​Ambiţioasă şi amuzantă, Matilda este o fetiţă care reuşeşte să-şi schimbe viaţa şi ne învăţă să nu facem niciodată lucrurile pe jumătate. Tatăl ei e un infractor, iar mama, o femeie cicălitoare şi nu tocmai inteligentă. Cei doi cred că Matilda e o adevărată pacoste care pierde prea mult timp cu cititul în loc să se uite la televizor, ca oamenii normali... Nici îngrozitoarea domnişoară Trunchbull, directoarea şcolii, nu are o părere mai bună despre micuţa pasionată de lectură. Dar Matilda nu e chiar singură. Domnişoara Honey, învăţătoarea ei, ştie că fetiţa e un geniu şi că ascunde câţiva aşi în mânecă.
Roald Dahl, scriitor îndrăgit în toată lumea pentru personajele şi poveştile lui, a creat în Matilda copilul care a inspirat generaţii întregi de cititori. Neînţeleasă de cei din jur, nici măcar de proprii părinţi, care îi reproşează că se uită prea puţin la televizor, Matilda nu e totuși deloc neajutorată: pune la cale tot felul de farse şi, cu ajutorul cărţilor preferate, călătoreşte în toate colţurile lumii.
Ambiţioasă şi amuzantă, Matilda este o fetiţă care reuşeşte să-şi schimbe viaţa şi ne învăţă să nu facem niciodată lucrurile pe jumătate.

ROALD DAHL (1916 - 1990)
A fost un scriitor britanic. Acesta avea un program zilnic strict. Îşi lua micul dejun în pat şi îşi citea corespondenţa. La 10.30 făcea o plimbare prin grădină până la căsuţa unde obişnuia să scrie şi lucra până la ora 12.00, când se întorcea pentru masa de prânz - un gin tonic, urmat de salată de creveţi norvegieni cu maioneză. La sfârşitul fiecărei mese, Roald şi familia sa mâncau un baton de ciocolată dintr-o cutie roşie de plastic. După un pui de somn, îşi lua un termos cu ceai şi se întorcea în căsuţă, unde lucra de la ora 16.00 până la ora 18.00. Apoi se ducea acasă la ora şase fix pentru cină. Scria întotdeauna numai cu un anumit tip de creion: galben cu gumă la capăt. Înainte să înceapă să scrie, Roald se asigura că are şase creioane ascuţite în apropiere. În două ore, acestea se toceau şi erau ascuţite din nou.
Premii obţinute:
Premiul Edgar Allen Poe, 1954 şi 1959
Premiul Mystery Writers of America, 1954, 1959 şi 1980
Premiul New England Round Table of Children's Librarians, 1972, pentru volumul Charlie şi fabrica de ciocolată
Premiul şcolii Surrey, 1975, pentru volumul Charlie şi fabrica de ciocolată
Premiul Nene, 1978, pentru volumul Charlie şi ascensorul de sticlă
Medalia tinerilor cititori din California, 1979
Premiul Massachusetts pentru literatură pentru copii, 1982, pentru volumul James şi piersica uriaşă
Premiul Federaţiei pentru literatură pentru copii, 1982, pentru volumul James şi piersica uriaşă
Premiul New York Times Outstanding Books, 1983, pentru volumul James şi piersica uriaşă
Premiul Whitebread, 1983
Premiul World Convention Lifetime Achievement, 1983
Premiul Germaniei pentru literatură pentru copii, 1984
Premiul Kurt Maschler, 1985
Premiul Boston Globe, 1985
Distincţia Horn Book pentru non-ficţiune, 1985
Premiul Australiei de Vest, 1986
Premiul International Board on Books for Young People pentru traducerile în norvegiană şi germană, 1986
Premiul Federaţiei pentru literatură pentru copii, 1988
Premiul Smarties, 1990
Premiul „Cea mai bună carte a ultimilor 20 de ani" oferit de Good Book Guide, 1997
Premiul Millennium pentru literatură pentru copii, 2000
Premiul Blue Peter, 2000, pentru volumul Charlie şi fabrica de ciocolată

