Domnul Papuzek e un papagal dintre cei mici, un peruş. El are familie, prieteni, o slujbă în casa unor oameni. Şi, cum nimic nu-i perfect tot timpul, ei toţi trebuie să rezolve o mulţime de probleme pentru a putea fi împreună. E o lume în care grijile şi bucuriile sunt trăite de papagali, vrăbii, căţei şi chiar de pisici aflate în cârdăşie cu o bandă de hoţi. Cu fiecare pagină, ne dorim ca planurile Domnului Papuzek şi ale prietenilor săi să reuşească, aşa cum ne dorim în fiecare dimineaţă să avem o zi frumoasă.
​
CORNEL VLAICONI
„M-am născut, am crescut și trăiesc în București. În anul în care totul s-a schimbat, 1989, aveam 16 ani – precis cât e nevoie să nu uiți să ții ochii deschiși. Am absolvit Facultatea de Drept, fără ca realitatea gri a sălilor de tribunal sau geometria contractelor comerciale să mă atragă. M-am specializat în prelucrare de imagine, am devenit  grafician, iar de mai bine de zece ani lucrez în domeniul farmaceutic. După ora cinci și în weekend descopăr orașul și împărtășesc articole bine documentate pe un blog pe care l-am transformat într-o comunitate. Scriu despre străzi, oameni și întâmplări care sunt sau au fost în vremuri pe care le-am moștenit în fotografii alb-negru. Am doi copii, pentru care inventez povești cu totul și cu totul noi în fiecare seară. Dar mult înainte ca ei să-mi intre în viață, pe fereastră mi-a intrat un papagal rătăcit și cam speriat. După spaima primelor zile, papagalul a devenit de-al casei. A fost botezat aproximativ după eticheta de la cutia lui de boabe. A învățat să fie parte din familie, a căpătat tabieturi, ba chiar dădea impresia că le poartă de grijă stăpânilor lui. Așa am început să scriu o carte, deocamdată singura.“ 

IRINA MOTROC
„M-am născut la Craiova şi, pe când eram copil, desenam bibelourile din casă, jucăriile şi refăceam ilustraţiile din cărţile de poveşti. Apoi desenul a dispărut pentru o mare bucată de vreme din viaţa mea, mă întorceam doar uneori la el, ca într-un spaţiu de refugiu. După mulţi ani în care am lucrat în domenii care nu-mi ofereau împlinire, am găsit curajul s-o iau de la capăt. Aşa am ajuns să mă mut în Bucureşti şi, cu paşi nesiguri întâi, am reînceput să desenez. Ilustrez în acuarelă, guașe și, uneori, creioane colorate. Cu toate că am avut și proiecte realizate digital, cel mai mult mă atrage metoda tradițională de lucru. Acuarela e o magie ce se întâmplă pe hârtie sub ochii mei şi, de multe ori, în momentele în care mă abandonez procesului, am senzaţia stranie că desenul se creează independent de mine, că acuarela desenează singură. Când nu desenez, călătoresc foarte mult, fac multe fotografii pe film, ascult viniluri sau mă pierd în câte o carte.“ 

FRAGMENT
Era luni dimineaţa şi Domnul Papuzek mergea încet spre lucru. Cu toate că locuia aproape de serviciu, Domnul Papuzek pleca întotdeauna de acasă cu un sfert de oră mai devreme, în primul rând, pentru că nu i plăcea să se grăbească şi, în al doilea rând, pentru că aşa putea să se oprească să şi bea cafeaua în linişte la bistroul din colţ. 
Să nu i o luăm în nume de rău Domnului Papuzek că prefera să bea cafeaua altundeva decât acasă; mai ales că Doamna Papuzek, soţia Domnului Papuzek, făcea o cafea grozavă. Dar Domnul Papuzek avea şi doi copii, care se trezeau foarte uşor dimineaţa dacă auzeau zgomot, aşa că Domnului Papuzek nu i rămânea decât să se oprească la bistro şi să aştepte ca Domnul Răţoi să i toarne o ceaşcă de cafea. S ar putea să vă mire faptul că bistroul era ţinut de Domnul Răţoi, asta pentru că multă lume crede că raţele nu sunt deloc făcute să stea în spatele unui bar şi să servească mușteriii, dar adevărul e că Domnul Răţoi se descurca de minune ca barman. Însă avea și el un mic defect: o să vedem imediat care.
— Bună dimineaţa, zise Domnul Papuzek, intrând pe ușă. 
— Bună dimineaţa, Domnule Papuzek, îi răspunse Domnul Vrabie, care şedea comod la masa de la geam şi citea destul de prins rubrica de pariuri din ziarul de sport. 
Domnul Vrabie avea o familie numeroasă şi, cu toate că el şi Domnul Papuzek se ocupau cu lucruri diferite şi, ca să zic aşa, trăiau în cercuri diferite, aveau în comun faptul că și beau cafeaua la Domnul Răţoi din acelaşi motiv. 
— Cum merge treaba? întrebă Domnul Papuzek, aşezându se lângă Domnul Vrabie. 
— Binişor, cred, răspunse Domnul Vrabie. Având în vedere că ăl’ mic iar a venit acasă smotocit şi fără pene, binişor. Toată noaptea l am oblojit.

