Iepurele era foarte mulţumit cu viața pe care o ducea şi pe bună dreptate: stăpâna lui, Abilene, se purta cu el cu cea mai mare grijă şi-l iubea nespus. Dar, într-o bună zi, iepurele s-a pierdut.
Kate DiCamillo ne poartă într-o călătorie extraordinară, din adâncul oceanului până în plasa unui pescar, din vârful unei grămezi de gunoi până în tabăra unor vagabonzi, de la căpătâiul unui copil suferind până pe străzile aglomerate din Memphis. Şi așa, de-a lungul întregii călătorii, devenim martorii unui adevărat miracol: până şi o inimă dintre cele care se pot sparge foarte uşor poate învăţa să iubească, să piardă şi apoi să iubească din nou.

KATE DICAMILLO 
S-a născut la 25 martie 1964, în Philadelphia, Pennsylvania. A copilărit în Florida, iar acum locuieşte în Minneapolis, Minnesota. De când era încă foarte tânără şi¬-a dorit să devină scriitoare. A început prin a observa cu atenţie lumea din jurul ei, apoi a încercat s-¬o pună în cuvinte. A devenit una dintre cele mai apreciate şi mai iubite scriitoare de cărţi pentru copii.
Despre felul în care i¬-a încolţit în minte ideea cărţii Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate scrie: „Într-¬un an, de Crăciun, am primit în dar un iepure de jucărie frumos îmbrăcat. Câteva zile mai târziu am visat că iepurele zăcea cu faţa în jos pe fundul oceanului, pierdut, dorindu¬-şi să fie găsit. Pe când spuneam această poveste, am fost şi eu pierdută multă vreme. Şi apoi, în sfârşit, ca Edward, am fost găsită.“

BAGRAM IBATOULLINE 
S-a născut în Rusia şi a studiat la Academia de Artă din Moscova. Prima carte pe care a ilustrat-o a fost CROSSING de Philip Booth, care în 2001 a fost desemnată CEA MAI BUNĂ CARTE A ANULUI de revista PUBLISHERS WEEKLY. De atunci, a ilustrat numeroase cărţi pentru copii, între care THE NIGHTINGALE de Hans Christian Andersen, repovestită de Stephen Mitchell; THE ANIMAL HEDGE de Paul Fleischman; HANA IN THE TIME OF THE TULIPS de Deborah Noyes, THE SERPENT CAME TO GLOUCESTER de M.T. Anderson, THE GIVER de Lois Lowry.
Ibatoulline foloseşte stiluri extrem de diferite în cărţile pe care le ilustrează şi, după cum mărturiseşte într­-un interviu pentru site­ul www.bookbrowse.com, se documentează mult înainte de a începe lucrul la o nouă carte, face numeroase schiţe, ba chiar, aşa cum a fost cazul lui Edward Tulane, sculptează personajul pentru a-l putea vedea din diferite perspective. Despre lucrul la cartea MIRACULOASA CĂLĂTORIE A LUI EDWARD TULANE, ilustratorul mărturiseşte: „A fost o experienţă deosebită să lucrez la ilustraţiile pentru Edward Tulane şi să­l însoţesc în călătoria lui. Trebuie să recunosc că acum, la finalul acestei cărţi minunate, sunt deja un pic nostalgic.“

FRAGMENT
Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare. Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.
Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent. Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute. Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.
Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar.