FRAGMENT

E destul de rău să vezi nişte părinți care se poartă urât cu copiii lor obișnuiți, însă e strigător la cer să i vezi că tratează un copil cu totul neobișnuit ca și cum n ar fi bun de nimic. Și când spun neobișnuit, vreau să spun un copil sensibil și inteligent. Matilda avea ambele calități, dar era, mai ales, foarte inteligentă. Avea o minte așa de ascuțită și atâta putere de înţelegere, încât nici cei mai prostănaci părinți n ar fi putut o trece cu vederea. Domnul și doamnaWormwood erau însă atât de obtuzi și atât de închistați în propria lor micime, că le era cu neputință să și aprecieze corect fiica. Ca să fiu sincer, cred că nici n ar fi băgat de seamă dacă într o bună zi Matilda s ar fi târât în casă cu un picior rupt. Fratele Matildei, Michael, era un copil perfect obișnuit – însă ea, așa cum am mai spus, era cu totul și cu totul deosebită. La vârsta de un an și jumătate vorbea cursiv și avea vocabularul unui adult. Cu toate acestea, părinții, în loc s-o laude, îi spuneau că vorbește ca o moară neferecată și i aminteau tot timpul că fetițele trebuie să se facă văzute, nu auzite. Până la trei ani, Matilda învățasedeja singură să citească cu ajutorul ziarelor și a revistelor din casă. La patru ani deja citea foarte bine, așa că se apucă să caute cărți. În casa lor însă, nu se găsea decât o carte – un volum intitulat „Bucătăria pentru toți” care aparținea mamei ei. După ce o studie din scoarță n scoarță și învăță pe de rost toate rețetele, Matilda decise că vrea ceva mai interesant.
— Tati, zise ea, poți să mi cumperi o carte?
— O carte? La ce naiba îți trebuie ție o carte?
— Vreau să citesc, tati.
— Cum, adică, televizorul nu ți mai place? Avem un televizor grozav cu diagonala de treizeci de centimetri și tu vrei o carte? Ești cam răsfățată, domnișoară!
În timpul săptămânii, Matilda rămânea singură acasă aproape în fiecare după amiază. Fratele ei (care era cu cinci ani mai mare) era plecat la școală. Tatăl ei mergea la lucru, iar mama se ducea să joace bingo într un orășel aflatla treisprezece kilometri distanță. DoamnaWormwood era înnebunită după bingo și juca de cinci ori pe săptămână. În după amiaza zilei în care tatăl ei refuzase să i cumpere o carte, Matilda porni singurică spre biblioteca din orăşel. Păşi înăuntru și se prezentă domnișoarei Phelps, bibliotecara, apoi întrebă dacă i se permite să stea acolo și să citească o carte. Domnișoara Phelps rămase destul de surprinsă de apariția acestei prichinduțe, care venise singură, neînsoțită de niciun adult, însă îi răspunse că era binevenită.
— Puteți să mi spuneți, vă rog, unde găsesc cărți pentru copii? întrebă Matilda.
— Uite acolo, pe rafturile de jos, răspunse domnișoara Phelps.Vrei să ți caut eu una frumoasă, cu multe imagini?
— Nu, mulțumesc,răspunse fetița. Mă descurc singură. Și uite așa, de atunci încolo, în fiecare după masă, imediat după ce maică sa pleca la bingo, Matilda se ducea la biblioteca din orăşel. Îi lua doar zece minute de mers pe jos până acolo și, odată ajunsă, se putea bucura de două ore neîntrerupte de pace, în timpul cărora ședea comod într un colțișor și devora carte după carte. Când termină de citit toate cărțile pentru copii, se apucă să caute altceva.

Erich Kästner
Traducere din limba germană de Ana Canarache
Ilustrații de Walter Trier
Editura Arthur, București, 2015

„Emil şi detectivii” este o carte captivantă despre spirit de echipă, curaj şi forţa naivităţii asupra legilor oamenilor mari. Emil călătoreşte pentru prima dată cu trenul de unul singur. A pornit dintr-un orășel de provincie și vrea să ajungă la Berlin. Este entuziasmat, dar are şi ceva emoţii: trebuie să aibă grijă de plicul cu bani pe care mama i l-a pus în buzunar. Aventurile care se nasc de aici deschid o cale nouă în literatura pentru copii, „Emil şi detectivii” fiind un roman poliţist în toată regula.

