CARTEA LUI JULIAN vine în completarea poveștii din MINUNEA, roman pentru copii aflat pe locul I în lista de bestselleruri New York Times și câștigător al premiilor Mark Twain și Junior Young Reader's Choice. "Cartea lui Julian" vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, personajul "negativ" din "Minunea".

Julian, Jack și Charlotte sunt chemați de domnul director Tushman să-i prezinte locul viitorului lor coleg. Numai că nou-venitul nu este un copil obișnuit: August Pullman este un băiat cu serioase probleme cranio-faciale, care a trecut prin multe intervenții chirugicale.
 
Venirea lui tulbură apele la școala Beecher, iar Julian are o atitudine ostilă încă din prima zi. Deși în MINUNEA povestea era spusă din șase perspective diferite, nu există și versiunea lui Julian. Până acum, când R.J. Palacio îi oferă dreptul la replică și aflăm cum a trăit el întâlnirea cu Auggie, de ce s-a purtat urât și dacă e sau nu posibilă o împăcare între cei doi.

"Deși cartea începe destul de previzibil, povestea lui Julian e plină de suprize care scot în evidență tema principală a cărții - compasiunea. Însă nu doar compasiunea pentru victimă, ci și pentru agresor. Când vor afla motivele pentru care Julian se comportă așa, copiii vor învăța o lecție importantă despre cum este să te pui în pielea altcuiva." School Library Journal
​
R.J. PALACIO (n. 1963, New York, SUA) 
Este graficiană și scriitoare. A realizat designul a numeroase cărți înainte de a deveni ea însăși autoare. Palacio a așteptat ani la rând momentul potrivit pentru a scrie o carte. O întâlnire întâmplătoare cu o fetiță la un chioșc de înghețată a convins-o că momentul acela a sosit. Așa s-a născut MINUNEA (2012), un volum vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cartea, cu mesajul ei „Alege să fii bun“, a devenit un fenomen răspândit în lumea întreagă, venind în sprijinul luptei împotriva violenței în rândul elevilor.

Succesul avut de MINUNEA a făcut-o pe autoare să scrie câteva continuări, volume care gravitează în jurul lui Auggie Pullman. CARTEA LUI JULIAN (2014) vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, agresorul din MINUNEA.

Cu PLUTO (2015), poveștii i se adaugă o perspectivă inedită, prin vocea lui Christopher, prietenul lui Auggie.

FRAGMENT
Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg. Acum sunt cel mai popular băiat din clasa a cincea, iar peste un minut devin, nu ştiu... Altceva. Asta doare. Tot anul ăsta a durut. În primul rând aş vrea ca Auggie Pullman să nu fi venit niciodată la Şcoala Beecher! Aş vrea să-şi fi ţinut ascunsă undeva feţişoara de monstru, ca în Fantoma de la Operă. Pune-ţi o mască, Auggie! Ia-ţi faţa din faţa mea, te rog. Totul ar fi mult mai uşor dacă pur şi simplu ai dispărea. 
Cel puţin pentru mine. Apropo, nu vreau să spun că pentru el ar fi floare la ureche. Ştiu că n-are cum să-i fie uşor nici lui să se uite zilnic în oglindă sau să meargă pe stradă. Dar asta nu-i problema mea. Problema mea este că totul s-a schimbat de când a venit el la mine la şcoală. Copiii sunt altfel. Eu sunt altfel. Iar asta înseamnă o mare belea. 
Aş vrea ca totul să fi e aşa cum era în clasa a patra. Mamă, ce ne mai distram pe-atunci! Jucam prinselea în curte şi nu că mă laud, dar toată lumea mă voia pe mine în echipă, ştiţi? Vă spun! Toată lumea voia să facă pereche cu mine la proiectele de studii sociale. Şi absolut toată lumea râdea de fiecare dată când spuneam ceva nostim. 
La prânz, stăteam întotdeauna cu tovarăşii mei şi eram o gaşcă. Adică, chiar eram! Henry. Miles. Amos. Jack. Gaşcă adevărată! Şi era marfă. Aveam atâtea chestii secrete! Semne cu mâinile pentru tot. 
Nu ştiu de ce a trebuit să se schimbe totul. Nu ştiu de ce toată lumea s-a prostit în legătură cu toate chestiile. 
De fapt, ştiu de ce: din cauza lui Auggie Pullman. Cum a apărut el, lucrurile au încetat să mai fi e ce-au fost. Totul era cât se poate de obișnuit. Iar acum, totul este complet dat peste cap. Numai din cauza lui. 
Şi a domnului Tushman. De fapt, într-un fel e numai vina domnului Tushman.

