Cuvintele către tineri, predici ortodoxe mereu actuale, au fost adresate tinerilor cu mult curaj, în fiecare miercuri a Postului Mare din anul 1978, de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, un exemplu de credință și de mărturisire ortodoxă,  în ciuda condițiilor potrivnice ale epocii, în rând cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Justin Pârvu. 
       Părintele Gheorghe Calciu s-a opus în mod public și deschis ateismului și dărâmării bisericilor în plin regim comunist. Cuvintele sale, publicate inițial sub titlul Șapte cuvinte către tineri, includ, în această ediție, capitolele: Chemare, Să zidim biserici!, Cer și pământ, Credință și prietenie, Preoția și suferința umană, Despre moarte și înviere, Iertarea, Cuvânt către tinerii teologi, Hristos a înviat în inima ta!, precum și mărturiile (scrisorile) unor tineri, foști studenți ai părintelui Gheorghe Calciu și profesori, bucurându-se de numeroase traduceri. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, purtătorul unei experiențe de 21 de ani de închisoare comunistă, urmați de alți 21 de ani de exil, a rostit acest discurs urmat de prigonire, după cum el însuși afirmă : „în numele lui Hristos și al Bisericii Lui. În numele preoției la care Iisus m-a chemat. Fiindcă nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este un joc al întâmplării inconștiente și arbitrare, ci toate pornesc de la o cauză și tind spre o finalitate care se află în afara lumii. Cauza este Dumnezeu și finalitatea este tot Dumnezeu; El este începutul și sfârșitul, Alfa și Omega”, deoarece, conform cuvântului biblic, „nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.ˮ
         Cuvântul părintelui Calciu cheamă tineretul „privat în mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea spiritualității, care este garanția libertății […] de om” pe o cale nouă, o „depășire a imanentuluiˮ, spre un „destin mai înaltˮ: „Vino în Biserica lui Hristos! […] Vei afla care este rostul tău în lume, care este sensul existenței noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viața noastră nu sfârșește în moarte, ci în înviere; că existența noastră este spre Hristos și că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. 
    Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare.
    Vei avea o credință și credința te va mântui. 
  Vei avea o dragoste și dragostea te va face bun.”; „Nu tresări, nu te mira și nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale ființe.ˮ
         Părintele Gheorghe Calciu oferă o definire a bisericii: „Unde este […] Biserica lui Hristos, la care ești și tu chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate ființele omenești, ba mai mult: și toate ființele cerești; căci Biserica nu cunoaște istorie: istoria ei este prezentul spiritual. […] Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veșnicie în Dumnezeu și care poartă în ea desăvârșirea, așa cum lumea își poartă în ea propria esență. […] Biserica lui Hristos este vie și liberă. În ea ne mișcăm și trăim prin Hristos, Care este cap Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaștem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi. Când surâzi unui întristat; când ajuți un bătrân să pășească mai ușor; când dai pomană săracului și-l vizitezi pe cel bolnav; când rostești: <Doamne, ajută-mă!> - ești în Biserica lui Hristos. Când ești bun și îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ți-a rănit sensibilitatea; când zici: <Doamne, iartă-l! >– ești în Biserica lui Hristos. Când muncești cinstit acolo unde te afli […]; când răscumperi răul prin iubire – ești în Biserica lui Hristos. [...] Să zidim bisericile credinței noastre, pe care nicio putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este Însuși Hristos. [...] Fără biserici, fără mănăstiri, suntem venetici. Bisericile sunt „argumentul dăinuirii noastre materiale și spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de către Dumnezeu.” Bisericile și mănăstirile păstrează nealterate „tradiția și sufletul neamului”. Și o definiție a libertății: „Libertatea înseamnă eliberarea de păcat și de moarte în Hristos, iar în plan social – lupta ideilor. […] Crede și iubește! Credința te face liber, iubirea te unește. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos și vei rămâne în dragostea Lui.” Iubirea este virtutea creștină fundamentală: „Ce necesitate putea determina la întrupare desăvârșirea divină liberă de orice necesitate? Niciuna. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deopotrivă liberă și liberatoare[…], iubirea-caritate. Iisus se arată astfel drept întruparea iubirii, dragostea palpabilă și crucificată.ˮ
         Învierea, cheia credinței și a învățăturii creștin-ortodoxe, este surprinsă în cuvinte la fel de memorabile: „învierea lui Hristos este o înnoire pentru univers, […] prin transformarea unuia toată lumea se schimbă și […] la Cina cea de Taină, când Iisus le vestește ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuia să ia o valoare mistică și salvatoare pentru lumea întreagă.ˮ; „fără înviere, atât moartea cât și viața devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă garanția învierii noastre, iar învierea este fundamentul credinței noastre în Dumnezeu și în Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublimă și glorioasă a unei afirmări vitale; […] o invitație la încrederea în viitorˮ; „ Acesta este mărețul tablou al Învierii Domnului, Cel ce a sfărâmat lanțurile morții și a adus omenirii perspectiva nesperată a obșteștii învieri: <în întâia a sâmbetelor, […] s-a făcut un cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada.ˮ Și astfel, Iisus „ne-a dăruit […] o împăcare a morții cu fericirea, căci ne-a adus garanția că moartea nu este un sfârșit, ci un început – începutul unei vieți eterne: viața prin înviereˮ, „din moarte la viață și de pe pământ la cerˮ: „<intrați cu toții întru biserica Domnului vostru; și cei dintâi, ca și cei din urmă, luați plata...
Înviat-a Hristos și îngerii se bucură.
Înviat-a Hristos și viața stăpânește.
Înviat-a Hristos și niciun mort nu mai este în groapă.>  V-am citit aceste rânduri, ca să le știți. V-am citi acest <Cuvânt>, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în fața căreia tot glasul amuțește.ˮ
      Pornind de la convingerea că purtăm în noi „nostalgia integrării noastre în cerul lui Dumnezeu”, „în cerul metafizic” ce „transcende lumea, cerul infinit, cu bucuriile lui duhovnicești”, părintele Gheorghe Calciu rostește un îndemn: acela de a ne îndrepta către „o dulce lumină, lumina nefirească […], o lumină cu totul străină de lumea noastră”, aducând drept argument al demersului său de o viață refuzul de a se limita doar la argumentele raționale, cărora le opune însăși trăirea și viețuirea sa: „V-am citit aceste adevăruri ca să vă amintiți că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus și anticipând, prin credință, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta. [...] V-am citit acestea, ca să aflați că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh și în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne așteaptă Iertarea și Învierea.ˮ; „Cercetează în inima ta […] și vei găsi Adevărul, singurul care te face liber. Și supremul adevăr e Învierea. […] Hristos a înviat în inima ta înainte de a ți-o spune eu sau altcineva. Și tu știai acest lucru și l-ai confirmat, asemenea gardianului meu, atunci când ai strigat din adâncul convingerii neargumentate: <Adevărat a înviat!> Nu alerga după spectacole; nu alerga după minuni ieftine făcute pe scenă; […] mergi la cel mai simplu dintre adevăruri, la cel mai neargumentat și mai de neargumentat: Hristos a înviat! – Adevărat a înviat! ˮ
       Cuvintele către tineri, urmând argumentele învățăturii creștine biblice, sunt deopotrivă o atestare documentară a realității unei perioade istorice, cât și un îndreptar de învățătură creștin ortodoxă oricând valabilă, creat de un martir mărturisitor contemporan.

