Lizuca, o fetiță de șase ani, era pentru Mia Vasilian, mama ei vitregă, preocupată doar de sine și indiferentă la soarta  micuței,  „un fel de ghimpe”, un copil „destul de rău crescut”. Era, după cum o descrie însuși autorul,  „o fetiță mărunțică, însă voinică și plinuță. (…) Gura-i era cam mare și obrajii prea roși. Nu era deloc frumușică și delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriți de gene negre, aveau în ei câte o mică floare de lumină”, aflată departe de tatăl său, dar foarte iubită de bunici. Slujnica Ileana o persecuta pe fetiță în egală măsură,  iar Lizuca își găsește în câinele Patrocle un bun prieten și un sprijin: „Patrocle o înțelese ca întotdeauna. (…) se înălță, se sprijini ușor de pieptul fetiței și o mângâie, ștergându-i de pe obraz urma lacrimilor sărate.” Patrocle era  un boldei roșcat, cu picioarele scurte și strâmbe și cu capul mare. Între ochii omenești, sprâncenați negru, (...) cercuiți cu aur, (...) avea adânci încrețituri perpendiculare”. Câinele îi devine confident, în dialogul cu el fetița dezvăluindu-și starea deplorabilă: „Patrocle, zise Lizuca; tata nu mai vine de la București și pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe-acolo. De când a murit mama, noi petrecem tare rău.”
   Sătulă să mai îndure comportamentul celor din jur, Lizuca ia decizia de a pleca la bunici. Purtând în buzunare o felie de pâine pentru drum și cenușă, ca să nu se rătăcească, pornește spre casa bunicilor, însoțită doar de Patrocle: „Vremea era pe la toacă, dar căldura, încă în toi, juca rotind ca răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Uliţa ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului. Clopote începură a bate dulce şi trist, de la bisericile târgului.(...) Coborâră printre livezi, unde adiau miresme calde de cimbrișor și ceară. Garduri foarte înalte de nuiele, cu streașina de spini, se ridicau la dreapta și la stânga. Și sălcii bătrâne, cu forme ciudate, își mișcau domol pletele argintii.” Cei doi merg spre casa bunicilor, încântându-se de peisajul cu porumb şi floarea-soarelui. Lizuca stă de vorbă cu „sora-soarelui”, înaltă și frumoasă, împărăteasa lanurilor cu porumb, primește un pai din partea împărătesei furnicilor și binecuvântarea Sfintei Miercuri, o bătrână care avea o cățelușă cu dinții de fier și măselele de oțel, de care oamenii buni nu se temeau. 
   Dumbrava minunată, cu lumea ei de poveste,  li se dezvăluie doar celor care cred în ea.  Cei doi ajung în dumbrava înviorată de cântecul broaștelor și al păsărilor, peste care domnea țârâitul melancolic al greierilor: „Era în juru-le tăcere şi singurătate; ş-o lumină dulce se cernea printre crengile sălciilor. Nu se auzea nici lătrat de câne, nici chemare de pasăre. Parcă intraseră în ţinutul unui basm… Deasupra, departe, se pleca cerul albastru spre dumbravă, curgând ca o apă; ş-o împărăteasă pajură plutea pe talazul acela, cu aripile neclintite.” Lizuca şi Patrocle întâlnesc ființele fantastice care populează dumbrava: șapte prichindei care străluceau de o lumină verde, asemenea licuricilor care-i înconjurau, meșteri fauri și descoperitori de comori, doi bătrâni și o domniță foarte mică de statură și „bălaie ca grâul”, având capul încununat cu maci sălbatici și „îmbrăcată într-o haină lungă de culoarea pietrei de rubin”. Ca în povestirile din Hanu-Ancuţei, realizate prin procedeul stilistic al „povestirilor în ramă”, sau al povestirii în povestire şi în această povestire personajele pădurii, cunoscute de Lizuca de mult timp, dintr-o carte mai veche a bunicilor, devenind personaje-povestitori, îi spun povești de mult uitate. Bâtrânul îi spune povestea dumbravei, de pe vremea când era locuită de Statu-Palmă, un fost morar, care mergea călare pe un iepure bătrân: „Avem tainice peșteri sub deal și trăim în ele viață liniștită. Vara, ieșim adesea, ca acuma, și petrecem. Și când începe a cădea frunza și a se pustii pădurea, ne închidem în tainițe și așteptăm să treacă iarna. Din când în când ajunge până la noi glasul vijeliilor, depărtat și stins ca o plângere. Noi dormităm pe paturi de cetină și mușchi, ori stăm treji în capul oaselor și șoptim povești; și ne aducem aminte de întâmplările verii trecute.” La rândul ei, Domnița îi spune și ea o poveste „veche tare”, de pe vremea când dumbrava Buciumenilor era la un loc cu alte dumbrăvi, până la munții cei mari, iar „satele erau puține și cetățile unde și unde câte una (...) și prin codri umblau zimbri și pe ape paseri mari, care acuma s-au dus la mările de gheață”, o poveste despre Zâna închipuirii, „o zână cum n-a mai fost, subțire și albă, cu ochii albaștri, cu părul de aur până în pământ” și Făt-Frumos, iar bătrâna spune și ea o poveste, care seamănă cu cea a Lizucăi și a mamei ei. Ascultând ca într-o reverie poveștile ființelor fantastice în lumina înserării, Lizuca găsește găzduire pentru noapte în trunchiul unei bătrâne răchite, adormind cu gândul la casa bunicilor. 
   Printre trăsăturile stilului sadovenian se numără ritmicitatea lentă a vorbirii și a existenței personajelor, înclinația către o viață ritualică, patriarhal, cu trimiteri la vremuri străvechi și la arhetip, un limbaj adaptat la context, inspirat din călătoriile sale, precum și simplitatea și liniștea, care stau în spatele diversității animate a întâmplărilor și a peisajului uman din operele sale. A creat situații, limbajul și personajele exponențiale pentru o lume, lumea arhaică a Moldovei.
   

