Insula Delfinilor Albaștri este, după cum notează autorul într-o notă la finalul romanului, una dintre cele opt insule numite Insulele Canalului, situată la sud-vest de Los Angeles: în anul 1602, „ exploratorul spaniol Sebastian Vizcaíno a plecat din Mexic în căutarea unui port care, în caz de primejdie, să poată adăposti galioanele încărcate de comori care veneau din Filipine. Navigând spre nord, de-a lungul coastei Californiei, a zărit insula, a trimis o barcă mică la țărm și a numit-o La Isla San Nicolas, în onoarea sfântului patron al navigatorilor, călătorilor și comercianților. Odată cu trecerea secolelor, California a ajuns de sub stăpânirea spaniolă sub cea mexicană, apoi au venit americanii, dar insula a fost vizitată doar ocazional de vânători. Locuitorii indieni ai acesteia au rămas izolați. Un Robinson Crusoe feminin, fata a cărei poveste am încercat să o re-creez a locuit în realitate pe insulă din 1835 până în 1853”.
       În urma unei lupte cu multe victime cu tribul aleut, pe insulă rămân doar foarte puțini locuitori băștinași, iar femeile, cărora până atunci li se ceruse doar să pregătească hrana și să facă haine, trebuie să ia locul bărbaților și să înfrunte primejdiile venite din afara satului, ocupându-se inclusiv cu vânătoarea. Una dintre acestea, Karana, refuzând să-și părăsească fratele rămas pe insulă, părăsește corabia pe care se aflau cei din neamul său plecați spre un teritoriu mai promițător, rămânând, într-un final, singură pe insula pustie. 
       Devenită unicul locuitor de pe insula al cărei nume provenea de la delfinii din apele mării care o înconjurau, insula însăși având forma asemănătoare unui pește întins la soare, Karana părăsește satul rămas gol, a cărui imagine îi stârnește amintirea fostului sat locuit și a celor plecați: „Era o dimineață cu ceață groasă și zgomot de valuri îndepărtate, spărgându-se de țărm. Până atunci nu-mi dădusem niciodată seama cât de tăcut era satul. Ceața se strecura înăuntrul și în afara colibelor goale, alcătuind tot felul de plăsmuiri în curgerea ei, iar ele îmi aminteau de cei morți și de cei plecați. Zgomotul valurilor care se spărgeau de mal aducea cu vocile lor. ”
      Așteptând o corabie care să anunțe revenirea poporului său, Karana se integrează în ritmurile de viață ale insulei: „Era plăcut să stai acolo, pe promontoriu. Stelele străluceau cu putere deasupra și eu am stat întinsă și le-am numărat pe cele pe care le știam și le-am dat nume acelora pe care nu le cunoșteam.(...) Am privit și vidrele care vânau printre alge. Animăluțele astea sfioase s-au întors la scurtă vreme după plecarea aleuților, iar acum păreau la fel de multe cum fuseseră odată. Soarele începutului de dimineață strălucea ca aurul pe blana lor lucioasă.(...) Totuși, cum stăteam întinsă pe bolovanul înalt, privind stelele, m-am gândit la corabia oamenilor albi. Și în zori, când soarele se arăta deasupra mării, îmi aruncam privirile mai întâi spre micul port din Golful Coralilor. În fiecare dimineață aveam să mă uit într-acolo după vreo corabie, gândindu-mă că ar fi putut sosi în timpul nopții. Și în fiecare dimineață n-aveam să văd altceva decât păsările care zburau deasupra mării. ”
     Construindu-și o casă pe promontoriu, în apropierea Golfului Coralilor, Karana rezistă pericolelor de pe insulă, ascunzându-se de năvălirile vânătorilor aleuți și ale altor triburi. Își confecționează singură hainele, uneltele, iar hrana și-o procură de pe insulă. Cunoaște natura în intimitatea legilor ei și viețile animalelor și ale păsărilor de pe insulă: câinii, vidrele, mierlele, pescărușii îi devin prietene, la fel și o fată dintr-un trib năvălitor, atenuându-i singurătatea: „Datorită puilor și a păsărilor bătrâne, a pescărușului alb și a lui Rontu, care alerga mereu pe la picioarele mele, curtea părea un loc plin de fericire.ˮ
       Insula Delfinilor Albaștri este o poveste emoționantă și inedită, un roman de aventuri scris la persoana I, care îmbină un umor de substrat cu ineditul descrierilor, inspirat dintr-un caz real, despre o fată curajoasă care înfruntă vitregia unei vieți în sălbăticie, descoperind valorile vieții, singura supraviețuitoare a indienilor din Ghalas-at, după 18 ani de izolare.  

