O BUCLĂ ÎN TIMP

Madeleine L'Engle
traducere din engleză de Andreea Caleman
Editura Arthur, București, 2016

---

E noapte și o furtună zguduie casa din temelii. Meg, Charles Wallace și mama lor sunt în bucătărie când o străină apare la ușa lor: este doamna Ce, un vârtej a abătut-o din drum. După o cană de lapte cu cacao, le transmite un mesaj important: teseractul există. Ce este teseractul? se întreabă cei doi frați și află că e cea de-a cincea dimensiune, iar tatăl lor tocmai asta cerceta înainte să dispară brusc și inexplicabil. În scurt timp își fac un prieten nou, Calvin, și ajung să le cunoască și pe doamnele Care și Cine, prietenele misterioasei lor musafire din miez de noapte. Așa începe fantastica lor aventură prin spațiu și timp, pe urmele tatălui dispărut.

Roman științifico-fantastic și fantasy, „O buclă în timp” este o carte clasică, apreciată de copiii din lumea întreagă pentru aventura pe care o propune în lumea fascinantă a științei. Volumul a obținut Medalia Newbery, Premiile Raftul Lewis Carroll si Sequoyah, a ocupat locul 4 în „Topul celor mai bune cărți pentru copii scrise vreodată”, realizat de Revista Time în 2015 și a fost inclus în 2014, de către Entertainment Weekly, între cele „50 de cărți pe care orice copil ar trebui să le citească”.

MADELEINE L’ENGLE (1918 – 2007) 
Este o scriitoare americană, cunoscută mai ales pentru cărţile sale adresate adolescenţilor. Cea mai celebră carte a ei, O buclă în timp (A Wrinkle in Time), distinsă cu prestigioasa Medalie Newbery în anul 1963, este primul volum din seria Cvintetul Timpului (apărut la Editura Arthur în 2016), urmat de Vântul bate la ușă.
Pentru cărțile ei, care combină elemente din creștinism și din știința modernă, Madeleine L’Engle a primit mai multe premii, printre care National Book Award şi Margaret Edwards Award. 

FRAGMENT

Şcoala… Totul era aiurea la şcoală. Ajunsese printre ultimii din clasă. În dimineaţa aceea, unul dintre profesorii ei o dojenise: 
— Serios, Meg, nu pricep cum un copil cu părinţi eminenţi, ca ai tăi, poate avea note atât de proaste! Dacă nu reuşeşti să le îndrepţi un pic, va trebui să te las corigentă. În pauza de prânz, se luase la harţă, încercând să uite vorbele profesorului, dar o colegă i-o trântise verde-n faţă: 
— Poate nu te-ai prins, da’ s-a terminat primara! Ce-ai de te porţi ca o pitică de clasa întâi? Iar în drum spre casă, un coleg spusese ceva despre „frăţiorul ăla idiot“ al ei. Lui Meg atâta îi trebuise să audă: aruncase manualele cât colo pe marginea drumului şi tăbărâse pe băiat. Ajunsese acasă cu bluza ruptă şi un ochi învineţit. Sandy şi Dennys, fraţii ei gemeni, care aveau zece ani, se întorseseră de la şcoală cu vreo oră înaintea ei. Când o văzură în ce hal era, îi spuseră scârbiţi: 
— Ce-ar fi să laşi bătaia în grija noastră? 
„O delincventă, asta sunt“, îşi spuse Meg posomorâtă. „Aşa o să zică. Nu mama, ci… ei. Toţi ceilalţi… De-ar fi tata aici…“ Dar încă nu se putea gândi la taică-su fără să-i dea lacrimile. Numai maică-sa era în stare să spună firesc: „Când se-ntoarce tatăl vostru…“ De unde să se-ntoarcă? Şi când? Sigur maică-sa ştia că lumea bârfea. Nu se putea să n-o doară când auzea răutăţile alea, aşa cum o durea şi pe ea. Doar că maică-sa nu lăsa să se vadă. Nimic nu tulbura seninătatea chipului ei. „De ce nu pot şi eu?“ se întrebă Meg. „De ce trebuie să arăt totul?“ Vântul zgâlţâia nemilos fereastra. Meg îşi strânse mai bine pătura în jurul trupului. Încolăcit pe o pernă, pisoiul gri, pufos, căscă, arătându-şi limbuţa roz, apoi se cuibări mai bine şi adormi la loc. Toată lumea dormea. Toată lumea, mai puţin Meg. Până şi Charles Wallace, „frăţiorul idiot“, care, în mod ciudat, de obicei ştia negreşit când sora lui era trează şi tristă şi urca tiptil scările până la camera ei. Dar acum până şi Charles Wallace dormea… Cum de puteau să doarmă liniştiţi? La radio se difuzaseră toată ziua avertismente de uragan. Cum de putuseră s-o lase singură acolo, în mansardă, în patul ei şubred, cu cadru de alamă, când ştiau că acoperişul putea zbura în orice clipă, iar furtuna o putea arunca în văzduhul învolburat al nopţii şi s-o ducă apoi cine ştie unde? Meg tremura tot mai tare.
„Tu ai vrut camera de la mansardă!“ îşi zise încrâncenată. „Iar mama te-a lăsat, fiindcă eşti cea mai mare. E un privilegiu, nu o pedeapsă.“ 
— Nu, pe timp de furtună nu-i niciun privilegiu! zise ea cu voce tare. Aruncă pătura la picioarele patului şi se ridică. Pisoiul se întinse tacticos şi o privi cu ochi mari şi inocenţi. 
— Culcă-te la loc! îi zise Meg. Bucură-te că eşti doar un pisoi şi nu un monstru ca mine! Fata se privi în oglinda dulapului şi se strâmbă, dezvelindu-şi dinţii acoperiţi de aparatul dentar. Cu un gest reflex, îşi potrivi ochelarii pe nas, îşi trecu mâna prin părul castaniu deschis, zburlindu-l de arăta ca o mătură. Oftă din toţi rărunchii, un suspin ce mai că acoperi vaietul vântului.