătoare, mai curajos, s a repezit spre copoi. Tufișul s a scuturat cât s a luptat cu copoiul. Dar n a durat mult și a ieșit atât de repede de acolo, că s a împiedicat și a căzut pe spate. Am băgat de seamă că avea urechea dreaptă despicată. Era prea mult pentru el, așa că a luat o la sănătoasa pe stradă, schelălăind ca o pisică speriată.
O javră urâtă și mare și a încercat norocul, dar fără sorți de izbândă. A ieșit de sub tufiș cu umărul stâng mușcat până la os. S a așezat în așa fel încât să le arate tuturor că fusese rănit.
Sângele mi se urcase la cap. E greu pentru un om să vadă cum un copoi bătrân se luptă pentru viața lui, mai cu seamă dacă are niște amintiri ca ale mele. Îmi adusesem aminte cum un câine bătrân ca ăsta se sacrificase ca să mă salveze pe mine. 
Mi am dat jos haina și m am apropiat amenințător. Țipetele și cuvintele mele de ocară nu prea au avut efect, dar agitatul hainei, da. Câinii s au împrăștiat și au plecat.

               Când citește cu voce tare, Mo poate să dea viață personajelor din cărți. Meggie, fiica lui de doisprezece ani, a moștenit acest dar de la el. Pe această frumoasă premisă se construiește povestea ingenioasă din INIMĂ DE CERNEALĂ: în urmă cu nouă ani, Mo a scos dintr-o carte o bandă de tâlhari medievali, în frunte cu liderul lor, Capricorn. Acum, trecutul îl prinde din urmă și Meggie se vede nevoită să-și salveze tatăl.
Însă într-o lume în care granița dintre realitatea ei și cea a cărților nu e foarte stabilă, mica eroină va trebui mai întâi să-și pună la încercare neobișnuitul talent și să-și lege propria poveste de a altora în cele mai neașteptate moduri.
Aventurile lui Mo și Meggie continuă, cu și mai multă magie, în următoarele volume ale trilogiei: SÂNGE DE CERNEALĂ și  MOARTE DE CERNEALĂ

