Chiar dacă războiul pare fără sfârșit, Annabelle trăiește o viață liniștită într-un orășel din Pennsylvania anului 1943. Merge la școală alături de frații ei, iar acasă adună puf din tecile de ceara-albinei, pe care marina îl folosește la vestele de salvare. Pe câmpurile de la Wolf Hollow, Annabelle îl întâlnește uneori pe Toby, un veteran de război retras și tăcut care fotografiază animale și flori.
Apele devin tulburi când apare Betty, o fată întotdeauna dispusă să le cauzeze celorlalți necazuri. Logica marelui război care a cuprins lumea pune stăpânire și pe istoriile mici ale sătenilor: pe fronturile de la Wolf Hollow, bunătatea găsește cu greu sorți de izbândă, iar cruzimea dă amploare conflictului.
„Onestitatea din WOLF HOLLOW ne sfâșie inima, dar curajul și bunătatea lui Annabelle o recompun și o reîntregesc. E o carte care contează.“
Sara Pennypacker

LAUREN WOLK
Este o scriitoare americană. În 1981 a absolvit Universitatea Brown, iar în 1982 s‑a căsătorit cu fostul ei coleg Richard. Împreună au doi copii, amândoi muzicieni. Romancieră și poetă, Wolk este de asemenea artist vizual și director asociat la Centrul Cultural din Cape Cod.
„Wolf Hollow” a primit în 2017 prestigioasa distincție Newbery Honor, este bestseller New York Times și e considerată cartea anului în numeroase clasamente dedicate cărților pentru copii.

FRAGMENT
Totul a început cu puşculiţa din porţelan de la mătușa Lily. Mi o făcuse cadou de Crăciun, pe când aveam cinci ani. Mama a fost cea care a descoperit că lipseşte.
— Ţi-ai ascuns puşculiţa, Annabelle?
Tocmai freca duşumelele din camera mea, iar eu îmi puneam la loc îmbrăcămintea de vară. Nu i va fi fost greu să observe lipsa puşculiţei, dat fiind că în dormitorul meu nu se mai găsea nimic altceva, în afară de mobilă, ferestre, un pieptăn, o perie şi o carte pe noptieră.
— Nu e nevoie să le ascunzi. Doar nu îţi ia nimeni lucrurile.
Stătea în patru labe, legănându se din tot corpul în timp ce freca de zor. Rar îmi era dat să văd tălpile pantofilor ei negri de lucru. M-am bucurat că nu mi putea vedea chipul. Împătuream o rochie de mers la biserică, poate prea roz, care speram că-mi va rămâne mică până în primăvara următoare şi, cu ochii minţii, îmi vedeam obrajii colorându-se în aceeaşi nuanţă oribilă. După ce mă întorsesem de la şcoală, zgâlţâisem puşculiţa ca să scot un penny şi, din greşeală, o scăpasem pe jos. Se spărsese, fireşte, împrăştiind monedele pe care le strângeam de ani de zile şi care probabil că însumau deja vreo zece dolari. Îngropasem cioburile de porţelan în spatele grădiniţei de legume şi adunasem monedele într o batistă veche, căreia îi legasem colţurile şi pe care o pitisem într un bocanc de iarnă de sub pat, dimpreună cu dolarul de argint pe care mi-l dăruise bunicul, din colecţia personală, cu ocazia ultimei mele zile de naştere. Nu pusesem dolarul cu pricina în puşculiţă, fiindcă nu îl consideram o monedă obişnuită. În ochii mei era mai degrabă o medalie pe care nădăjduiam s-o port într-o bună zi, aşa de frumoasă era femeia înfăţişată pe el, o siluetă serioasă şi impunătoare, purtând o coroană în colţuri. Şi am decis că mai bucuroasă m-aş lipsi de un penny, poate chiar de mai mulţi, decât să îi dau dolarul de argint nesuferitei care mă aştepta pe cărarea spre Wolf Hollow.

Într-o lume nesigură, pe fundalul luptei pentru supravieţuire din întunecaţii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Ada, o fetiţă de nouă ani, are de purtat propria ei bătălie pentru a demonstra că nu e cu nimic diferită de ceilalţi.
 
