Kira-Kira

Kadohata, Cynthia
Editura RAO: Bucureşti, 2007

Katie și Lynn sunt două surori care țin foarte mult una la cealaltă. Pentru Lynn, kira-kira este cuvântul care denumește tot ce e frumos: cerul albastru, cățelușii, pisicuțele, fluturii... Când fetița se mută împreună cu familia ei din comunitatea japoneză din Iowa în Georgia, ea își ajută sora mai mică, pe Katie, să se adapteze noului stil de viață. Dar când Lynn se îmbolnăvește foarte grav, iar familia începe să se destrame, se pare că e rândul lui Katie să-i reamintească surorii ei că în lume există întotdeauna lucruri kira-kira...

Cynthia Kadohata este o scriitoare americană, de origine japoneză, născută în Chicago, Illinois, Statele Unite (2 iulie 1956). Cel mai cunoscut roman al ei este Kira-Kira – pentru care  a câștigat Medalia Newbery în 2005. În 2013, Cynthia a obținut National Book Award in Young People's Literature, pentru volumul The Thing About Luck. Cynthiei îi place foarte mult să călătorească. Ea spune că energia pentru scris și-o ia din călătoriile pe care le face.

Fragment
Sora mea, Lynn, m-a învățat primul cuvânt: kira-kira. E drept că îl pronunțam ka-a-ahhh, dar ea înțelegea ce vreau să spun. Kira-kira însemna ”scânteietor” în japoneză. Lynn mi-a spus că atunci când eram mică mă scotea noaptea pe strada pustie, unde stăteam întinse pe spate, uitându-ne la stele, în timp ce ea mă îndemna fără încetare:
-Katie, zi kira-kira, zi kira-kira!
Iubeam la nebunie cuvântul ăsta. După ce am mai crescut, am început să denumesc kira-kira tot ceea ce îmi plăcea: superbul cer albastru, cățelușii, pisicuțele, fluturii, șervețelele Kleenex colorate.
Mama spunea că foloseam greșit cuvântul – cu siguranță nu puteai să spui despre șervețelele Kleenex că sunt kira-kira. Era uluită cât de ne-japoneze eram și a jurat că într-o zi ne va trimite în Japonia. Mie nu îmi păsa unde ne trimite, câtă vreme o aveam pe Lynn lângă mine. 
M-am născut în Iowa în 1951. Știu multe despre ce făceam când eram mică, pentru că sora mea ținea un jurnal. Astăzi, acel jurnal se află într-un sertar de lângă patul meu. 
Îmi place să văd cum amintirile ei sunt și ale mele, chiar dacă nu sunt identice. De exemplu, una dintre cele mai îndepărtate amintiri ale mele este legată de ziua când Lynn mi-a salvat viața. Eu aveam aproape cinci ani, ea – aproape nouă. Ne jucam pe drumul pustiu din spatele casei. Oriunde îți îndreptai privirea, nu vedeai decât câmpuri pe care creștea porumbul înalt. Un câine cenușiu și murdar a ieșit din porumb exact lângă noi, după care s-a întors. Lynn iubea animalele. S-a luat după câine, iar părul ei lung și negru s-a făcut iute nevăzut. Cerul de vară era senin și albastru. Când Lynn a dispărut, a început să mi se facă frică. Atunci când nu era la școală, stătea cu mine tot timpul. Atât mama, cât și tata lucrau. Oficial, stăteam toată ziua la o vecină, dar neoficial Lynn era aceea care avea grijă de mine.
După ce Lynn a fugit de lângă mine, nu am mai văzut decât porumb.
-Lynnie! am strigat.
Nu eram prea departe de casă, dar mă speriasem. Am început să plâng.
Nu îmi dau seama cum, dar Lynn a apărut dintr-odată în spatele meu și a zis ”Bau!”, ceea ce m-a făcut să plâng și mai tare. Ea a început să râdă și, ținându-mă strâns în brațe, mi-a spus:
-Ești cea mai bună soră din lume!
Mi-a plăcut că a spus asta, așa că m-am oprit din plâns. Câinele s-a îndepărtat. Ne-am lăsat pe spate în mijlocul drumului, uitându-ne la cerul albastru.