            Stella se trezește într-o zi de iarnă înfășurată toată în bandaje. Nu știe ce s-a întâmplat și nici unde sunt părinții ei. Dar o are pe mătușa Alberta, care-i povestește, rânjind, tragedia prin care a trecut familia ei și o amenință că dacă nu-i cedează reședința Saxby Hall o să i se întâmple ceva îngrozitor. Acum Stella, ajutată de Funingine, fantoma care bântuie prin Saxby Hall, trebuie să găsească o cale să scape din ghearele maleficei mătuși și să salveze casa pe care o iubește nespus.
DAVID WALLIAMS 
S-a născut la Merton, o suburbie a Londrei, în august 1971. Este actor, umorist, prezentator de emisiuni de televiziune și autor de cărţi pentru copii. A studiat la Reigate Grammar School și la Universitatea din Bristol și a fost membru al National Youth Theatre, unde l-a întâlnit pe Matt Lucas, alături de care a scris și a interpretat celebrul show de radio și televiziune Little Britain. 
În 2008 și 2009, publică primele sale cărţi pentru copii, ilustrate de Quentin Blake, THE BOY IN THE DRESS și MR. STINK. Pentru următoarele romane, BILLIONAIRE BOY (Băiatul miliardar) și GANGSTA GRANNY (Bunicuța Hoțomană), a colaborat cu reputatul ilustrator Tony Ross. Romanul RATBURGER, apărut în 2012, a fost declarat cartea anului de către National Book Awards.
David Walliams este recunoscut pentru implicarea sa activă în acţiunile de caritate.
TONY ROSS 
S-a născut în 1938, la Londra. În copilărie visa să devină cowboy, jocheu sau membru al poliţiei călare, de fapt, orice meserie ar fi avut de-a face cu caii. După ce și-a încheiat studiile la Liverpool College of Art, și-a abandonat visul iniţial și a lucrat ca grafician, caricaturist, director de agenţii de publicitate și profesor de artă. În 1976 i-a fost publicată prima carte ilustrată și, în scurt timp, a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi și îndrăgiţi ilustratori de carte pentru copii. A creat ilustraţiile pentru un număr de peste 800 de cărţi, scrise de autori precum Roald Dahl, Michael Palin, Paula Danzinger ș.a. Este faimos pentru seriile HORRID HENRY și LITTLE PRINCESS (Mica prinţesă), care au fost adaptate pentru televiziune.
A fost recompensat de trei ori cu Silver Paintbrush Award pentru cele mai bune ilustraţii, a primit German Children’s Book Prize și a fost nominalizat pentru Kate Greenaway Medal și de două ori pentru Smarties Award.
FRAGMENT
Ca să vadă dacă într-adevăr dormea și visa, fetița se gândi că ar trebui să încerce să se miște. Pornind de la capătul cel mai îndepărtat al trupului ei, încercă, pentru început, să-și miște degetul mic de la picior. Dacă era trează și se gândea să-și miște degetul, acesta s-ar mișca pur și simplu. Dar atunci, în ciuda încercărilor ei repetate, acesta nu se mișca nici încoace, nici încolo. Și nici măcar dincolo. 
Pe rând, încercă să-și miște fiecare deget de la piciorul stâng, apoi fiecare deget de la piciorul drept. Și, unul după altul, toate degetele refuzară categoric să facă vreo mișcare. Din ce în ce mai speriată, încercă să-și răsucească gleznele, după care încercă să-și întindă picioarele, apoi să-și îndoaie genunchii și, în cele din urmă, se concentră din răsputeri să-și ridice brațele.
Îi era imposibil să facă o mișcare. Era de parcă ar fi fost îngropată în nisip de la gât în jos. De-afară, de dincolo de ușa dormitorului, Stella auzi un sunet. Casa era veche de secole, fusese moștenită de mai multe generații ale familiei Saxby. Era atât de veche, încât totul scârțâia și atât de mare, încât orice sunet era urmat de un ecou ce răsuna de-a lungul labirintului nesfârșit de coridoare. 
Uneori Stella credea că locuința era bântuită. Că o fantomă umbla prin Saxby Hall în toiul nopții. Când mergea la culcare, fetița era convinsă că aude pe cineva sau ceva care se mișca în spatele peretelui din camera ei. Uneori auzea chiar și o voce care o striga.