"O minunăție... Cartea a avut și încă are darul de a mă face să simt că sunt unul dintre băietanii din mica gașcă a lui Emil... Emil și detectivii este o capodoperă... Citește-o și o să fii fericit." Maurice Sendak

"Plăcerea cea mai mare pe care ți-o oferă cartea constă în felul în care însuflețește fantezia copiilor de a fi omnipotenți. Și ne convinge că o gașcă de copii chiar ar putea să se organizeze într-o echipă de detectivi și să prindă un hoț."
The Guardian

ERICH KÄSTNER
S-a născut pe 23 februarie 1899 la Dresda. A scris poezii, romane, povestiri, dar a devenit celebru în toată lumea mai ales datorită cărţilor sale pentru copii. Scriitorul s-a născut într-o familie săracă. Tatăl său era şelar (făcea şei pentru cai), iar mama casnică. Pentru a suplimenta venitul familiei, mama lucra din când în când ca frizeriţă. Erich Kästner a avut o relaţie foarte apropiată cu mama sa. După plecarea de la Dresda, îi scria mamei sale în fiecare zi. Figura mamei iubitoare şi autoritare apare în majoritatea scrierilor sale. După studii de istorie, literatură, filozofie şi teatru pe care le urmează la Leipzig, scriitorul pleacă la Berlin, unde lucrează ca jurnalist. În octombrie 1929 apare cartea „Emil şi detectivii”, care va deveni cea mai cunoscută carte pentru copii a scriitorului. A fost tradusă în peste 59 de limbi şi s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea a inspirat mai multe ecranizări de succes. Erich Kästner a scris numeroase cărţi pentru copii, între care 35 Mai (1932), Cele două Lotte (1949) ş.a. În 1960, Erich Kästner a primit Premiul Hans Christian Andersen, cea mai înaltă distincţie pentru literatura pentru copii. Scriitorul s-a stins din viaţă pe 29 iulie 1974, la München.

FRAGMENT

Postați în spatele chioșcului, copiii întindeau gâturile și tremurau de nerăbdare. Hoțul, fără să le dea cea mai mică atenție, îți plimba ochii deasupra ziarului cu o stăruință remarcabilă.
— Desigur că aruncă priviri în toate părțile ca să se asigure că nu-i spionat, zise Mittenzwey cel mare.
— S-a uitat de multe ori încoace? întrebă Profesorul.
— Aș! A înfulecat de parcă nu mai mâncase de trei zile.
— Băgați de seamă! strigă Emil.
Omul cu pălăria tare îndoi ziarul, îi cercetă pe trecători, apoi, repede ca fulgerul, făcu semn unui taxi liber care trecea pe lângă dânsul. Automobilul se opri, omul sări înăuntru și mașina se urni din loc.
Dar și băieții săriseră în alt taxi și Gustav îi zise șoferului:
— Vezi mașina de acolo, care tocmai ajunge în Piața Praga? Da? Mergi după ea, domnule șofer! Dar cu băgare de seamă, ca să nu ne observe.
Taxiul porni și începu să străbată Aleea Kaiser, urmând la oarecare distanță prima mașină.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă șoferul.
— Individul acela a dat o lovitură și acum nu-l mai slăbim din ochi, explică Gustav. Dar asta rămâne între noi, da?
— Cum vreți dumneavoastră! răspunse șoferul. Dar aveți bani?
— Drept cine ne luați? întrebă Profesorul indignat.
— Bine... bine... murmură șoferul.
— Are numarul I. A. 3733, observă Emil.
— Asta e foarte important, răspunse Profesorul, și-și notă numărul.
— Să nu mergem prea aproape de el, fu de părere Krummbiegel.
— Am înțeles! mârâi șoferul.
Merseră de-a lungul străzii Metz, străbătură Piața Victoria-Luiza și continuară prin strada Motz. Câțiva trecători, opriți pe marginea trotuarului, urmăreau cu privirile automobilul și râdeau de ceea ce credeau ei că este o cursă veselă de plăcere.
— Aplecați-vă! suflă Gustav și băieții se aruncară claie peste grămadă jos, în taxi.
— Dar ce-i? întrebă Profesorul.
— Lumina roșie în colțul străzii Luther; o să fim obligați să ne oprim. Dar nici cealaltă mașină n-o să poată trece.
Într-adevăr, cele două mașini trebuiră să aștepte imobilizate, una în urma celeilalte, până ce lumina verde aparu din nou și lăsă drumul liber. Dar nimeni nu putea ști că a doua mașină era ocupată.