CORNELIA MARIA FUNKE 
S a născut în 1958, în Germania, și este o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Întreaga sa carieră s a învârtit în jurul lumii acestora din urmă: a făcut mai întâi studii pedagogice la Universitatea din Hamburg, a lucrat apoi cu copii din medii defavorizate și ca ilustrator de carte, moment în care și a dat seama că ar prefera să scrie ea însăși povești. Prima carte a scris o la 35 de ani și până acum a strâns câteva zeci, traduse în peste 30 de limbi. Din 2005, locuiește cu familia în Los Angeles.
MOARTE DE CERNEALĂ este cea de a treia parte a trilogiei LUMEA DE CERNEALĂ, cel mai de succes roman al autoarei, care a câștigat multe premii în țara ei natală și în străinătate, fiind publicat în milioane de exemplare. Prima parte a fost ecranizată cu succes în 2009.
​
FRAGMENT
În noaptea aceea – în care au început atât de multe lucruri și în care s-au schimbat atâtea pentru totdeauna – una din cărțile preferate ale lui Meggie zăcea sub perna ei și, neputând să doarmă din pricina ploii, se ridică, se frecă la ochi ca să-și alunge oboseala și trase cartea de sub pernă. Când o deschise, paginile foșniră promițător. Lui Meggie i se părea că această primă șoaptă suna la fiecare carte altfel, după cum ea știa sau nu ce o să-i povestească. Acum însă trebuia mai întâi să facă lumină. În sertarul de la noptiera ei ascunsese o cutie de chibrituri. Mo îi interzisese să aprindă noaptea lumânări. Lui nu-i plăcea focul. „Focul devorează cărțile“, spunea mereu, dar în definitiv ea avea doisprezece ani și putea să fie atentă la câteva lumânări aprinse. Lui Meggie îi plăcea să citească la lumina lumânării. Pusese trei lumânări în recipiente de sticlă și trei sfeșnice pe pervazul ferestrei. Tocmai ținea chibritul aprins deasupra unuia dintre mucurile negre, când auzi pași afară. Speriată, stinse chibritul – așa cum avea să-și mai amintească cu precizie mulți ani mai târziu –, se lăsă pe genunchi în fața ferestrei ude de ploaie și privi afară. Și atunci îl văzu. Întunericul era spălăcit de ploaie și străinul arăta abia ceva mai mult decât o umbră. Doar chipul îi strălucea privind spre Meggie. Părul îi era lipit de fruntea udă. Ploaia se prelingea pe el, dar nu o lua în seamă. Stătea neclintit, cu brațele încrucișate pe piept, de parcă ar fi vrut ca măcar astfel să se încălzească puțin. Privea așa țintă la casa ei. Trebuie să-l trezesc pe Mo! se gândi Meggie. Dar rămase pe loc ca și cum străinul ar fi molipsit-o cu neclintirea lui. Deodată întoarse capul, și Meggie avu impresia că o privește drept în ochi. Alunecă atât de iute din pat, încât cartea deschisă căzu pe jos. Alergă desculță afară, pe coridorul întunecat. În casa bătrânească era răcoare, cu toate că era deja sfârșitul lui mai. În odaia lui Mo ardea încă lumina. Stătea deseori treaz până noaptea târziu și citea. Pasiunea cărților, Meggie de la el o moștenise. Când se refugia la el după vreun vis urât, nimic nu o adormea mai bine decât să audă lângă ea respirația liniștită a lui Mo și întoarcerea paginilor. Nimic nu alunga mai repede visele urâte ca foșnetul hârtiei tipărite. Dar silueta din fața casei nu era vis. Cartea pe care o citea Mo în această noapte era legată în pânză de in azurie. Și de asta și-a amintit Meggie mai târziu. Ce de lucruri neînsemnate se lipesc de memorie! 
— Mo, în curte e cineva! 
Tatăl ei își înălță capul și o privi absent, ca întotdeauna când îl întrerupea din citit. Treceau de fiecare dată câteva clipe până-și regăsea drumul înapoi din cealaltă lume, din labirintul literelor. — E cineva acolo? Ești sigură? 
— Da. Se uită fix la casa noastră

              Lui Harriet îi place să spioneze. Vrea să afle totul despre toţi. Pentru asta, şi-a creat un traseu de spionaj foarte bine pus la punct. Notează în caiet tot ce vede în jur şi face observaţii despre colegi, vecini, dar şi despre prietenii ei cei mai buni.
Însă într-o zi, caietul ajunge exact la cine nu trebuie. Cum vor reacţiona colegii după citirea notiţelor şi ce-i rămâne de făcut lui Harriet pentru a îndrepta situaţia?
​
LOUISE FITZHUGH (5 oct. 1928 - 19 nov. 1974) 
S-a născut în oraşul american Memphis, din statul Tennessee şi a început să scrie la vârsta de unsprezece ani. Nu a avut o copilărie prea fericită şi de aceea a aşteptat cu nerăbdare momentul în care să poată pleca de-acasă. Părinţii ei au divorţat când abia împlinise doi ani, viitoarea scriitoare petrecându-şi restul copilăriei în casa tatălui ei. A studiat arta în Italia, Franţa şi apoi în SUA. Cel mai cunoscut roman al ei, HARRIET SPIONEAZĂ, a stârnit, la momentul publicării (în anul 1964), o serie de discuţii în contradictoriu legate de utilizarea tonului realist în cărţile destinate copiilor, o abordare cu totul neobişnuită pentru acea vreme.
Louise Fitzhugh nu este doar scriitoare, ci şi ilustratoare de cărţi pentru copii şi tineret. Desenele din volumul de faţă îi aparţin.

FRAGMENT
Harriet încerca să-i explice lui Sport cum se joacă Orașul. 
— Mai întâi inventezi un nume pentru Oraș. După aceea, scrii cum îi cheamă pe toţi oamenii care trăiesc în el. Nu trebuie să fie prea mulţi, altfel jocul o să devină prea dificil. De obicei, eu pun douăzeci și cinci. 
— Ăăă… 
Sport se juca cu o minge de fotbal. Erau amândoi în curtea casei lui Harriet, pe strada 87 Est din Manhattan. 
— După ce ai stabilit exact cine sunt locuitorii, te gândești la meseriile lor. De exemplu, domnul Charles Hanley e proprietarul benzinăriei din colţ. 
Harriet vorbea cu grijă, stând pe vine lângă copacul cel mare, și se aplecase atât de mult peste caiet, încât părul ei lung și drept atingea marginile acestuia. 
— Nu vrei să jucăm fotbal? întrebă Sport. 
— Haide, Sport, nu te-ai jucat niciodată de-a Orașul și nici nu știi ce frumos e. Uite, o să punem staţia de benzină lângă cotitura asta pe care o face muntele. În caz că se întâmplă ceva prin zonă, o să-ţi aduci aminte unde e. 
Sport veni lângă ea ţinând mingea la subraţ. 
— Păi aia nu e decât o rădăcină bătrână de copac. Cum adică, munte? 
— E un munte. De acum încolo, e un munte. Ai înţeles? 
Harriet îl privi drept în ochi. Sport făcu un pas în spate. 
— Arată ca o rădăcină bătrână de copac, mormăi băiatul. 
Harriet își dădu părul pe spate și se uită la el cu severitate. 
Multumesc si astept raspuns.
— Sport, tu ce vrei să te faci când vei fi mare? 
— Știi tu. Fotbalist. 
— Uite, eu o să fiu scriitoare. Și când spun că ăsta e un munte, atunci e un munte. 
Mulţumită, se întoarse la Orașul ei.

             Domnul Papuzek e un papagal dintre cei mici, un peruş. El are familie, prieteni, o slujbă în casa unor oameni. Şi, cum nimic nu-i perfect tot timpul, ei toţi trebuie să rezolve o mulţime de probleme pentru a putea fi împreună. E o lume în care grijile şi bucuriile sunt trăite de papagali, vrăbii, căţei şi chiar de pisici aflate în cârdăşie cu o bandă de hoţi. Cu fiecare pagină, ne dorim ca planurile Domnului Papuzek şi ale prietenilor săi să reuşească, aşa cum ne dorim în fiecare dimineaţă să avem o zi frumoasă.
​
CORNEL VLAICONI
„M-am născut, am crescut și trăiesc în București. În anul în care totul s-a schimbat, 1989, aveam 16 ani – precis cât e nevoie să nu uiți să ții ochii deschiși. Am absolvit Facultatea de Drept, fără ca realitatea gri a sălilor de tribunal sau geometria contractelor comerciale să mă atragă. M-am specializat în prelucrare de imagine, am devenit  grafician, iar de mai bine de zece ani lucrez în domeniul farmaceutic. După ora cinci și în weekend descopăr orașul și împărtășesc articole bine documentate pe un blog pe care l-am transformat într-o comunitate. Scriu despre străzi, oameni și întâmplări care sunt sau au fost în vremuri pe care le-am moștenit în fotografii alb-negru. Am doi copii, pentru care inventez povești cu totul și cu totul noi în fiecare seară. Dar mult înainte ca ei să-mi intre în viață, pe fereastră mi-a intrat un papagal rătăcit și cam speriat. După spaima primelor zile, papagalul a devenit de-al casei. A fost botezat aproximativ după eticheta de la cutia lui de boabe. A învățat să fie parte din familie, a căpătat tabieturi, ba chiar dădea impresia că le poartă de grijă stăpânilor lui. Așa am început să scriu o carte, deocamdată singura.“ 

IRINA MOTROC
„M-am născut la Craiova şi, pe când eram copil, desenam bibelourile din casă, jucăriile şi refăceam ilustraţiile din cărţile de poveşti. Apoi desenul a dispărut pentru o mare bucată de vreme din viaţa mea, mă întorceam doar uneori la el, ca într-un spaţiu de refugiu. După mulţi ani în care am lucrat în domenii care nu-mi ofereau împlinire, am găsit curajul s-o iau de la capăt. Aşa am ajuns să mă mut în Bucureşti şi, cu paşi nesiguri întâi, am reînceput să desenez. Ilustrez în acuarelă, guașe și, uneori, creioane colorate. Cu toate că am avut și proiecte realizate digital, cel mai mult mă atrage metoda tradițională de lucru. Acuarela e o magie ce se întâmplă pe hârtie sub ochii mei şi, de multe ori, în momentele în care mă abandonez procesului, am senzaţia stranie că desenul se creează independent de mine, că acuarela desenează singură. Când nu desenez, călătoresc foarte mult, fac multe fotografii pe film, ascult viniluri sau mă pierd în câte o carte.“ 

FRAGMENT
Era luni dimineaţa şi Domnul Papuzek mergea încet spre lucru. Cu toate că locuia aproape de serviciu, Domnul Papuzek pleca întotdeauna de acasă cu un sfert de oră mai devreme, în primul rând, pentru că nu i plăcea să se grăbească şi, în al doilea rând, pentru că aşa putea să se oprească să şi bea cafeaua în linişte la bistroul din colţ. 
Să nu i o luăm în nume de rău Domnului Papuzek că prefera să bea cafeaua altundeva decât acasă; mai ales că Doamna Papuzek, soţia Domnului Papuzek, făcea o cafea grozavă. Dar Domnul Papuzek avea şi doi copii, care se trezeau foarte uşor dimineaţa dacă auzeau zgomot, aşa că Domnului Papuzek nu i rămânea decât să se oprească la bistro şi să aştepte ca Domnul Răţoi să i toarne o ceaşcă de cafea. S ar putea să vă mire faptul că bistroul era ţinut de Domnul Răţoi, asta pentru că multă lume crede că raţele nu sunt deloc făcute să stea în spatele unui bar şi să servească mușteriii, dar adevărul e că Domnul Răţoi se descurca de minune ca barman. Însă avea și el un mic defect: o să vedem imediat care.
— Bună dimineaţa, zise Domnul Papuzek, intrând pe ușă. 
— Bună dimineaţa, Domnule Papuzek, îi răspunse Domnul Vrabie, care şedea comod la masa de la geam şi citea destul de prins rubrica de pariuri din ziarul de sport. 
Domnul Vrabie avea o familie numeroasă şi, cu toate că el şi Domnul Papuzek se ocupau cu lucruri diferite şi, ca să zic aşa, trăiau în cercuri diferite, aveau în comun faptul că și beau cafeaua la Domnul Răţoi din acelaşi motiv. 
— Cum merge treaba? întrebă Domnul Papuzek, aşezându se lângă Domnul Vrabie. 
— Binişor, cred, răspunse Domnul Vrabie. Având în vedere că ăl’ mic iar a venit acasă smotocit şi fără pene, binişor. Toată noaptea l am oblojit.

          Fido, câinele de pază mare, alb și blând, își duce zilele printre orătăniile din bătătură, doarme în cotețul încins de soare și e campion la prins pâinea din zbor. Cutty, basetul delicat, cu zgarda lui cu clopoței, trăiește la oraș, doarme pe fotoliile din salon și mănâncă supă dintr-un castronaș înflorat.
Că Fido nu se adaptează deloc vieții la oraș e lesne de înțeles - cum să poată face asta când dă peste infamul papagal Lory, peste fiorosul boxer Nabucodonosor, peste cel mai perdfid cotoi sau peste o broască țestoasă care vorbește în șarade? Dar adevărata supriză e că basetul îngâmfat și fricos ajunge să iubească viața simplă de la țară.
Ca să vezi, cei doi căței nu-s chiar atât de diferiți până la urmă!