Lăcrămioara-Elena Dabija

*Scott O’Dell (1898-1989) – unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani de literatură pentru copii și adolescenți, (26 romane), autor de romane istorice pentru adulți și a patru cărți de non-ficțiune. Premii literare: medalia Newbery pentru Insula Delfinilor Albaștri, precum și Premiul Hans Christian Andersen, în anul 1972, cea mai înaltă recunoaștere internațională pentru contribuția adusă literaturii pentru copii.

       Patru personaje trec prin situații similare: mezinul unei familii care locuia într-un ținut condus de un rege, după ce află că acesta își va da fata de soție celui care va reuși să o facă să se sature de smochine, se hotărăște să-și încerce norocul. Un băiat care păzea o turmă de oi își dorește să participe la un turnir organizat de un rege care făgăduiește mâna fetei sale câștigătorului. Un alt tânăr, sărac, pleacă în lume pentru a afla zile mai fericite. Un țăran pe nume Geppone, care trebuia să lucreze pe moșia unui stăpân foarte zgârcit, pleacă să caute Vântul de Miazănoapte pentru a-l convinge să nu-i mai distrugă recoltele. 
        Mezinul trebuie să invite la nuntă o mătușă care locuiește pe celălalt țărm al mării, să pască în pădure trei iepuri timp de trei zile și trei nopți , după care să-i aducă înapoi teferi și să umple sacul dăruit de rege cu…adevăr. După ce trece testul generozității, mezinul din prima poveste primește o baghetă și o trompetă fermecată, cu ajutorul cărora  trece probele care-i stau în calea îndeplinirii visului. Păstorul de la curtea regală, alungat de acasă în toiul nopții pentru că pierduse un miel și care își găsește culcușul într-o scobitură în stâncă, primește un șervet de masă pe care se va ivi, ori de câte ori îl va întinde, un prânz frumos aranjat, o cutie din care apar monede de aur  și o armonică fermecată. Tânărul sărac, ajuns într-un oraș,  o ajută pe o bătrânică ce urca o stradă abruptă să care două găleți prinse de o cobiliță și primește un inel fermecat, care de fiecare dată când îl întoarce face ceea ce-i poruncește și un câine și o pisică , animale foarte iscusite, care-l vor însoți tot drumul. Geppone, la rândul său,  primește o cutie prețioasă, din care apar cele necesare pentru prânz ori de câte ori poruncește .
       Astfel, fantasticul își face loc în viața fiecăruia dintre  personaje, pentru a dovedi că gesturile necesare de cultivare a virtuților aduc cu sine efecte pozitive, care întorc situația în favoarea lor.
        Poveștile minunate cu lucruri fermecate sunt povestiri populare din regiunile Romagna , Toscana, Trentino culese și repovestite de Italo Calvino. Alte povești populare culese și repovestite de același autor au fost adunate în volumele Prințul lac și Pasărea Belverde.

      „Italo Calvino a ales pentru a se exprima povestirea filosofică, apologul; el surprinde în cotidian o clipă în care se luminează un întreg destin. 
      Arta lui Italo Calvino, de o mare rigoare a scrierii, îl determină să-și caute drumul spre galaxii, din ce în ce mai departe, și să se cocoațe pe stele pentru a descifra imaginea omului. ” (Thérèse de Saint Phalle) De asemenea, despre stilul lui Italo Calvino, Claude Bonnefoy afirma: „Arta subtilă a lui Calvino consistă mai ales în combinarea unui decor cosmologic, riguros științific, cu aventuri, gânduri, fapte și sentimente având un ciudat aer de viață cotidiană…Astfel, Calvino – fericită combinare de poet și umorist – ne vorbește în același timp de lume și de noi, de apariția vieții și de cusururile ei cotidiene, de mișcarea planetelor și de cele ale inimii, de forța inerției și de cea a obișnuinței. ”
        
          Lăcrămioara - Elena Dabija
​

•  Italo Calvino se numără printre cei mai importanți scriitori italieni din secolul al XX-lea. Alte scrieri: Poteca cuiburilor de păianjen, Ultimul vine corbul, Baronul din copaci,  Cavalerul inexistent,  Strămoșii noștri,  Marcovaldo sau anotimpurile în oraș, Autobiografia unui spectator, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, Desene nărăvașe. Premii obținute:  Premiul Feltrinelli, Italia, 1973, pentru romanul Orașe invizibile,  Premiul Légion d’honneur - Franța, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană,