Billy locuiește la poalele munților Ozark, unde de dimineața până seara hălăduiește prin păduri și lunci și cunoaște toate ascunzișurile și potecile din împrejurimi. De când se știe își dorește din tot sufletul doi câini de vânătoare și, când vede că părinții lui nu își pot permite așa ceva, băiatul muncește și strânge fiecare bănuț ca să-și împlinească visul.
În curând, Billy și cei doi copoi ai lui devin cei mai faimoși vânători din ținut. Istețimea câinilor, devotamentul și curajul lor îi uimesc pe toți, și Billy știe că niciun băiat nu are cum să fie mai fericit ca el.
„O poveste nespus de emoționantă.” - The New York Times Book Review
„O carte captivantă despre iubire și aventuri pe care nu o vei uita niciodată.” - School Library Journal
WILSON RAWLS 
S‑a născut la 24 septembrie 1913, în Oklahoma, SUA. A copilărit împreună cu frații și surorile lui la o fermă din nordul statului și, pentru că nu exista nicio școală în zonă la acea vreme, mama lor i‑a învățat să scrie și să citească și s‑a ocupat de educația lor.
Într‑o zi, mama le‑a adus o carte care avea să‑i schimbe viața lui Rawls: CHEMAREA STRĂBUNILOR de Jack London. Băiatul a îndrăgit atât de mult cartea aceea, încât a purtat‑o peste tot cu el și a recitit‑o de câte ori a avut ocazia. Datorită ei s‑a hotărât să devină scriitor.
Din cauza Marii Crize Economice de la sfârșitul anilor 1920, Rawls nu a putut să‑și termine studiile și a fost nevoit să călătorească prin America în căutarea unui loc de muncă. Indiferent pe unde l‑a purtat viața, nu a încetat să scrie despre copilăria petrecută la fermă, în ținutul Ozark. În 1961, cu sprijinul soției sale, Sophie, care i‑a și editat manuscrisul, a apărut PRIETENII COPILĂRIEI MELE. Prima ecranizare a cărții a fost lansată în 1974, iar următoarea, în 2003.
Rawls a mai publicat o singură carte, SUMMER OF THE MONKEYS, în 1974, iar până la moartea lui, din 16 decembrie 1984, a vizitat peste 2000 de școli și i‑a încurajat pe copii să‑și continue educația și să scrie.
FRAGMENT
Îmi vedeam de drum fluierând când, dintr odată, am auzit o încăierare între câini. La început nu i am dat atenție. La urma urmei, nu era nimic interesant, o încăierare între câini ca oricare alta în cartier. 
Dar când m am apropiat de zgomot mi am dat seama că erau destul de mulți câini implicați. Au țâșnit de pe o alee, s au întors și au luat o direct spre mine. Nu voiam să fiu mușcat sau trântit la pământ, așa că m am tras la marginea trotuarului. 
Atunci am văzut că toți câinii tăbărâseră pe unul singur. La vreo opt metri de mine, îl ajunseseră din urmă și până acolo îi fusese. Îmi părea rău de amărâtul ăla. Știam că dacă nu interveneam repede cei de la salubritate ar fi avut de ridicat un stârv. 
Încercam să mă hotărăsc dacă să sar sau nu în ajutorul lui, când am avut o surpriză. Din învălmășeala aia de câini care mârâiau, lătrau și mușcau în stânga și n dreapta, s a ridicat un copoi bătrân, din rasa Redbone Coonhound. L am zărit doar o secundă. Mi s a tăiat respirația. Nu mi venea să cred ce văzusem. 
Și a făcut loc prin haită contorsionându se și mușcând până când s a adăpostit sub ramurile joase ale unui tufiș. Ceilalți continuau să mârâie și să l încercuiască. Un câine mare de vânătoare, mai curajos, s a repezit spre copoi. Tufișul s a scuturat cât s a luptat cu copoiul. Dar n a durat mult și a ieșit atât de repede de acolo, că s a împiedicat și a căzut pe spate. Am băgat de seamă că avea urechea dreaptă despicată. Era prea mult pentru el, așa că a luat o la sănătoasa pe stradă, schelălăind ca o pisică speriată.
O javră urâtă și mare și a încercat norocul, dar fără sorți de izbândă. A ieșit de sub tufiș cu umărul stâng mușcat până la os. S a așezat în așa fel încât să le arate tuturor că fusese rănit.
