BUNICUŢA HOŢOMANĂ

​de David Walliams

traducere din engleză și note de Lavinia Braniște
ilustrații Tony Ross
Editura Arthur, București, 2013

Pe Ben îl plictisesc de moarte serile de vineri, pe care trebuie să la petreacă în casa bunicii. Unul dintre motive ar fi că mâncărurile ei sunt făcute doar din varză - iar asta e o regulă valabilă chiar şi pentru prăjituri... Însă curând descoperă că Buni are un secret întunecat. Este oare bătrânica inofensivă, cu păr alb, proteză auditivă şi dinţi falşi un hoţ internaţional de bijuterii?
 
Dacă v-a amuzat „Joe, băiatul miliardar”, şi aţi vrea să-l mai întâlniţi pe prietenul lui, simpaticul Raj, citind această carte veţi avea o surpriză plăcută...

DAVID WALLIAMS 
S-a născut la Merton, o suburbie a Londrei, în august 1971. Este actor, umorist, prezentator de emisiuni de televiziune și autor de cărţi pentru copii. A studiat la Reigate Grammar School și la Universitatea din Bristol și a fost membru al National Youth Theatre, unde l-a întâlnit pe Matt Lucas, alături de care a scris și a interpretat celebrul show de radio și televiziune Little Britain. 
În 2008 și 2009, publică primele sale cărţi pentru copii, ilustrate de Quentin Blake, The Boy in the Dress și Mr. Stink. Pentru următoarele romane, Billionaire Boy (Băiatul miliardar) și Gangsta Granny, a colaborat cu reputatul ilustrator Tony Ross. Romanul Ratburger, apărut în 2012, a fost declarat cartea anului de către National Book Awards.
David Walliams este recunoscut pentru implicarea sa activă în acţiunile de caritate.

FRAGMENT
​
- Am copilărit într-un sat mic și familia mea era foarte săracă, zise în continuare Buni. Și sus, în vârful dealului, se afla o vilă impunătoare, în care locuiau un lord și o lady. Lordul și Lady Davenport. Era în perioada de după război și-n vremurile alea nu prea se găsea de mâncare. Îmi era foame, așa că într-o noapte, pe la douăsprezece, când toată lumea dormea, m-am furișat afară din căsuța părinților mei. Protejată de întuneric, mi-am croit drum prin pădure și am urcat până la casa familiei Davenport.
- Nu-ți era frică? întrebă Ben.
- Ba da, bineînțeles. Eram înspăimântată, singură în pădure, în creierii nopții. În fața casei erau câini de pază. 
Dobermani mari și negri. Așa că m-am cățărat pe un burlan fără să fac pic de zgomot, și am găsit o fereastră care nu era încuiată pe dinăuntru. La unsprezece ani eram o fetiță foarte mică, foarte plăpândă pentru vârsta mea. Așa c-am reușit să mă strecor printr-o crăpătură mică a ferestrei și am ajuns în spatele unei draperii de catifea. Când am dat la o parte draperia, mi-am dat seama că eram în dormitorul soților Davenport.
- Vai, nu! zise Ben.
- Ba da, continuă bătrânica. M-am gândit să iau doar niște mâncare, dar am văzut frumusețea asta mică lângă pat. Arătă către inelul cu diamante.
- Deci l-ai luat pur și simplu?
- Nu e niciodată chiar atât de simplu să fii un hoț internațional de bijuterii, tinere, spuse Buni. Lordul și soția sa sforăiau de zor, dar dacă i-aș fi trezit, aș fi fost moartă. Lordul dormea mereu cu o pușcă la capul patului. 
- O pușcă? întrebă Ben.
- Da. Era un om la modă și, fiind la modă, îi plăcea să vâneze fazani, așa că avea multe arme de foc. 
Pe Ben îl trecuseră toate transpirațiile de emoție.
- Dar nu-i așa că nu s-a trezit și n-a încercat să te împuște?
- Ai răbdare, tinere, toate la vremea lor. M-am furișat pe lângă pat, pe partea unde dormea Lady Davenport, și am luat inelul. Nu-mi venea să cred cât era de frumos. 
Nu mai văzusem niciodată unul de aproape. Mama mea n-ar fi visat niciodată să aibă așa ceva. „Nu-mi trebuie bijuterii", ne spunea nouă, copiilor. „Micile mele diamante sunteți voi." Preț de-o clipă, m-am uitat uluită la diamantul pe care îl țineam în mână. Era cel mai minunat lucru pe care îl văzusem în viața mea. Apoi, dintr-odată, am auzit un zgomot formidabil."