Umilită de propria mamă din cauza unui defect fizic, ţinută captivă în apartamentul lor cu o singură cameră, Ada profită de faptul că toţi copiii sunt evacuaţi din Londra şi, împreună cu fratele ei, Jamie, fuge departe de răutatea mamei. Aşa ajung să o cunoască pe Susan Smith, o femeie posacă, dar care îi iubește ca şi cum ar fi copiii ei. Și, în timp ce lumea întreagă se schimbă și toți cei din jur cunosc suferinţa şi despărţirea, Ada descoperă ce înseamnă iubirea şi respectul.
 
KIMBERLY BRUBAKER BRADLEY
Este o scriitoare americană născută în Fort Wayne, Indiana, în 1967. A studiat la Smith College din Northampton, Massachussetts, unde a absolvit obţinând o diplomă în chimie. Un timp a lucrat ca redactor colaborator pentru diverse reviste şi apoi ca redactor cu jumătate de normă. În aceeaşi perioadă lucra ca cercetător în chimie şi scria noaptea sau dimineaţa foarte devreme. În cele din urmă, odată cu naşterea primului său copil, în 1994, a renunțat la postul de cercetător şi s-a concentrat pe cariera literară. Romanele ei istorice au fost foarte bine primite: „Războiul care mi-a salvat viaţa” a fost laureat cu Newbery Honor şi a câştigat premiul Schneider Family Book, premiul Josette Frank şi premiul Odyssey; „Jefferson’s Sons” („Fiii lui Jefferson”) a fost înscrisă pe lista de cărţi notabile ale Asociației Americane a Bibliotecilor; „Ruthie’s Gift” („Darul lui Ruthie”) a fost în topul revistei Publishers Weekly; iar „For Freedom” („Pentru libertate”) s-a numărat printre recomandările celor de la IRA Teachers’ Choice şi pe lista celor mai bune cărţi ale anului întocmită de Bank Street College.
 
Roman laureat cu Newbery Honor
  
FRAGMENT
Camera în care eu rămâneam era o închisoare. Abia puteam îndura zăpușeala, liniştea şi pustiul. Am încercat orice ca să‑l fac pe Jamie să rămână acasă. M‑am aşezat în faţa uşii ca să nu poată ieşi, dar era deja mai puternic decât mine. M‑am rugat de el şi m‑am rugat de mama. L‑am ameninţat pe Jamie, iar într‑o zi i‑am legat mâinile şi picioarele în timp ce dormea. Îl obligam să stea cu mine! Jamie s‑a trezit. N‑a ţipat, n‑a urlat. A înjurat o dată şi pe urmă a zăcut neajutorat, uitându‑se la mine. Lacrimile au început să-i alunece pe obraji. L‑am dezlegat cât am putut de repede. M‑am simţit un monstru. La încheietura mâinii îi rămăsese o dungă roșie unde strânsesem sfoara prea tare.
— Nu mai fac, i‑am zis. Promit, nu mai fac asta niciodată.
Dar lacrimile continuau să‑i curgă. Am înţeles. N‑o să‑i mai fac rău lui Jamie cât voi trăi. N‑o să‑l mai lovesc niciodată, nici măcar o dată. Altfel, deveneam ca mama.
 — Rămân în casă, a şoptit el.
 — Nu, am zis. Nu. Nu‑i nevoie. Dar bea nişte ceai înainte să pleci.
I‑am dat o cană de ceai şi o felie de pâine cu untură. În acea dimineaţă nu eram decât noi doi. Mama nu știu pe unde umbla. L‑am mângâiat pe Jamie pe cap, l‑am sărutat pe frunte, i‑am cântat şi am făcut tot ce‑am putut ca să‑l văd zâmbind.
— Oricum o să mergi curând la şcoală, am zis, uimită că nu înţelesesem asta pe deplin până atunci. Ai să fii plecat ziua‑ntreagă, dar eu o să mă descurc. O să fac în aşa fel încât să‑mi fie bine.
L‑am convins să iasă afară la joacă şi i‑am făcut cu mâna de la geam. Apoi am făcut ce‑ar fi trebuit să fac de la bun început. Am învățat să merg. Dacă puteam merge, poate că mamei nu i‑ar mai fi fost aşa de ruşine cu mine. Poate reuşeam să ascundem cumva piciorul olog. Poate reuşeam să ies din cameră, să stau şi eu cu Jamie sau măcar să mă pot duce până jos la el, dacă avea nevoie. Aşa s‑a întâmplat, dar nu chiar cum îmi închipuisem eu. Până la urmă, ce m‑a eliberat a fost o combinaţie între sfârşitul micului meu război cu Jamie şi începutul marelui război cu Hitler.

Cum ar fi să te trezești în mijlocul sălbăticiei arctice și să trăiești așa cum poate nici n-ai îndrăznit să îți imaginezi vreodată? Ei bine, Julie, sau Miyax, pe numele ei de eschimoasă, se aventurează singură prin inima Alaskăi, înfruntând gerul și primejdiile. Extrem de descurcăreață și curajoasă, se împrietenește și trăiește alături de prietenii ei: o haită de lupi. Studiindu-i, ajunge să-i cunoască după felul în care se mișcă, respiră sau privesc. Își construiește adăposturi, vânează și se simte mai bine trăind ca un eschimos adevărat decât ca o albă civilizată.
 
„Jean Craighead descrie subtilitățile vieții de eschimos, obiceiurile animalelor, durerosul proces al maturizării și combină aceste elemente într-o carte de aventuri palpitantă, care spune, în același timp, și o poveste tulburătoare de dragoste.“
School Library Journal
 
„O carte foarte greu de uitat pentru oricine iubește natura.“ 
Boston Globe

JEAN CRAIGHEAD GEORGE 
S-a născut la Washington, D.C., pe 2 iulie 1919. Provenind dintr-o familie de naturaliști, a dezvoltat și ea o pasiune pentru acest domeniu, din care s a inspirat când a scris cele peste o sută de cărți pentru copii.

A absolvit Pennsylvania State University în 1941, licențiindu-se în știință și literatură. Cărțile ei impresionante despre natură i-au adus diverse premii, cum ar fi Premiul Aurianne pentru cartea Dipper of Copper Creek (1956) sau Newbery Honor pentru al treilea roman al ei, My Side of the Mountain (1959). În 1964, a fost nominalizată, din partea Statelor Unite ale Americii, la prestigiosul Hans Christian Andersen Award.

Cartea Julie din neamul lupilor a fost inspirată de studiile ei despre lupi din anul 1970, când, în urma unei vizite la Laboratorul de Cercetare Arctică Navală din Barrow, Alaska, a văzut o tânără traversând tundra de una singură. Acest roman a primit Medalia Newbery în anul 1973 și a fost finalist la National Book Award, în același an. Succesul cărții a determinat-o pe autoare să scrie alte două volume, Julie (1994) și Julie’s Wolf Pack (1997), precum și scurte povestiri ilustrate despre lupi, ca Nutik, the Wolf Pup (2001), Nutik and Amaroq Play Ball (2001).

FRAGMENT
Urmărea lupii de două zile, încercând să şi dea seama care dintre sunetele şi mişcările lor exprimau bunăvoinţă şi prietenie. Majoritatea animalelor aveau astfel de semnale. Micile veveriţe arctice de sol loveau uşor cu cozile într o parte ca să le înştiinţeze pe altele din neamul lor că erau prietenoase. Imitând semnalul cu degetul arătător, Miyax ademenise multe veveriţe la mâna ei. Dacă ar fi putut descoperi un astfel de gest pentru lupi, ar fi reuşit să se împrietenească şi să împartă mâncarea cu ei, ca o pasăre sau o vulpe. Proptită pe coate cu bărbia în pumni, se uita intens la lupul negru, încercând să i capteze privirea. Îl alesese pe el pentru că era mult mai mare decât ceilalţi şi pentru că mergea ca tatăl ei, Kapugen, cu capul sus şi pieptul în afară. Lupul negru era şi înţelept, observase ea. Haita se uita spre el când vântul aducea mirosuri stranii sau păsările ţipau agitate. Dacă el era speriat, erau şi lupii speriaţi. Dacă el era calm, erau şi ei calmi. Trecură minute lungi, iar lupul negru nu s a uitat la ea. O ignorase de când îi descoperise, cu două nopţi în urmă. Într adevăr, se mişca încet şi fără zgomot, ca să nu l sperie; totuşi, ar fi vrut ca el să i vadă blândeţea din ochi. Multe animale pot face diferenţa între vânătorii ostili şi oamenii prietenoşi pur şi simplu privindu i. Dar lupul cel mare şi negru nici măcar nu se uita în direcţia ei. O pasăre s a ivit din iarbă. Lupul s a uitat la ea. O floare s a îndoit în vânt. Lupul i a aruncat o privire. Apoi briza a zbârlit blana de gluton1 de pe gulerul gecii lui Miyax şi aceasta a strălucit în lumină. El nu s a uitat la asta. Ea a aşteptat. Răbdarea cu căile naturii îi fusese insuflată de către tatăl ei. Astfel ştia că era mai bine să nu se mişte şi să nu strige. Totuși, trebuia să facă rost de mâncare, altfel murea. Mâinile i au tremurat uşor şi a înghiţit în sec ca să şi menţină calmul.
Miyax avea o frumuseţe eschimosă clasică, cu oase mici şi constituţie delicată, cu muşchi puternici. Faţa ei era rotundă ca o perlă şi nasul îi era turtit. Ochii ei negri, care priveau pieziş cu graţie, erau umezi şi sclipitori. Precum urşii polari şi vulpile nordului în frumoasa lor alcătuire, avea membrele oarecum scurte. Mediul friguros al regiunii arctice sculptase viaţa în forme compacte. Spre deosebire de animalele cu corpuri şi membre lungi ale sudului, care se răcoresc împrăştiind căldură pe suprafeţe extinse, toate lucrurile vii din nord tind spre o formă compactă, ca să conserve căldură.

Continuarea îndrăgitului roman Bătrânul din Lună

Luna nu s-a mai ivit de mult deasupra satului, dar singurul care pare să fi băgat de seamă acest lucru neobișnuit e Rendi, băiețelul hoinar pripășit pentru o vreme la hanul din sat și care noapte de noapte își găsește cu greu somnul din cauza bocetelor sfâșietoare ale nopții. Chiar și așa, zilele trec netulburate până când o femeie misterioasă își face apariția la han. Serile puținilor oaspeți devin dintr-odată mai frumoase alături de doamna Chang care le spune povești una și una. Dar curând Rendi își va da seama că poveștile nu sunt simple povești și că propria lui aventură ar putea fi cheia misterelor care învăluie Satul Cerului Senin.

GRACE LIN 
S-a născut într¬-o familie de imigranţi taiwanezi şi a copilărit la New York. Spre deosebire de surorile ei care au devenit oameni de ştiinţă, Grace s¬-a orientat spre o carieră artistică. Chiar dacă în copilărie şi-¬a dorit să devină patinatoare – obişnuia să facă desene în care se înfăţişa executând exerciţii complicate –, în timp a înţeles că nu are destul talent pentru asta. Ilustraţiile însă păreau promiţătoare şi, curând, desenul a devenit marea ei pasiune.

După încheierea studiilor la Rhode Island School of Design, Grace şi¬-a canalizat întreaga energie spre îndeplinirea noului său vis – acela de a scrie şi de a ilustra cărţi pentru copii.
Prima sa carte, The Ugly Vegetables, a fost publicată în 1999 şi s¬-a bucurat de cele mai bune recenzii şi de aprecierea publicului.

Romanul Bătrânul din Lună (Where the Mountain Meets the Moon) a fost declarat în 2010 Newbery Honor Book, fiind inclus în lista de bestselleruri New York Times.
Majoritatea cărţilor lui Grace Lin au ca temă principală cultura asiatico¬-americană, tânăra scriitoare considerând că numai „cărţile pot anula graniţele, pot face din neobişnuit un fapt cotidian şi pot transforma micile întâmplări de zi cu zi în aventuri spectaculoase“.