Sângele mi se urcase la cap. E greu pentru un om să vadă cum un copoi bătrân se luptă pentru viața lui, mai cu seamă dacă are niște amintiri ca ale mele. Îmi adusesem aminte cum un câine bătrân ca ăsta se sacrificase ca să mă salveze pe mine. 
Mi am dat jos haina și m am apropiat amenințător. Țipetele și cuvintele mele de ocară nu prea au avut efect, dar agitatul hainei, da. Câinii s au împrăștiat și au plecat.

               Când citește cu voce tare, Mo poate să dea viață personajelor din cărți. Meggie, fiica lui de doisprezece ani, a moștenit acest dar de la el. Pe această frumoasă premisă se construiește povestea ingenioasă din INIMĂ DE CERNEALĂ: în urmă cu nouă ani, Mo a scos dintr-o carte o bandă de tâlhari medievali, în frunte cu liderul lor, Capricorn. Acum, trecutul îl prinde din urmă și Meggie se vede nevoită să-și salveze tatăl.
Însă într-o lume în care granița dintre realitatea ei și cea a cărților nu e foarte stabilă, mica eroină va trebui mai întâi să-și pună la încercare neobișnuitul talent și să-și lege propria poveste de a altora în cele mai neașteptate moduri.
Aventurile lui Mo și Meggie continuă, cu și mai multă magie, în următoarele volume ale trilogiei: SÂNGE DE CERNEALĂ și  MOARTE DE CERNEALĂ

CORNELIA MARIA FUNKE 
S a născut în 1958, în Germania, și este o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Întreaga sa carieră s a învârtit în jurul lumii acestora din urmă: a făcut mai întâi studii pedagogice la Universitatea din Hamburg, a lucrat apoi cu copii din medii defavorizate și ca ilustrator de carte, moment în care și a dat seama că ar prefera să scrie ea însăși povești. Prima carte a scris o la 35 de ani și până acum a strâns câteva zeci, traduse în peste 30 de limbi. Din 2005, locuiește cu familia în Los Angeles.
MOARTE DE CERNEALĂ este cea de a treia parte a trilogiei LUMEA DE CERNEALĂ, cel mai de succes roman al autoarei, care a câștigat multe premii în țara ei natală și în străinătate, fiind publicat în milioane de exemplare. Prima parte a fost ecranizată cu succes în 2009.
​
FRAGMENT
În noaptea aceea – în care au început atât de multe lucruri și în care s-au schimbat atâtea pentru totdeauna – una din cărțile preferate ale lui Meggie zăcea sub perna ei și, neputând să doarmă din pricina ploii, se ridică, se frecă la ochi ca să-și alunge oboseala și trase cartea de sub pernă. Când o deschise, paginile foșniră promițător. Lui Meggie i se părea că această primă șoaptă suna la fiecare carte altfel, după cum ea știa sau nu ce o să-i povestească. Acum însă trebuia mai întâi să facă lumină. În sertarul de la noptiera ei ascunsese o cutie de chibrituri. Mo îi interzisese să aprindă noaptea lumânări. Lui nu-i plăcea focul. „Focul devorează cărțile“, spunea mereu, dar în definitiv ea avea doisprezece ani și putea să fie atentă la câteva lumânări aprinse. Lui Meggie îi plăcea să citească la lumina lumânării. Pusese trei lumânări în recipiente de sticlă și trei sfeșnice pe pervazul ferestrei. Tocmai ținea chibritul aprins deasupra unuia dintre mucurile negre, când auzi pași afară. Speriată, stinse chibritul – așa cum avea să-și mai amintească cu precizie mulți ani mai târziu –, se lăsă pe genunchi în fața ferestrei ude de ploaie și privi afară. Și atunci îl văzu. Întunericul era spălăcit de ploaie și străinul arăta abia ceva mai mult decât o umbră. Doar chipul îi strălucea privind spre Meggie. Părul îi era lipit de fruntea udă. Ploaia se prelingea pe el, dar nu o lua în seamă. Stătea neclintit, cu brațele încrucișate pe piept, de parcă ar fi vrut ca măcar astfel să se încălzească puțin. Privea așa țintă la casa ei. Trebuie să-l trezesc pe Mo! se gândi Meggie. Dar rămase pe loc ca și cum străinul ar fi molipsit-o cu neclintirea lui. Deodată întoarse capul, și Meggie avu impresia că o privește drept în ochi. Alunecă atât de iute din pat, încât cartea deschisă căzu pe jos. Alergă desculță afară, pe coridorul întunecat. În casa bătrânească era răcoare, cu toate că era deja sfârșitul lui mai. În odaia lui Mo ardea încă lumina. Stătea deseori treaz până noaptea târziu și citea. Pasiunea cărților, Meggie de la el o moștenise. Când se refugia la el după vreun vis urât, nimic nu o adormea mai bine decât să audă lângă ea respirația liniștită a lui Mo și întoarcerea paginilor. Nimic nu alunga mai repede visele urâte ca foșnetul hârtiei tipărite. Dar silueta din fața casei nu era vis. Cartea pe care o citea Mo în această noapte era legată în pânză de in azurie. Și de asta și-a amintit Meggie mai târziu. Ce de lucruri neînsemnate se lipesc de memorie! 