          Fido, câinele de pază mare, alb și blând, își duce zilele printre orătăniile din bătătură, doarme în cotețul încins de soare și e campion la prins pâinea din zbor. Cutty, basetul delicat, cu zgarda lui cu clopoței, trăiește la oraș, doarme pe fotoliile din salon și mănâncă supă dintr-un castronaș înflorat.
Că Fido nu se adaptează deloc vieții la oraș e lesne de înțeles - cum să poată face asta când dă peste infamul papagal Lory, peste fiorosul boxer Nabucodonosor, peste cel mai perdfid cotoi sau peste o broască țestoasă care vorbește în șarade? Dar adevărata supriză e că basetul îngâmfat și fricos ajunge să iubească viața simplă de la țară.
Ca să vezi, cei doi căței nu-s chiar atât de diferiți până la urmă!

FRAGMENT
Prin urmare, sunt un câine sărac. Cu câteva clipe în urmă ştiam numai că sunt un câine şi atât; un câine de pază, mare şi blând. Acum, la starea mea de animal, s-a mai adăugat un adjectiv. Nici ce e un adjectiv nu ştiam, dar ignoranţa mi-a remediat-o Doroteo, curcanul auster care nu-şi pierde aerul demn în nicio împrejurare de pe lumea asta. 
— Doroteo, ce înseamnă cuvântul „sărac“? 
Doroteo s-a rotit cu un aer mai înfumurat ca oricând, desenând o jumătate de roată cu frumoasa lui coadă cenuşie cu negru şi, după ce şi-a făcut el mendrele ca de obicei, mi-a răspuns: 
— „Sărac“ e un adjectiv: înseamnă a nu avea bogăţii. 
— Şi ce e un adjectiv? 
— Din câte îmi dau seama, eşti foarte ignorant. Adjectivul e ceva de care te serveşti pentru a califica un obiect, o persoană, un animal. 
Şi cum eu continuam să nu înţeleg, priceputul Doroteo mi-a dat nişte exemple: 
— Eu sunt frumos; „frumos“ e un adjectiv care serveşte la caracterizarea mea, adică mă descrie la perfecţie. Un alt exemplu: gâsca Ecaterina e „proastă“, adică lipsită de inteligenţă. Tu eşti ,,sărac“, adică nu posezi nimic. Mai vrei să ştii ceva, sau te-ai lămurit? 
Şi, vorbindu-mi astfel, curcanul s-a întors, făcându-şi din nou coada roată, cu un ţopăit foarte ciudat: doi, trei paşi mici de o rară zvelteţe, de parcă s-ar fi mişcat stând pe loc, ca apoi să continue să-şi ia avânt cu aripile lăsate în jos, ridicându-se uşor de la pământ. Toate astea cu un aer indignat, ca şi cum l-ar fi supărat cineva. L-am privit câtva timp uluit şi îngândurat. Îl cunosc de atâta vreme, dar încă nu m-am obişnuit cu felul lui ciudat de a se purta; apoi, plictisit de a-i mai urmări mişcările, mereu aceleaşi, m-am îndepărtat. „Un câine sărac! Care nu are bogăţii?…“

​

             Faceți cunoștință cu prietenosul și săritorul Cârtițel, un personaj iubit de copiii din toată lumea, creat acum mai bine de 60 de ani. Filmul de animație CÂRTIȚEL ȘI PANTALONAȘII a câștigat în 1957 un Leu de Argint la Festivalul de Film de la Veneția, iar în 2011, un Cârtițel de pluș i-a însoțit pe astronauții de la NASA în ultima navetă spațială Endeavour.
Adorabilul Cârtițel se duce în oraș și descoperă cu uimire cât de multe mașini împânzesc străzile cu zumzăitul lor vesel. Până și cățeii pot conduce o mașină! Cine și-ar fi putut imagina așa ceva? Dorindu-și și el cu ardoare o mașinuță a lui, încearcă să-și construiască una de unul singur. Nu vrea neapărat o mașină mare, poate fi și una mică, mititică, trebuie doar să meargă. Așa că se apucă să meșterească la ceva care claxonează, vâjâie și se mișcă, doar că nu-i iese sub nicio formă până nu primește puțin ajutor din partea prietenilor. Abia atunci visul lui se îndeplinește: o mașinuță foarte mică, dar adevărată. Și una roșie pe deasupra!