* Alte scrieri ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa: Rugăciune și lumină mistică. Eseuri și meditații religioase, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri și alte mărturii, Occidentali convertiți la Ortodoxie. Șase ipostaze mărturisitoare, Prefața la Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide.
      Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa s-a stins în anul 2006, pe 21 noiembrie, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, conform propriei dorințe exprimate.  

       James Henry Trotter, un băiețel orfan, scapă într-un mod neașteptat de situația îngrozitoare datorată celor două mătuși ale sale, „egoiste, leneșe și crude”, Burete și mătușa Țepușă, care îl aveau în îngrijire și alături de care locuia „în sudul Angliei, într-o casă ciudată și dărăpănată din vârful unui deal.” James primește de la un bătrân apărut în grădina casei o pungă cu cristale magice, care, împrăștiate din greșeală prin împrejurimi, provoacă „primul lucru, destul de deosebit, ”, care a atras după sine „atât de multe alte lucruri, mult mai deosebite”. 
      Primul lucru cu adevărat deosebit este apariția piersicii uriașe, care crește până ajunge la mărimea unei case.  Îndată ce se rupe de pe ramura copacului, Piersica se rostogolește de sus și cade de pe stânci „înalte de sute de metri, cele mai vestite din întreaga Anglie”, până în Oceanul Atlantic. Începe, astfel, călătoria cu Piersica Uriașă,  trasă în zbor de pescăruși ca un balon cu aer cald peste Oceanul Atlantic. Măreției traseului i se adaugă cea a destinației, încât întreaga călătorie îi ține pe James, pe cei șapte prieteni fantastici: miriapodul, bătrâna lăcustă verde, domnișoara păianjen, râma, buburuza, viermele de mătase și licuriciul și pe cei pe care îi întâlnesc pe parcurs cu sufletul la gură. 
       James Henry Trotter, care găsește soluții pentru orice dificultate, devenind căpitanul Piersicii Uriașe, nu-și pierde curajul în confruntarea cu rechinii, cu oamenii-nor,  în această aventură picată tocmai la țanc, întrucât călătorii entuziaști erau de la început  nerăbdători să cunoască ținuturi și oameni noi, visând cu toții la o Țară a Făgăduinței.  
      Cele opt personaje călătoresc hrănindu-se din delicioasa piersică și, ignorând malițiozitățile miriapodului, ajung să se cunoască unii pe alții și pe ei înșiși mai bine, trec prin liniște, groază, suspans și speranță și, dovedindu-se foarte utile, își pun fiecare la contribuție calitățile în slujba tuturor, în ceea ce James numește „o călătorie nebunească și teribilă”.
       Piersica, socotită de locuitori un obiect venit de pe Marte sau de pe Lună, aterizează pe Fifth Avenue. Autorul ne asigură că protagoniștii călătoriei „încă mai trăiesc, au avut succes și s-au îmbogățit”: „Și draga mea Buburuză, atât de frumoasă, atât de fudulă,/ Cea mai mare mângâiere a mea, de când a început călătoria./ Are patru sute de copii și i-a lăsat pe toți în urmă,/ Dar vin cu următoarea piersică.”
     Iar James Henry Trotter, care se bucură de noua lui viață, nu uită să scrie un roman cu subiectul aventurilor lui de pe piersică, schimbările pe care le aduce călătoria plină de peripeții fiind pentru el „cel mai frumos lucru ce i se întâmplase vreodată. ” 