Lăcrămioara-Elena Dabija 

   *Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, București) – considerat unul dintre cei mai însemnaţi prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea.  În anul 1919,  editează, alături de Tudor Arghezi, revista Însemnări literare, apărută la Iaşi, apoi revista Însemnări literare ieşene. În anul 1921,  devine membru al Academiei Române. Opera literară sadoveniană cultivă cu predilecţie specia romanului istoric, a celui pe temă social, cuprinzând și numeroase scrieri pe tema naturii. Alte scrieri: Creanga de aur, Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Viaţa lui Ştefan cel Mare, Aventurile şahului sau soarele în baltă, Nopţile de sânziene.

         În poezia lui Grigore Vieru albinele cutreieră copacii, fericite de avântul zborului, furnicile trec  văi și coaste ducând în spate grăuntele uriaș al vieții, lumina soarelui se rotunjește în spicul de grâu, pe umărul cerului „ghilosit” după ploaie, atârnă ca un ștergar curcubeul, din culorile căruia copiii își fac leagăne. Poetul vorbește cu natura, iar aceasta îi răspunde întotdeauna în limba română. Temele poeziei  lui Grigore Vieru, țara, făptura plăpândă a mamei, satul natal compun  o patrie interioară ale cărei hotare se conturează prin iubire, vis și dor, iar umorul presărat în unele dintre versuri  creează o imagine vie și autentică a copilăriei:

Satele Moldovei
Pe vale, pe culme
Stau satele mele
Aproape de codru,
Aproape de stele.

Mama
Mama mă mângâie,
Soarele lucește.
Soarele e unul,
Mama una este.

Tu, iarbă, tot ai mamă?
Tu, iarbă, tot ai mamă?
De ai, de bună seamă
Atunci când înverzești,
De ea îți amintești.

Tu, floare, tot ai mamă?
De ai, de bună seamă,
Atunci când înflorești,
De ea îți amintești.

Tu, steauă, tot ai mamă?
De ai, de bună seamă,
Atunci când te ivești,
De ea îți amintești.

 Cântecul soarelui
–Soare-soare, domn bălai,
Spune, câte raze ai?
–Zău că nu știu, măi nepoți,
Câte am, ajung la toți!

–Soare, soare, domn frumos,
La câți dai lumină jos?
–Nu știu, eu nu socotesc
Pe câți mângâi și-ncălzesc!

Țărișoara mea
Am o casă printre ramuri,
Țărișoara mea,
Am un sat întreg de neamuri,
Țărișoara mea,

Am un codru, o câmpie,
Țărișoara mea,
Am un grai ce-mi place mie,
Țărișoara mea,

Am un plai ca din poveste,
Altul mai frumos nu este,
El mi-i drag până la stele,
Și pân' dincolo de ele!

Ploaia
Vine ploaia peste lunci
Cu picioare-albastre, lungi!
Pic-pic-pic, pic-pic-pic,
Grâul crește mare-n spic!

Iată, ca pe țârâieci, 
Prind în palme stropii reci.
Ploaie, tu de unde știi
Să crești pâine în câmpii?!

Curcubeul
Ploaia stă... Din loc dosit
Ies gângănii fără număr.
Cerul șade ghilosit
Cu-n ștergar vărgat pe umăr.
Trei băieți
Nătăfleți
Unul creț
Și altul cârn
Cellalt – pistruiat și gros,
C-o prăjină și un târn
Au dat curcubeul jos.
Iar acum stă de-și ia
Fiecare partea sa:
Cârnu-albastru de cicoare,
Crețul – galbenul de soare,
Cellalt – roșul și-a ales.
Dar cum nu s-au înțeles
A cui parte-i mai frumoasă,
Au plecat pe-acasă toți
Supărați vreo săptămână…(…)
​

Frumoasă-i limba noastră
Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag și cu mirare
Ascultă limba noastră.

De-ar spune și cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, știu bine,
Din sfântă, limba noastră. ”
O poezie simplă, profundă, sensibilă  și spirituală, ca un trandafir așezat pe paginile unei cărți.

Lăcrămioara-Elena Dabija

*Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererâta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău), poet român, redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, redactor la editura Cartea Moldovenească, din 1993, membru corespondent al Academiei Române.
        Alte scrieri: La fereastra cu minuni, Bună ziua, fulgilor!, Numele tău, Acum și în veac, Cântec de leagăn pentru mama