Anotimpul albinelor

​Lindsay Eagar
Traducere din engleză de Alina Popescu
Editura Arthur, București, 2019

A fost odată un sat părăsit, unde n-a mai plouat de o sută de ani, o veche fermă de oi, o buturugă uscată și un roi de albine care refuzau să aducă ploaia. Carolina, o fetiță de doisprezece ani, își petrece vacanța de vară în mijlocul deșertului din New Mexico, alături de un bunic cu ochi imposibil de bătrâni, suferind de demență. Pe măsură ce vara se scurge, fetița îl ascultă pe Serge depănând o poveste despre o oază în deșert, un lac de sticlă verde, un copac ce le oferă sătenilor darul nemuririi și albine ce mențin copacul în viață. Când în firul poveștii încep să se împletească și elemente din viața bunicului, iar linia dintre realitate și imaginar devine din ce în ce mai subțire, Carolina trebuie să decidă singură ce este posibil și ce nu.

„Povestea lui Serge și a Carolinei ne încurajează să aflăm cine și ce înseamnă pentru noi «acasă».“
Kirkus Review
 
„Lindsay Eager cultivă uimirea și încrederea că lucrurile mici – albine, semințe, povești – pot satisface marile nevoi ale omului.“
Publishers Weekly
 
LINDSAY EAGAR 
Este o autoare americană de cărți pentru copii și adolescenți. Încă din copilărie a fost pasionată de povești, biologie marină, mitologie greacă, muzică clasică și cultură irlandeză. Locuiește înconjurată de munți, iar natura este o sursă de inspirație constantă în scrierile sale.
Prețuiește scrisul și cititul în egală măsură, iar cartea ei preferată dintotdeauna este DANNY, CAMPIONUL LUMII de Roald Dahl, pe care o recitește în fiecare an.

ANOTIMPUL ALBINELOR este romanul său de debut, despre care autoarea mărturisește că l-a scris atât de simplu și firesc, de parcă povestea ar fi existat deja și misiunea ei ar fi fost doar aceea de a o transcrie. 
​
FRAGMENT
Ceva îmi zboară prea aproape de ureche. Şi o clipă, bâzâitul acela e singurul sunet din lumea mea. 
— Hei! zic, din reflex, și biciuiesc aerul cu părul prins în coadă. 
— Ce i? întreabă tata şi închide radioul. 
Liniştea bruscă ne face atenţi la cât de accidentată e şoseaua. Gâza iese bâzâind pe fereastra camionetei şi străluceşte ca o nestemată negru aurie în lumina soarelui. O albină. 
— Nimic, îi răspund, contemplând priveliştea dezolantă. De peste o oră nu vedem decât „nimic“. Mile întregi de „nimic“. În faţă ne apare un şir de terase stâncoase, plate ca nişte tăblii de masă şi cu versanţi sfărâmicioşi, nişte torturi de nemâncat, lăsate la copt pentru totdeauna. Fac câteva poze cu telefonul, dar pe ecran terasele se estompează în nişte pete roşiatice sub un cer pustiu. 
— Eşti sigur că n am ratat vreo curbă? Poate am ajuns în Mexic. 
Tata pufneşte. 
— Garantat. După mine, mai bine în Mexic. 
Dă iarăşi drumul la rockul lui tunător şi se uită în oglinda retrovizoare. Mama şi Lu, frăţiorul meu de un an, vin după noi într un microbuz, singurul vehicul de pe şosea, în afară de al nostru. După trei ore în care am stat înghesuită în camionetă, acum mă dor picioarele. 
— Mai e mult? mă vait eu.
 — Arzi de nerăbdare, nu? 
Nu. În niciun caz. În locul unei veri cu petreceri la piscină şi grătare, o să mi petrec zilele de vacanţă la o fermă de oi prăfuită, cu un bunic pe care nu l am văzut niciodată. Dar barem şi alor mei le e groază. N o să sufăr de una singură. Ieşim de pe autostradă şi vreo zece minute ne hurducăm pe un drum de ţară. Tocmai când ocolim baza unei terase, îl aud pe tata oftând. 
— Uite o. Casă, dulce casă.