Lăcrămioara-Elena Dabija
​
• Roald Dahl, scriitor pentru copii britanic, câștigătorul Premiului Whitbread pentru literatură, a trăit, începând cu anul 1916, în Africa. Alte scrieri: Vrăjitoarele,  Matilda,  Uriașul Cel Prietenos.

pentru      În plină desfășurare a celui de-al Doilea Război Mondial, o fetiță de treisprezece ani, care locuiește împreună cu familia ei clandestin în anexa unei case din Olanda, ține un jurnal ale cărui însemnări încep pe 12 iunie 1942 și se sfârșesc cu data de 1 august 1944. Jurnalul Annei Frank reunește însemnările făcute de autoare, după cum mărturisește ea însăși,  din dorința de a avea un prieten și de a se face înțeleasă: „Vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty. ” Anne Frank traversează, alături de familia ei, de Familia Van Daan, și de doctorul Dussel, o lungă perioadă de recluziune, pentru a se feri de prigoana împotriva evreilor, iar notațiile ei, făcute cu sinceritate și minuțiozitate şi umor burlesc aduc viața de zi cu zi a celor opt locatari, ocupațiile și hobbiurile lor, așadar singura lume exterioară la care are acces, precum și lumea transformărilor interioare către adolescență.
       Jurnalul - prieten și confident - îi este alături Annei zi de zi, devenindu-i lucrul cel mai de preț: „gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că țin mai mult la amintiri, decât la rochii. ” Însemnările dezvăluie  o Anne spirituală, o curiozitate vie și efervescentă, gândurile ei vizitate de întâmplări de la școală, imaginea celei mai bune prietene, Hanneli, sau a bunicii, precum și viața de zi cu zi și întâmplările dintr-o anexă adeseori tulburată de vizitele hoților, a cărei legătură cu exteriorul era asigurată de cel care le asigura aprovizionarea, de câţiva protectori, colaboratori şi prieteni,  precum și de ziare și de posturile de radio.   
      Confruntați cu experiența absurdă a recluziunii, cei opt locatari își ordonează viețile după regulile unui Prospect și ghid al Anexei. Principalele distracții  erau  studiul, lectura și radioul, cele două familii păstrând, totuși, atmosfera unei societăți plăcute și străduindu-se să ducă o viață normală, compensând neajunsurile unei existențe puțin variate: „Nu voiam altceva decât să plecăm […] și să ajungem cu bine” și  visând la imaginea luminoasă a sfârșitului războiului.
      Însemnările cuprind adesea modulațiile vieții sufletești ale Annei, care își găsește sprijinul moral în sentimentul familial, atașată fiind de figura a tatălui: „Conștient, dar de cele mai mule ori inconștient, am tânjit în tot acest timp de când sunt aici după încredere, iubire și tandrețe. Dorința asta e uneori mai puternică și alteori mai slabă, dar este mereu prezentă”, „vederea cerului, a norilor, a lunii și a stelelor mă liniștește și-mi dă putere să aștept”.  Jurnalul  este un confident și „repertoriu de amintiri” al unui  om de sine stătător”, cum se intitulează autoarea: „toată bucuria, ironia și tristețea mea le-am descris în jurnal”.
        În ciuda împrejurărilor, viața Annei își urmează cursul ei firesc, iar Anne parcurge cei doi ani spre perioada adolescenței „explorând toate domeniile unde există material de reflecție”. Alături de părinții ei, își cultivă pasiunile: scrisul, arborii genealogici, istoria, mitologia Greciei și a Romei , literatura și pictura.  Descoperă, prin maturizarea spiritului,  o surprinzătoare fericire interioară: „Câtă vreme există această fericire interioară, această fericire dată de natură, de sănătate și de încă foarte multe lucruri, câtă vreme porți toate astea în tine, te vei simți întotdeauna fericit. Bogăție, considerație, poți pierde totul, dar fericirea din inima ta nu poate fi ascunsă sub un văl și, cât trăiești, te va face mereu fericit.”
       Jurnalul intim se împletește cu jurnalul de război. Interdicțiile, efectele recluziunii: „Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. ” sunt din ce în ce mai greu de îndurat, în casă domnește adesea o atmosferă stranie pentru locatarii ale căror  rezerve de hrană și de produse necesare traiului se împuținează progresiv, asistând, în același timp, la tragedia peisajului uman apocaliptic văzut prin faldurile unei ferestre închise, întrucât nu au niciodată voie să privească pe fereastră sau să iasă. 
       Anexa, considerată  un ascunziș ideal pentru clandestinitatea lor, va fi, totuși, descoperită. Pe 4 august 1944, în urma unui denunț, trupele SS îi arestează pe cei opt clandestini, care vor fi deportați. Singurul supraviețuitor va fi Otto Frank, tatăl Annei, care se va ocupa de promovarea jurnalului până la sfîrșitul vieții. 
       Jurnalul Annei Frank, tradus în peste 65 de limbi, rămâne vocea  simbolică a umanității, un mesaj de pace inclus de UNESCO în anul 2009 în Registrul Memoria Lumii a documentelor cu o valoare universală excepțională.
​
Lăcrămioara-Elena Dabija

