JULIE DIN NEAMUL LUPILOR

​Jean Craighead George
Traducere din engleză de Mădălina Ivoniciu
Editura Arthur, București, 2018

Cum ar fi să te trezești în mijlocul sălbăticiei arctice și să trăiești așa cum poate nici n-ai îndrăznit să îți imaginezi vreodată? Ei bine, Julie, sau Miyax, pe numele ei de eschimoasă, se aventurează singură prin inima Alaskăi, înfruntând gerul și primejdiile. Extrem de descurcăreață și curajoasă, se împrietenește și trăiește alături de prietenii ei: o haită de lupi. Studiindu-i, ajunge să-i cunoască după felul în care se mișcă, respiră sau privesc. Își construiește adăposturi, vânează și se simte mai bine trăind ca un eschimos adevărat decât ca o albă civilizată.
 
„Jean Craighead descrie subtilitățile vieții de eschimos, obiceiurile animalelor, durerosul proces al maturizării și combină aceste elemente într-o carte de aventuri palpitantă, care spune, în același timp, și o poveste tulburătoare de dragoste.“
School Library Journal
 
„O carte foarte greu de uitat pentru oricine iubește natura.“ 
Boston Globe

JEAN CRAIGHEAD GEORGE 
S-a născut la Washington, D.C., pe 2 iulie 1919. Provenind dintr-o familie de naturaliști, a dezvoltat și ea o pasiune pentru acest domeniu, din care s a inspirat când a scris cele peste o sută de cărți pentru copii.

A absolvit Pennsylvania State University în 1941, licențiindu-se în știință și literatură. Cărțile ei impresionante despre natură i-au adus diverse premii, cum ar fi Premiul Aurianne pentru cartea Dipper of Copper Creek (1956) sau Newbery Honor pentru al treilea roman al ei, My Side of the Mountain (1959). În 1964, a fost nominalizată, din partea Statelor Unite ale Americii, la prestigiosul Hans Christian Andersen Award.

Cartea Julie din neamul lupilor a fost inspirată de studiile ei despre lupi din anul 1970, când, în urma unei vizite la Laboratorul de Cercetare Arctică Navală din Barrow, Alaska, a văzut o tânără traversând tundra de una singură. Acest roman a primit Medalia Newbery în anul 1973 și a fost finalist la National Book Award, în același an. Succesul cărții a determinat-o pe autoare să scrie alte două volume, Julie (1994) și Julie’s Wolf Pack (1997), precum și scurte povestiri ilustrate despre lupi, ca Nutik, the Wolf Pup (2001), Nutik and Amaroq Play Ball (2001).

FRAGMENT
Urmărea lupii de două zile, încercând să şi dea seama care dintre sunetele şi mişcările lor exprimau bunăvoinţă şi prietenie. Majoritatea animalelor aveau astfel de semnale. Micile veveriţe arctice de sol loveau uşor cu cozile într o parte ca să le înştiinţeze pe altele din neamul lor că erau prietenoase. Imitând semnalul cu degetul arătător, Miyax ademenise multe veveriţe la mâna ei. Dacă ar fi putut descoperi un astfel de gest pentru lupi, ar fi reuşit să se împrietenească şi să împartă mâncarea cu ei, ca o pasăre sau o vulpe. Proptită pe coate cu bărbia în pumni, se uita intens la lupul negru, încercând să i capteze privirea. Îl alesese pe el pentru că era mult mai mare decât ceilalţi şi pentru că mergea ca tatăl ei, Kapugen, cu capul sus şi pieptul în afară. Lupul negru era şi înţelept, observase ea. Haita se uita spre el când vântul aducea mirosuri stranii sau păsările ţipau agitate. Dacă el era speriat, erau şi lupii speriaţi. Dacă el era calm, erau şi ei calmi. Trecură minute lungi, iar lupul negru nu s a uitat la ea. O ignorase de când îi descoperise, cu două nopţi în urmă. Într adevăr, se mişca încet şi fără zgomot, ca să nu l sperie; totuşi, ar fi vrut ca el să i vadă blândeţea din ochi. Multe animale pot face diferenţa între vânătorii ostili şi oamenii prietenoşi pur şi simplu privindu i. Dar lupul cel mare şi negru nici măcar nu se uita în direcţia ei. O pasăre s a ivit din iarbă. Lupul s a uitat la ea. O floare s a îndoit în vânt. Lupul i a aruncat o privire. Apoi briza a zbârlit blana de gluton1 de pe gulerul gecii lui Miyax şi aceasta a strălucit în lumină. El nu s a uitat la asta. Ea a aşteptat. Răbdarea cu căile naturii îi fusese insuflată de către tatăl ei. Astfel ştia că era mai bine să nu se mişte şi să nu strige. Totuși, trebuia să facă rost de mâncare, altfel murea. Mâinile i au tremurat uşor şi a înghiţit în sec ca să şi menţină calmul.
Miyax avea o frumuseţe eschimosă clasică, cu oase mici şi constituţie delicată, cu muşchi puternici. Faţa ei era rotundă ca o perlă şi nasul îi era turtit. Ochii ei negri, care priveau pieziş cu graţie, erau umezi şi sclipitori. Precum urşii polari şi vulpile nordului în frumoasa lor alcătuire, avea membrele oarecum scurte. Mediul friguros al regiunii arctice sculptase viaţa în forme compacte. Spre deosebire de animalele cu corpuri şi membre lungi ale sudului, care se răcoresc împrăştiind căldură pe suprafeţe extinse, toate lucrurile vii din nord tind spre o formă compactă, ca să conserve căldură.