im Năsturel si Lukas, cei mai îndrăgiți mecanici de locomotivă din lume, pornesc într-o nouă aventură. Pe drum spre deșertul de la Capătul Lumii le dau o mână de ajutor oamenilor mării, îi găsesc de lucru lui Nepomuk, dragonul-pe-jumătate, dar o și pierd pe Molly, mica locomotivă a lui Jim.
MICHAEL ENDE (12 nov. 1929 - 28 aug. 1995)
A devenit celebru mai ales prin romanele sale pentru copii. A fost, de asemenea, actor, critic de film (la radiodifuziunea bavareză) şi autor dramatic. Este fiul artistului plastic Edgar Ende, cu care a avut o relaţie tensionată, marcată de scurte momente de reconciliere. Una dintre cărţile lui, DER SPIEGEL IM SPIEGEL. EIN LABYRINTH, un volum de povestiri suprarealiste, este ilustrată cu optsprezece dintre litografiile tatălui său. Intenţionând să devină actor, Ende a studiat teoria interpretării clasice şi moderne şi a audiat cursuri de regie. La încheierea studiilor, a fost repartizat la un teatru de provincie. Deşi nu a avut apariţii remarcabile pe scenă, actoria a fost benefică pentru cariera sa literară.
După ce fusese respins de mai multe edituri, primul roman al lui Ende, JIM NĂSTUREL ŞI LUKAS, MECANICUL DE LOCOMOTIVĂ, apare, în 1960, la editura Thienemann din Stuttgart, urmat, în 1962, de cea de-a doua parte a cărţii, JIM NĂSTUREL ŞI CEI 13 SĂLBATICI. Ideile şi tematica celor două cărţi contrastează cu ideologia rasistă a evoluţiei, promovată în Germania celui de-al Treilea Reich, în care a copilărit Ende.
Din 1970, Ende s-a stabilit la Roma împreună cu soţia sa, Ingeborg Hoffmann. În 1973 îi este publicat, în Germania, romanul MOMO, la care lucrase timp de şase ani; acesta va fi tradus în peste 30 de limbi.
Solicitat să participe la a doua ediţie a ANTOLOGIEI INOCENŢEI, coordonată de scriitorul român Iordan Chimet, Ende devine prietenul acestuia. Au purtat o corespondenţă adesea clandestină (din cauza restricţiilor impuse de regimul comunist din România acelor vremuri), care a fost ulterior publicată de Chimet sub titlul SCRISORI PRINTRE GRATII. 
În 1979 apare romanul POVESTEA FĂRĂ SFÂRŞIT, „o carte pentru copii, potrivită şi pentru adulţi" şi „o carte pentru adulţi, potrivită şi pentru copii", după cum a numit-o critica. Povestea fără sfârşit este ecranizată în 1983, dar Ende consideră filmul un produs strict comercial, care s-a îndepărtat mult de romanul său; a urmat un proces pe care scriitorul l-a pierdut. În 1986, romanul MOMO a fost, la rândul său, ecranizat; de această dată, autorul s-a arătat destul de mulţumit de film.
În 1985, după moartea lui Ingeborg, Ende se reîntoarce în Germania. Aici se recăsătoreşte, în 1989, cu traducătoarea japoneză a cărţilor sale, Mariko Sato.
GAËTAN DORÉMUS (n. 1976) 
Este un apreciat ilustrator şi autor francez de cărţi pentru copii. A colaborat la publicaţii pentru adolescenţi şi adulţi (printre care cunoscutele Le Monde şi Liberation), dar a lucrat şi în publicitate. În momentul de faţă, ţine cursuri la Universitatea de Arte Decorative din Strasbourg.
FRAGMENT
Jim Năsturel stătea în bucătărioara doamnei Waas; era acolo şi prinţesa Li Si, care avea două săptămâni de vacanţă. De fiecare dată când venea în vizită, îi aducea câte-un cadou simpatic lui Jim. Odată îi adusese un glob de sticlă care avea înăuntru un peisaj mandalier peste care ningea când îl scuturai. Altă dată îi adusese o umbrelă de soare din hârtie colorată sau o ascuţitoare practică, în formă de locomotivă. 
Însă de data asta îi aduse o minunată cutie de vopsele mandaliere. Cei doi copii stăteau la măsuţa din bucătărie, unul în faţa altuia, şi pictau. Doamna Waas se aşezase între ei. Îşi pusese ochelarii şi citea cu voce tare dintr-o carte groasă de poveşti, în timp ce croşeta un fular pentru băiat.
Era o poveste frumoasă şi fascinantă, numai că Jim privea mereu preocupat afară pe fereastră, pe care curgeau şiroaie de apă. Ploaia era atât de deasă, că abia dacă puteai să vezi până la gara lui Lukas, unde sub acoperiş Molly, mica locomotivă, stătea în siguranţă şi ferită de umezeală lângă pântecoasa şi bătrâna Emma. 
Dar să nu credeţi că era o ploaie mohorâtă, ca din acelea care mai cad uneori pe la noi. Nu, nici pomeneală, fiindcă în Lummerland nici vremea rea nu era tocmai rea, ci veselă şi poznaşă. Era ca un fel de concert acvatic. Picăturile de ploaie făceau pic şi pleosc şi se loveau jucăuşe de pervazuri, burlanele gâlgâiau şi bolboroseau, iar aversele biciuiau băltoacele, scoţând un zgomot de parcă o mulţime de oameni entuziasmaţi ar fi bătut din palme.