FRAGMENT
Rendi era sigur că luna se va întoarce, aşa cum făcuse întotdeauna, scânteind ca şi cum ar fi fost decupată de pe cer de foarfece ascuţite. Dar nu se întoarse. Seară de seară, după ce negustorul se îndepărta, Rendi se furişa din căruţa sufocantă şi umedă şi ieşea în aerul proaspăt al nopţii, unde îşi ridica privirea spre cer. Dar de fiecare dată Râul Înstelat al Cerului era gol. 
— Haideţi, luaţi nişte vin, frânse un glas liniştea. 
„E negustorul!“, se gândi Rendi împietrind. Se scursese încă o noapte fără lună, iar acum, odată cu zorii zilei, întunericul din căruţa acoperită se risipea. Când negustorul înhămă la căruţă măgarul, animalul se smuci, trezindu l pe Rendi. Băiatul dădu cu capul de damigenele cu vin, dar ceea ce îl sperie fu zgomotul înfundat de voci. 
— Azi e Ziua celor Cinci Otrăvuri, continuă negustorul dulceag. Vă pot vinde o damigeană gang. — Ţin un han, nu o cârciumă, zise un bărbat. Nu am nevoie de o damigeană întreagă. E prea mult. 
— Ah, dar un pic de vin în plus nu face dintr un han o cârciumă, îi răspunse negustorul. Deja oferiţi oaspeţilor ceai şi mâncare în salon, nu i aşa? Ce ar fi să le oferiţi şi vin? Credeţi mă că oamenii se vor înghesui să cumpere.
 — N am nevoie de mult vin; doar cât să ne păzească de Spurcăciuni, spuse hangiul. Încă un pic pentru mine, să beau din când în când şi să i fac fiicei mele semnul wang pe frunte. O carafă e de ajuns. 
— Dar acesta este celebrul Vin al Fiului cel Mare, insistă negustorul. Şi vă pot face o ofertă foarte bună. 
— Vinul Fiului cel Mare? zise hangiul. 
Rendi îi surprinse ezitarea din glas. „Nu cumpăra!“, îl implora băiatul în gând, încercând să şi domolească inima, care bătea să i sară din piept, nu alta. „Te rog, nu descoperi căruţa!“ 
— L aş putea da scump în oraş, dar cum a fost caniculă în ultima vreme mă tem să nu se acrească înainte să ajung eu acolo, spuse negustorul. După cum vedeţi, a trebuit să mi acopăr căruţa. E mai bine pentru mine să vă vând nişte vin acum. Putem include în preţ cazarea mea din ultima noapte.

Formidabilul Maurice pune la cale escrocheria perfectă. Descurcăreț în viața de stradă, motanul cunoaște valoarea banilor și vorbele lui meșteșugite sunt foarte convingătoare. Dar când Maurice și cohortele de șobolani care-l urmează hotărăsc să înșele orașul BaDeloc, nu sunt de ajuns cuvintele avântate pentru a supraviețui pericolelor care-i așteaptă. Fiindcă acesta e un oraș unde nu prea se găsește de mâncare iar șobolanii sunt priviți cu ură, unde pivnițele sunt căptușite cu capcane mortale și unde un rău înspăimântător pândește sub străzile înfometate...

Plasată în populara Lume Disc, povestea spusă de Terry Pratchett este deopotrivă cuceritoare și nostimă. Unul dintre cei mai apreciați scriitori de fantasy răstoarnă o poveste clasică și nimeni nu se va mai uita cu aceiași ochi la fluierașul fermecat, și nici la șobolani.