— Mo, în curte e cineva! 
Tatăl ei își înălță capul și o privi absent, ca întotdeauna când îl întrerupea din citit. Treceau de fiecare dată câteva clipe până-și regăsea drumul înapoi din cealaltă lume, din labirintul literelor. — E cineva acolo? Ești sigură? 
— Da. Se uită fix la casa noastră

              Lui Harriet îi place să spioneze. Vrea să afle totul despre toţi. Pentru asta, şi-a creat un traseu de spionaj foarte bine pus la punct. Notează în caiet tot ce vede în jur şi face observaţii despre colegi, vecini, dar şi despre prietenii ei cei mai buni.
Însă într-o zi, caietul ajunge exact la cine nu trebuie. Cum vor reacţiona colegii după citirea notiţelor şi ce-i rămâne de făcut lui Harriet pentru a îndrepta situaţia?
​
LOUISE FITZHUGH (5 oct. 1928 - 19 nov. 1974) 
S-a născut în oraşul american Memphis, din statul Tennessee şi a început să scrie la vârsta de unsprezece ani. Nu a avut o copilărie prea fericită şi de aceea a aşteptat cu nerăbdare momentul în care să poată pleca de-acasă. Părinţii ei au divorţat când abia împlinise doi ani, viitoarea scriitoare petrecându-şi restul copilăriei în casa tatălui ei. A studiat arta în Italia, Franţa şi apoi în SUA. Cel mai cunoscut roman al ei, HARRIET SPIONEAZĂ, a stârnit, la momentul publicării (în anul 1964), o serie de discuţii în contradictoriu legate de utilizarea tonului realist în cărţile destinate copiilor, o abordare cu totul neobişnuită pentru acea vreme.
Louise Fitzhugh nu este doar scriitoare, ci şi ilustratoare de cărţi pentru copii şi tineret. Desenele din volumul de faţă îi aparţin.

FRAGMENT
Harriet încerca să-i explice lui Sport cum se joacă Orașul. 
— Mai întâi inventezi un nume pentru Oraș. După aceea, scrii cum îi cheamă pe toţi oamenii care trăiesc în el. Nu trebuie să fie prea mulţi, altfel jocul o să devină prea dificil. De obicei, eu pun douăzeci și cinci. 
— Ăăă… 
Sport se juca cu o minge de fotbal. Erau amândoi în curtea casei lui Harriet, pe strada 87 Est din Manhattan. 
— După ce ai stabilit exact cine sunt locuitorii, te gândești la meseriile lor. De exemplu, domnul Charles Hanley e proprietarul benzinăriei din colţ. 
Harriet vorbea cu grijă, stând pe vine lângă copacul cel mare, și se aplecase atât de mult peste caiet, încât părul ei lung și drept atingea marginile acestuia. 
— Nu vrei să jucăm fotbal? întrebă Sport. 
— Haide, Sport, nu te-ai jucat niciodată de-a Orașul și nici nu știi ce frumos e. Uite, o să punem staţia de benzină lângă cotitura asta pe care o face muntele. În caz că se întâmplă ceva prin zonă, o să-ţi aduci aminte unde e. 
Sport veni lângă ea ţinând mingea la subraţ. 
— Păi aia nu e decât o rădăcină bătrână de copac. Cum adică, munte? 
— E un munte. De acum încolo, e un munte. Ai înţeles? 
Harriet îl privi drept în ochi. Sport făcu un pas în spate. 
— Arată ca o rădăcină bătrână de copac, mormăi băiatul. 
Harriet își dădu părul pe spate și se uită la el cu severitate. 
Multumesc si astept raspuns.
— Sport, tu ce vrei să te faci când vei fi mare? 
— Știi tu. Fotbalist. 
— Uite, eu o să fiu scriitoare. Și când spun că ăsta e un munte, atunci e un munte. 
Mulţumită, se întoarse la Orașul ei.