FRAGMENT
Prin urmare, sunt un câine sărac. Cu câteva clipe în urmă ştiam numai că sunt un câine şi atât; un câine de pază, mare şi blând. Acum, la starea mea de animal, s-a mai adăugat un adjectiv. Nici ce e un adjectiv nu ştiam, dar ignoranţa mi-a remediat-o Doroteo, curcanul auster care nu-şi pierde aerul demn în nicio împrejurare de pe lumea asta. 
— Doroteo, ce înseamnă cuvântul „sărac“? 
Doroteo s-a rotit cu un aer mai înfumurat ca oricând, desenând o jumătate de roată cu frumoasa lui coadă cenuşie cu negru şi, după ce şi-a făcut el mendrele ca de obicei, mi-a răspuns: 
— „Sărac“ e un adjectiv: înseamnă a nu avea bogăţii. 
— Şi ce e un adjectiv? 
— Din câte îmi dau seama, eşti foarte ignorant. Adjectivul e ceva de care te serveşti pentru a califica un obiect, o persoană, un animal. 
Şi cum eu continuam să nu înţeleg, priceputul Doroteo mi-a dat nişte exemple: 
— Eu sunt frumos; „frumos“ e un adjectiv care serveşte la caracterizarea mea, adică mă descrie la perfecţie. Un alt exemplu: gâsca Ecaterina e „proastă“, adică lipsită de inteligenţă. Tu eşti ,,sărac“, adică nu posezi nimic. Mai vrei să ştii ceva, sau te-ai lămurit? 
Şi, vorbindu-mi astfel, curcanul s-a întors, făcându-şi din nou coada roată, cu un ţopăit foarte ciudat: doi, trei paşi mici de o rară zvelteţe, de parcă s-ar fi mişcat stând pe loc, ca apoi să continue să-şi ia avânt cu aripile lăsate în jos, ridicându-se uşor de la pământ. Toate astea cu un aer indignat, ca şi cum l-ar fi supărat cineva. L-am privit câtva timp uluit şi îngândurat. Îl cunosc de atâta vreme, dar încă nu m-am obişnuit cu felul lui ciudat de a se purta; apoi, plictisit de a-i mai urmări mişcările, mereu aceleaşi, m-am îndepărtat. „Un câine sărac! Care nu are bogăţii?…“

​

             Faceți cunoștință cu prietenosul și săritorul Cârtițel, un personaj iubit de copiii din toată lumea, creat acum mai bine de 60 de ani. Filmul de animație CÂRTIȚEL ȘI PANTALONAȘII a câștigat în 1957 un Leu de Argint la Festivalul de Film de la Veneția, iar în 2011, un Cârtițel de pluș i-a însoțit pe astronauții de la NASA în ultima navetă spațială Endeavour.
Adorabilul Cârtițel se duce în oraș și descoperă cu uimire cât de multe mașini împânzesc străzile cu zumzăitul lor vesel. Până și cățeii pot conduce o mașină! Cine și-ar fi putut imagina așa ceva? Dorindu-și și el cu ardoare o mașinuță a lui, încearcă să-și construiască una de unul singur. Nu vrea neapărat o mașină mare, poate fi și una mică, mititică, trebuie doar să meargă. Așa că se apucă să meșterească la ceva care claxonează, vâjâie și se mișcă, doar că nu-i iese sub nicio formă până nu primește puțin ajutor din partea prietenilor. Abia atunci visul lui se îndeplinește: o mașinuță foarte mică, dar adevărată. Și una roșie pe deasupra!

FRAGMENT
-O, ce n-aș da să am și eu așa o mașinuță! Dacă niște căței pot să meargă cu mașinuța, de ce nu ar putea și cârtițele? Ah, oare ce mașină mi-aș alege? Roșie, verde sau albastră? Sau una galbenă? M-aș mulțumi și cu una mică, micuță – trebuie doar să meargă. Aș învârti volanul și mașina ar scoate niște zumzete vesele. Iar eu, dacă aș avea chef, aș și claxona. O, ce n-aș da să am și eu așa o mașinuță!