„Un șobolan care apărea ici-colo, chițăind sonor și bălăcindu-se în smântâna proaspătă putea fi, doar el, o adevărată pacoste. După câteva astfel de zile, era uimitor să vezi cât de mult se bucurau oamenii să vadă un puști cu mutră de tont, dar cu fluier de vrăjit șobolanii. Și rămâneau uimiți când șobolanii ieșeau din toate găurile ca să-l urmeze pe fluieraș să iasă din oraș. Dar uluiți cu adevărat ar fi fost să afle că șobolanii și fluierașul se întâlneau undeva în boschetele de lângă oraș cu un motan și numărau solemn banii.“

TERRY PRATCHETT 
S-a născut în 1948 și este unul dintre cei mai de succes scriitori britanici, cunoscut pentru scrierile sale umoristice în domeniul fantasy, în special pentru longeviva serie Lumea Disc. Şi-a început cariera de jurnalist în 1965. Primul roman al lui Pratchett, The Carpet People, a apărut în 1971 și, de la apariția primului roman din Lumea Disc (Culoarea magiei), publicat în 1983, a scris în medie două cărți pe an. Pratchett a fost cel mai bine vândut autor britanic al anilor '90 și până în august 2010 vânduse peste 65 de milioane de cărți în întreaga lume, în treizeci și șapte de limbi. În 1998 Pratchett a fost desemnat Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic (OBE) „pentru servicii aduse literaturii”, iar în 2009 a fost desemnat cavaler în New Year Honours. În 2001 a obținut Medalia Carnegie pentru literatură adolescentină cu romanul FORMIDABILUL MAURICE ȘI OASTEA ROZĂTOARELOR SAVANTE.

FRAGMENT
În acel moment, în poștalion se afla un singur pasager. Un tânăr blond citea dintr-o carte, stând de capul lui în căruța zdruncinată. Citea rar, cu voce tare, plimbându-și degetul peste cuvinte.
 — Regiunea Ubberwald, a citit el tare. 
— Se spune „Überwald“, a zis foarte limpede o voce mărun țică și pițigăiată. Punctele de deasupra îl fac să se citească „uu“, mai lung. Dar te descurci bine. 
— Uuuuberwald? 
— Există ceva care se numește pronunție în exces, puștiule, a zis altă voce, parcă pe jumătate adormită. Dar știi care-i treaba cea mai bună în legătură cu Überwald? Se află la mare, mare distanță de Sto Lat. Și la mare distanță de Pseudopolis. La mare distanță de orice loc în care comandantul Gărzii zice că ne fierbe de vii dacă ne mai vede. Și nu-i nici foarte modern. Drumuri proaste. Munți grămadă, până ajungi la el. Oamenii nu se prea deplasează pe-aici. Așa că veștile nu circulă repede, înțelegi? Și n-au polițiști. Puștiule, în locul ăsta putem face avere. 
— Maurice? a zis prudent băiatul. 
— Da, puștiule. 
— Nu crezi că ce facem noi este, știi tu... necinstit? 
A urmat o pauză, înainte ca vocea să-i răspundă:
— Cum adică necinstit? 
— Păi... le luăm banii, Maurice. 
Poștalionul a dat peste o groapă, a săltat și s-a zgâlțâit. 
— Hai să ne gândim, a zis nevăzutul Maurice. Întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui este: de la cine luăm noi banii, de fapt? 
— Păi, în general îi luăm de la primar, de la consiliul local sau de la cineva de genul ăsta. 
— Exact. Iar asta înseamnă... ce? Am mai vorbit și înainte. 
— Ăăăă... 
— Înseamnă că sunt banii guvernului, a spus răbdător Maurice. Spune și tu: banii gu-ver-nu-lui. — Banii gu-ver-nu-lui, a repetat ascultător băiatul.
— Exact! Și ce fac guvernele cu banii? 
— Păi, ele fac...
 — Plătesc soldați, a zis Mau rice. Pornesc războaie. De fapt, probabil că am oprit deja o sumedenie de războaie, luându-le banii și punându-i într-un loc unde nu mai pot face niciun rău. Ar trebui să ne ridice statui, dacă s-ar gândi mai bine. 
— Unele dintre orașele acelea păreau tare sărace, Maurice, a zis îndoit puștiul. 
— Tocmai locuri ca ele n-au nevoie de războaie. 
— Bob Periculos spune că este... Băiatul s-a concentrat și buzele i s-au mișcat o vreme înainte să rostească cuvântul, ca și cum încerca să-i găsească pronunția potrivită... Că este ne-e-tic. 
— Așa-i, Maurice, a spus vocea pițigăiată. Bob Periculos susține că n-ar trebui să trăim din înșelăciune.

