JIM NĂSTUREL ȘI CEI 13 SĂLBATICI

​Michael Ende
Traducere din germană de Iulian Curuia
Ilustrator: Gaëtan Dorémus
Editura Arthur, București

im Năsturel si Lukas, cei mai îndrăgiți mecanici de locomotivă din lume, pornesc într-o nouă aventură. Pe drum spre deșertul de la Capătul Lumii le dau o mână de ajutor oamenilor mării, îi găsesc de lucru lui Nepomuk, dragonul-pe-jumătate, dar o și pierd pe Molly, mica locomotivă a lui Jim.
MICHAEL ENDE (12 nov. 1929 - 28 aug. 1995)
A devenit celebru mai ales prin romanele sale pentru copii. A fost, de asemenea, actor, critic de film (la radiodifuziunea bavareză) şi autor dramatic. Este fiul artistului plastic Edgar Ende, cu care a avut o relaţie tensionată, marcată de scurte momente de reconciliere. Una dintre cărţile lui, DER SPIEGEL IM SPIEGEL. EIN LABYRINTH, un volum de povestiri suprarealiste, este ilustrată cu optsprezece dintre litografiile tatălui său. Intenţionând să devină actor, Ende a studiat teoria interpretării clasice şi moderne şi a audiat cursuri de regie. La încheierea studiilor, a fost repartizat la un teatru de provincie. Deşi nu a avut apariţii remarcabile pe scenă, actoria a fost benefică pentru cariera sa literară.
După ce fusese respins de mai multe edituri, primul roman al lui Ende, JIM NĂSTUREL ŞI LUKAS, MECANICUL DE LOCOMOTIVĂ, apare, în 1960, la editura Thienemann din Stuttgart, urmat, în 1962, de cea de-a doua parte a cărţii, JIM NĂSTUREL ŞI CEI 13 SĂLBATICI. Ideile şi tematica celor două cărţi contrastează cu ideologia rasistă a evoluţiei, promovată în Germania celui de-al Treilea Reich, în care a copilărit Ende.
Din 1970, Ende s-a stabilit la Roma împreună cu soţia sa, Ingeborg Hoffmann. În 1973 îi este publicat, în Germania, romanul MOMO, la care lucrase timp de şase ani; acesta va fi tradus în peste 30 de limbi.
Solicitat să participe la a doua ediţie a ANTOLOGIEI INOCENŢEI, coordonată de scriitorul român Iordan Chimet, Ende devine prietenul acestuia. Au purtat o corespondenţă adesea clandestină (din cauza restricţiilor impuse de regimul comunist din România acelor vremuri), care a fost ulterior publicată de Chimet sub titlul SCRISORI PRINTRE GRATII. 
În 1979 apare romanul POVESTEA FĂRĂ SFÂRŞIT, „o carte pentru copii, potrivită şi pentru adulţi" şi „o carte pentru adulţi, potrivită şi pentru copii", după cum a numit-o critica. Povestea fără sfârşit este ecranizată în 1983, dar Ende consideră filmul un produs strict comercial, care s-a îndepărtat mult de romanul său; a urmat un proces pe care scriitorul l-a pierdut. În 1986, romanul MOMO a fost, la rândul său, ecranizat; de această dată, autorul s-a arătat destul de mulţumit de film.
În 1985, după moartea lui Ingeborg, Ende se reîntoarce în Germania. Aici se recăsătoreşte, în 1989, cu traducătoarea japoneză a cărţilor sale, Mariko Sato.
GAËTAN DORÉMUS (n. 1976) 
Este un apreciat ilustrator şi autor francez de cărţi pentru copii. A colaborat la publicaţii pentru adolescenţi şi adulţi (printre care cunoscutele Le Monde şi Liberation), dar a lucrat şi în publicitate. În momentul de faţă, ţine cursuri la Universitatea de Arte Decorative din Strasbourg.
FRAGMENT
Jim Năsturel stătea în bucătărioara doamnei Waas; era acolo şi prinţesa Li Si, care avea două săptămâni de vacanţă. De fiecare dată când venea în vizită, îi aducea câte-un cadou simpatic lui Jim. Odată îi adusese un glob de sticlă care avea înăuntru un peisaj mandalier peste care ningea când îl scuturai. Altă dată îi adusese o umbrelă de soare din hârtie colorată sau o ascuţitoare practică, în formă de locomotivă. 
Însă de data asta îi aduse o minunată cutie de vopsele mandaliere. Cei doi copii stăteau la măsuţa din bucătărie, unul în faţa altuia, şi pictau. Doamna Waas se aşezase între ei. Îşi pusese ochelarii şi citea cu voce tare dintr-o carte groasă de poveşti, în timp ce croşeta un fular pentru băiat.
Era o poveste frumoasă şi fascinantă, numai că Jim privea mereu preocupat afară pe fereastră, pe care curgeau şiroaie de apă. Ploaia era atât de deasă, că abia dacă puteai să vezi până la gara lui Lukas, unde sub acoperiş Molly, mica locomotivă, stătea în siguranţă şi ferită de umezeală lângă pântecoasa şi bătrâna Emma. 
Dar să nu credeţi că era o ploaie mohorâtă, ca din acelea care mai cad uneori pe la noi. Nu, nici pomeneală, fiindcă în Lummerland nici vremea rea nu era tocmai rea, ci veselă şi poznaşă. Era ca un fel de concert acvatic. Picăturile de ploaie făceau pic şi pleosc şi se loveau jucăuşe de pervazuri, burlanele gâlgâiau şi bolboroseau, iar aversele biciuiau băltoacele, scoţând un zgomot de parcă o mulţime de oameni entuziasmaţi ar fi bătut din palme.