       Contabilul Bianchi este un comis voiajor din Varese care, prin natura meseriei sale, stă de parte de fetița sa în vârstă de zece ani. Pentru a compensa timpul petrecut străbătând Italia în lung și-n lat, șase zile pe săptămână,  tatăl îi spune în fiecare seară câte o scurtă poveste la telefon, atât de atrăgătoare, încât până și „domnișoarele centraliste nu mai dădeau nicio legătură”, ca să le asculte.

      În povestirile sale, lucrurile și faptele minunate apar în tot locul, cum ar fi palatul de înghețată de la Bologna, țara fără de vârfuri în care cresc trandafiri fără spini, țara cu „ne” înainte, în care se găsesc „necuierul” și „aparatul nefotografic”, oameni de unt și orașe de vânzare, semafoare care arată cu toate cele trei luminile culoarea albastru, tramvaiul care oprește timpul în loc pentru a-și duce pasagerii pe neașteptate într-o poieniță în care pot culege flori, precum și o marionetă care fuge singură de la circ. Bătrânii, atunci când se satură să stea în parcuri și să privească mereu același copac, pornesc în croazieră cu trotuarul, stând așezați comod și fericiți, copiii se învârt în globul terestru–carusel, călătorind în jurul lumii, astrologii inventează mașini de făcut comete, puștile vorbesc cu glas uman și zic „bang! ”, ca-n benzile desenate, tunurile din țările aflate în război își răspund unul altuia într-un  cor al vocilor clopotelor din care au fost confecționate, iar locuitorii orașului Roma care ajung târziu la plajă își fixează umbrela deasupra valurilor  și citesc în șezlong. Patria personajelor lui Gianni Rodari este țara în care „toate războaiele au luat sfîrșit”, iar cuvântul „plâns” a dispărut fără urmă. 

     Povestirile lui Gianni Rodari rescriu istoria universală, compunând prin parabolă, umor adesea absurd, și mijloace ale literaturii SF o poveste mai mare, o variantă posibilă, mai inspirată: „La început totul era anapoda, și a fost mare nevoie de osteneală ca lucrurile să fie îndreptate. Nu erau poduri de trecut peste râuri. Nu erau cărări de urcat pe munte. Voiai să te așezi? Nici urmă de băncuțe (…) Dacă nu vedeai bine, nu găseai ochelari. Voiai să joci un meci de fotbal, nu erau mingi. Nu erau decât oameni, cu două brațe ca să poată munci, și așa au putu fi îndreptate cele mai mari greșeli. ”

Lăcrămioara-Elena Dabija
​
      *Alte scrieri de Gianni Rodari: Aventurile lui Cepelică, Gelsomino în ţara mincinoşilor, Cartea greşelilor, A fost de două ori baronul Lamberto, Gramatica fanteziei.

       GIANNI RODARI (1920-1980), scriitor şi jurnalist italian, este unul dintre cei mai importanţi autori de literatură pentru copii, câștigător, în anul 1970, al Premiului Hans Christian Andersen, supranumit Micul Premiu Nobel.

​