Nori grei de nefericire atârnă deasupra Protectoratului: an de an, locuitorii sunt nevoiți să sacrifice câte un bebeluș ca vrăjitoarea cea rea să nu se răzbune pe ei.
 
De cealaltă parte a zidurilor orașului se întinde Mlaștina plină de pericole, unde trăiește Xan, bătrâna care an de an ia copiii aleși pentru sacrificiu și îi duce tocmai în celălalt capăt al pădurii, unde îi lasă în grija oamenilor din Orașele Libere.
 
Pe drum, Xan îi ține pe copii la piept și le dă să bea lumina stelelor. O dată, o singură dată, din greșeală, bătrâna hrănește o fetiță cu lumina lunii, dându-i astfel puteri magice neînchipuit de mari și legându-și pe vecie destinul de al fetei care a băut luna.
 
„Imposibil de lăsat din mână! Fata care a băut luna e la fel de captivantă și de complexă ca Peter Pan și Vrăjitorul din Oz.“
The New York Times Book Review

KELLY BARNHILL 
Este o scriitoare americană care a avut diverse meserii de a lungul timpului: profesoară, chelneriţă, secretară, pădurar. Toate aceste experienţe n au pregătit o pentru nimic concret, dar datorită lor are ce povesti. 

După ce a născut cel de al doilea copil, a început să scrie povestiri care mai târziu s au transformat în romane şi a primit burse de creaţie de la Jerome Foundation şi de la Minnesota State Arts Board. În 2016, povestirea The Unlicensed Magician a câştigat World Fantasy Award, iar în anul următor Fata care a băut luna a primit Medalia Newbery.

În prezent locuieşte cu soţul şi cu cei trei copii în Minneapolis, iar în timpul liber îi place să facă muncă de voluntariat, să alerge, să meargă cu cortul şi să se ocupe de grădină.

FRAGMENT
O chema Xan. Ea era Vrăjitoarea. 
— Crezi că te poţi ascunde de mine, monstru cara  ghios? mugi ea spre mlaştină. Nici vorbă să nu ştiu unde eşti. Ieşi afară în clipa asta şi cere ţi iertare.
Se sili să şi schimbe expresia în ceva care semăna a încruntătură.
 — Dacă nu, te fac eu să ieşi! 
Deşi nu avea cu adevărat putere asupra monstrului cu pricina, la cât era de bătrână, avea totuşi puterea să facă smârcul să l scuipe afară ca pe un gogoloi de flegmă rămas în gât. N ar fi fost nevoie decât să dea scurt din mâna stângă şi să şi scuture genunchiul drept. Se strădui din nou să se uite fioros.
 — VORBESC SERIOS! tună ea. 
Apa vâscoasă bolborosi şi se învolbură, lăsând să iasă la iveală deasupra suprafeţei verzi albăstrui capul mon  strului mlaştinii. Clipi cu unul din ochii lui mari, pe urmă cu celălalt, apoi îi ridică pe amândoi spre cer. 
— Nu da ochii peste cap la mine, tinere, pufni bătrâna. 
— Vrăjitoareo, murmură monstrul, cu gura încă pe jumătate în apa groasă. Sunt cu multe veacuri mai bă  trân decât tine. 
Buzele lui mari făcură un balon de alge lipicioase. „De a dreptul cu milenii“, se gândi el. „Dar cine mai stă să numere?“
 — Nu cred că mi place tonul tău, zise Xan şi ţuguie buzele până când făcu din ele un trandafiraş bine strâns în mijlocul feţei. 
Monstrul îşi drese glasul. 
— Aşa cum foarte bine a spus Poetul, dragă doamnă, „Nu dau un rah…“
— GLERK! strigă îngrozită Vrăjitoarea. Ai grijă cum vorbeşti! 
— Scuze, zise Glerk amabil, deşi nu i păsa deloc. Îşi puse încet amândouă rândurile de braţe pe noroiul de la mal, înfigându şi bine în mocirlă fiecare palmă cu câte şapte degete. Gemu şi se împinse afară, pe iarbă. „Pe vremuri era mai uşor“, se gândi el. Deşi nici în rup  tul capului nu şi amintea când.