Când roboțica Roz deschide ochii pentru întâia oară, se trezește singură pe o insulă sălbatică, în mijlocul oceanului. Toți semenii ei roboți, care se aflau cu ea pe aceeași navă, s-au făcut țăndări, sfărâmați de valuri. Roz este singura supraviețuitoare, dar habar nu are cum a ajuns acolo sau ce-ar putea să facă în acel loc uitat de lume.
După nenumărate încercări, în care natura se dovedește încă o dată mai puternică decât tehnologia, Roz deslușește tainele emoțiilor și, oriunde ar purta-o aventurile ei pe insulă, un lucru știe sigur: orice ar fi, trebuie să trăiască.

PETER BROWN 
Este autorul și ilustratorul multor cărți îndrăgite pentru copii, inclusiv DOMNIȘOARA ÎNVĂȚĂTOARE E UN MONSTRU (Editura Arthur, 2017), MR. TIGER GOES WILD, CHILDREN MAKE TERRIBLE PETS și THE CURIOUS GARDEN.
Cărțile lui sunt bestselleruri New York Times și până în acest punct al carierei a fost răsplătit cu Caldecott Honor (pentru CREEPY CARROTS!), un premiu New York Times pentru Cea mai bună carte ilustrată pentru copii și un Children’s Choice Book Award pentru Ilustratorul Anului. INSULA ROBOȚILOR (Wild Robot, 2016) este romanul lui de debut pentru copii.

FRAGMENT
Un grup de vidre de mare se zbenguiau prin apa joasă, când una dintre ele a observat obiectele strălucitoare. Toate vidrele au încremenit. Și‑au ridicat boturile adulmecând vântul. Dar nu au simțit decât mirosul mării. Așa că s‑au strecurat cu grijă printre stânci, ca să arunce o privire mai de aproape.
Grupul a înaintat încet spre trunchiul unui robot. Vidra cea mai mare a întins o lăbuță, a lovit obiectul masiv și a sărit iute înapoi. Dar nu s‑a întâmplat nimic. Așa că s‑au îndreptat unduindu‑se spre o mână de robot. O altă vidră curajoasă a întins lăbuța și a întors mâna pe cealaltă parte. Aceasta a scos un clinchet simpatic lovindu‑se de pietre, iar vidrele au chițăit încântate.
S‑au împrăștiat și au început să se joace cu brațele și picioarele roboților. Mai multe brațe au fost întoarse de pe o parte pe cealaltă. Una dintre vidre a descoperit un cap de robot într‑o baltă formată de maree și toate s‑au bălăcit în ea și, rând pe rând, l‑au rostogolit pe fundul bălții.
Apoi au zărit altceva. Deasupra cimitirului se afla singura cutie rămasă întreagă. Părțile laterale erau zgâriate și îndoite, iar deasupra se vedea o crăpătură mare. Vidrele au urcat cu repeziciune pe stânci și s‑au suit pe cutia cea mare. Zece căpșoare îmblănite s‑au strecurat prin crăpătură, curioase să vadă ce era înăuntru. Și‑au văzut un alt robot, nou‑nouț. Dar acesta era diferit față de ceilalți. Era încă întreg. Și era ambalat într‑un burete ca o spumă.
Vidrele și‑au băgat lăbuțele prin crăpătură și au început să sfâșie spuma. Era atât de moale și de pufoasă! Chițăiau în timp ce apucau ambalajul pufos. Bucăți din el au plutit duse de briză. Și, în toată agitația, una dintre lăbuțele lor a atins din greșeală un buton important de pe ceafa robotului.
Clic.
Le‑a luat o vreme vidrelor să își dea seama că ceva se întâmplă în interiorul cutiei. O clipă mai târziu, l‑au auzit. Un vâjâit slab. Toate au încremenit și s‑au holbat. Și apoi robotul a deschis ochii.