FRAGMENT
-O, ce n-aș da să am și eu așa o mașinuță! Dacă niște căței pot să meargă cu mașinuța, de ce nu ar putea și cârtițele? Ah, oare ce mașină mi-aș alege? Roșie, verde sau albastră? Sau una galbenă? M-aș mulțumi și cu una mică, micuță – trebuie doar să meargă. Aș învârti volanul și mașina ar scoate niște zumzete vesele. Iar eu, dacă aș avea chef, aș și claxona. O, ce n-aș da să am și eu așa o mașinuță!

           Salamanca Tree Hiddle, pe scurt Sal, porneşte într-o călătorie cu maşina împreună cu bunicii ei excentrici. Din Ohio până în Idaho, cei trei străbat America de la est la vest şi, ca să treacă timpul mai repede, bunica o roagă pe Sal să-i povestească ceva.
Vreme de şase zile, cât durează călătoria, Sal le spune povestea prietenei ei, Phoebe. Le vorbeşte despre imaginaţia ei debordantă, despre mama ei care a dispărut, despre biletele misterioase pe care cineva le lasă pe verandă şi despre nebunul pe care îl tot întâlnesc prin oraş. Și, poveste după poveste, descoperă că nu mai vorbește despre altcineva, ci chiar despre ea.
SHARON CREECH 
S-a născut în 1945, în Cleveland, Statele Unite ale Americii. În copilărie și-a dorit să fie pictoriță, patinatoare, cântăreață, profesoară și jurnalistă. În cele din urmă a devenit profesoară și a predat engleza în Marea Britanie și Elveția.
ABSOLUTELY NORMAL CHAOS a apărut în 1990 în Marea Britanie și este prima carte pentru copii scrisă de Sharon Creech. A urmat apoi, în 1994, POVESTEȘTE-MI CEVA, care a câștigat un an mai târziu prestigioasa Medalie Newbery.
După 18 ani petrecuți în străinătate, în 1998 s-a mutat înapoi în America și continuă să scrie cărți pentru copii.
În 2002, Sharon Creech a câștigat Medalia Carnegie pentru cartea RUBY HOLLER, fiind prima persoană de origine americană care a câștigat acest premiu.
FRAGMENT
Bunicul zice că în adâncul sufletului sunt o fată de la ţară şi are dreptate. Aproape toată viaţa mea, adică vreme de treisprezece ani, am trăit în Bybanks, statul Kentucky. De fapt, Bybanks nu e decât un pâlc de case cuibărite pe un petic de pământ înverzit aflat pe malul râului Ohio. Cu mai bine de un an în urmă tata m-a smuls ca pe o buruiană din locul acela şi m-a mutat, împreună cu toate lucrurile noastre (ba nu, asta nu-i chiar aşa, fiindcă n-a luat castanul, salcia, arţarul, şura cu fân şi iazul în care înotam). După ce am mers aproape cinci sute de kilometri spre nord, tata a oprit maşina în faţa unei case din Euclid, Ohio. 
— Şi copaci nu sunt? am întrebat eu. Aici o să locuim? 
— Nu, a spus tata. Asta e casa lui Margaret. 
Atunci s-a deschis uşa şi în prag a apărut o femeie cu părul de un roşu-turbat. M-am uitat în dreapta, apoi în stânga. Casele de pe strada pe care opriserăm erau îngrămădite unele într-altele ca nişte căsuţe pentru păsărele. În faţa fiecăreia era câte o bucățică de gazon, iar în faţa lui, de-a lungul străzii cenuşii, se întindea un trotuar îngust, tot cenuşiu. 
— Şi grajdul unde e? am întrebat. Dar râul? Dar iazul? 
— Of, Sal! a zis tata. Haide, ne aşteaptă Margaret! Şi i-a făcut cu mâna femeii care stătea în uşă. 
— Trebuie să ne întoarcem. Am uitat ceva acasă, am spus eu. 
Femeia cu părul roşu-turbat a deschis larg uşa şi a ieşit pe verandă. 
Eu îi dădeam mai departe: 
— Am uitat ceva în spatele dulapului, sub scândurile din podea. Am pus ceva acolo şi am nevoie de el. 
— Sal, nu fi gâscă! Hai s-o cunoști pe Margaret! 
Nu voiam să cunosc nicio Margaret. Am rămas pironită, cercetând locul de jur împrejur. Chiar atunci am văzut o mutră lipită de o fereastră, la etajul casei de alături. Era chipul rotund al unei fete. Arăta de parcă se temea de ceva. Atunci nu ştiam, dar chipul acela era al lui Phoebe Winterbottom, o fată cu o imaginaţie foarte bogată, care avea să devină cea mai bună prietenă a mea şi căreia aveau să i se întâmple o mulţime de lucruri ciudate.