​Unul dintre tilurile cele mai importante ale ultimului deceniu, Minunea este o meditaţie despre bunătate, curaj și acceptare, scrisă cu sensibilitate și umor.
August Pullman este un băiat de zece ani care a avut ghinionul de a se naşte cu o teribilă diformitate facială. „Nu judeca după aparenţe“ pare să fie ideea de la care porneşte R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectură este dată de replica vulpiţei din Micul Prinţ: „Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“
R. J. PALACIO (n. 1963, New York, SUA) 
Este graficiană și scriitoare. A realizat designul a numeroase cărți înainte de a deveni ea însăși autoare. Palacio a așteptat ani la rând momentul potrivit pentru a scrie o carte. O întâlnire întâmplătoare cu o fetiță la un chioșc de înghețată a convins-o că momentul acela a sosit. Așa s-a născut Minunea (2012), un volum vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cartea, cu mesajul ei „Alege să fii bun“, a devenit un fenomen răspândit în lumea întreagă, venind în sprijinul luptei împotriva violenței în rândul elevilor.
Succesul avut de MINUNEA a făcut-o pe autoare să scrie câteva continuări, volume care gravitează în jurul lui Auggie Pullman.
CARTEA LUI JULIAN (2014) vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, agresorul din Minunea.
Cu PLUTO (2015), poveștii i se adaugă o perspectivă inedită, prin vocea lui Christopher, prietenul lui Auggie
FRAGMENT
August este Soarele. Eu, mama și tata suntem planete care gravităm în jurul Soarelui. Restul familiei și prietenii sunt asteroizi și comete care se învârt pe lângă planetele care gravitează în jurul Soarelui. Singurul corp ceresc care nu gravitează în jurul soarelui August este câinele Daisy. Asta numai pentru că, în ochișorii ei de câine, fața lui August nu pare diferită de fețele celorlalți oameni. Pentru Daisy, toate fețele noastre arată la fel, plate și palide ca Luna.
M-am obișnuit cu modul în care funcționează acest univers. Am înțeles întotdeauna că August este special și că are nevoi speciale. Când cântam prea tare, iar el încerca să doarmă, știam că trebuia să cânt altceva, pentru că el avea nevoie de odihnă după vreo procedură medicală care îl lăsase slăbit și cu dureri. Dacă voiam ca mama și tata să vină să mă vadă jucând fotbal, știam că în nouă din zece cazuri vor lipsi pentru că erau ocupați să-l ducă pe August la logoped, la fizioterapie, la un nou specialist sau la o nouă operație.
Mama și tata au spus întotdeauna că am fost cea mai înțelegătoare fetiță din lume. Nu știu decât că am înțeles că nu avea rost să mă plâng. L-am văzut pe August după operații, cu fețișoara bandajată și umflată, cu trupușorul plin de perfuzii și tuburi care îl țineau în viață. După ce ai văzut pe cineva trecând prin așa ceva, simți că ar fi o nebunie să te plângi că n-ai primit jucăria pe care ai cerut-o sau că mama a lipsit la piesa ta de la școală. Am știut asta chiar și când aveam șase ani. Nu mi-a spus nimeni. Pur și simplu am știut.
Așa că m-am obișnuit să nu mă plâng și să nu-i bat la cap pe mama și pe tata cu mărunțișuri. M-am obișnuit să mă descurc singură. Să-mi strâng jucăriile, să-mi organizez viața în așa fel încât să nu lipsesc de la aniversările prietenilor, să învăț pentru școală și să nu rămân niciodată codașă în clasă.
N-am cerut niciodată ajutor la lecții. N-a fost niciodată nevoie să mi se aducă aminte să termin un proiect sau să învăț pentru un test. Dacă aveam dificultăți cu vreo materie școlară, veneam acasă și studiam până reușeam să mă lămuresc singură. Am învățat cum să transform fracțiile ordinare în fracții zecimale intrând pe internet. Am făcut singură fiecare proiect pentru școală. Când mama sau tata mă întreabă cum merge școala, le răspund întotdeauna „bine", chiar dacă nu e întotdeauna tocmai bine.