           Salamanca Tree Hiddle, pe scurt Sal, porneşte într-o călătorie cu maşina împreună cu bunicii ei excentrici. Din Ohio până în Idaho, cei trei străbat America de la est la vest şi, ca să treacă timpul mai repede, bunica o roagă pe Sal să-i povestească ceva.
Vreme de şase zile, cât durează călătoria, Sal le spune povestea prietenei ei, Phoebe. Le vorbeşte despre imaginaţia ei debordantă, despre mama ei care a dispărut, despre biletele misterioase pe care cineva le lasă pe verandă şi despre nebunul pe care îl tot întâlnesc prin oraş. Și, poveste după poveste, descoperă că nu mai vorbește despre altcineva, ci chiar despre ea.
SHARON CREECH 
S-a născut în 1945, în Cleveland, Statele Unite ale Americii. În copilărie și-a dorit să fie pictoriță, patinatoare, cântăreață, profesoară și jurnalistă. În cele din urmă a devenit profesoară și a predat engleza în Marea Britanie și Elveția.
ABSOLUTELY NORMAL CHAOS a apărut în 1990 în Marea Britanie și este prima carte pentru copii scrisă de Sharon Creech. A urmat apoi, în 1994, POVESTEȘTE-MI CEVA, care a câștigat un an mai târziu prestigioasa Medalie Newbery.
După 18 ani petrecuți în străinătate, în 1998 s-a mutat înapoi în America și continuă să scrie cărți pentru copii.
În 2002, Sharon Creech a câștigat Medalia Carnegie pentru cartea RUBY HOLLER, fiind prima persoană de origine americană care a câștigat acest premiu.
FRAGMENT
Bunicul zice că în adâncul sufletului sunt o fată de la ţară şi are dreptate. Aproape toată viaţa mea, adică vreme de treisprezece ani, am trăit în Bybanks, statul Kentucky. De fapt, Bybanks nu e decât un pâlc de case cuibărite pe un petic de pământ înverzit aflat pe malul râului Ohio. Cu mai bine de un an în urmă tata m-a smuls ca pe o buruiană din locul acela şi m-a mutat, împreună cu toate lucrurile noastre (ba nu, asta nu-i chiar aşa, fiindcă n-a luat castanul, salcia, arţarul, şura cu fân şi iazul în care înotam). După ce am mers aproape cinci sute de kilometri spre nord, tata a oprit maşina în faţa unei case din Euclid, Ohio. 
— Şi copaci nu sunt? am întrebat eu. Aici o să locuim? 
— Nu, a spus tata. Asta e casa lui Margaret. 
Atunci s-a deschis uşa şi în prag a apărut o femeie cu părul de un roşu-turbat. M-am uitat în dreapta, apoi în stânga. Casele de pe strada pe care opriserăm erau îngrămădite unele într-altele ca nişte căsuţe pentru păsărele. În faţa fiecăreia era câte o bucățică de gazon, iar în faţa lui, de-a lungul străzii cenuşii, se întindea un trotuar îngust, tot cenuşiu. 
— Şi grajdul unde e? am întrebat. Dar râul? Dar iazul? 
— Of, Sal! a zis tata. Haide, ne aşteaptă Margaret! Şi i-a făcut cu mâna femeii care stătea în uşă. 
— Trebuie să ne întoarcem. Am uitat ceva acasă, am spus eu. 
Femeia cu părul roşu-turbat a deschis larg uşa şi a ieşit pe verandă. 
Eu îi dădeam mai departe: 
— Am uitat ceva în spatele dulapului, sub scândurile din podea. Am pus ceva acolo şi am nevoie de el. 
— Sal, nu fi gâscă! Hai s-o cunoști pe Margaret! 
Nu voiam să cunosc nicio Margaret. Am rămas pironită, cercetând locul de jur împrejur. Chiar atunci am văzut o mutră lipită de o fereastră, la etajul casei de alături. Era chipul rotund al unei fete. Arăta de parcă se temea de ceva. Atunci nu ştiam, dar chipul acela era al lui Phoebe Winterbottom, o fată cu o imaginaţie foarte bogată, care avea să devină cea mai bună prietenă a mea şi căreia aveau să i se întâmple o mulţime de lucruri ciudate.