MINUNEA

​R. J. Palacio
Traducere Iulia Arsintescu,
Editura Arthur, București, 2013

​Unul dintre tilurile cele mai importante ale ultimului deceniu, Minunea este o meditaţie despre bunătate, curaj și acceptare, scrisă cu sensibilitate și umor.
August Pullman este un băiat de zece ani care a avut ghinionul de a se naşte cu o teribilă diformitate facială. „Nu judeca după aparenţe“ pare să fie ideea de la care porneşte R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectură este dată de replica vulpiţei din Micul Prinţ: „Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“
R. J. PALACIO (n. 1963, New York, SUA) 
Este graficiană și scriitoare. A realizat designul a numeroase cărți înainte de a deveni ea însăși autoare. Palacio a așteptat ani la rând momentul potrivit pentru a scrie o carte. O întâlnire întâmplătoare cu o fetiță la un chioșc de înghețată a convins-o că momentul acela a sosit. Așa s-a născut Minunea (2012), un volum vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cartea, cu mesajul ei „Alege să fii bun“, a devenit un fenomen răspândit în lumea întreagă, venind în sprijinul luptei împotriva violenței în rândul elevilor.
Succesul avut de MINUNEA a făcut-o pe autoare să scrie câteva continuări, volume care gravitează în jurul lui Auggie Pullman.
CARTEA LUI JULIAN (2014) vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, agresorul din Minunea.
Cu PLUTO (2015), poveștii i se adaugă o perspectivă inedită, prin vocea lui Christopher, prietenul lui Auggie
FRAGMENT
August este Soarele. Eu, mama și tata suntem planete care gravităm în jurul Soarelui. Restul familiei și prietenii sunt asteroizi și comete care se învârt pe lângă planetele care gravitează în jurul Soarelui. Singurul corp ceresc care nu gravitează în jurul soarelui August este câinele Daisy. Asta numai pentru că, în ochișorii ei de câine, fața lui August nu pare diferită de fețele celorlalți oameni. Pentru Daisy, toate fețele noastre arată la fel, plate și palide ca Luna.
M-am obișnuit cu modul în care funcționează acest univers. Am înțeles întotdeauna că August este special și că are nevoi speciale. Când cântam prea tare, iar el încerca să doarmă, știam că trebuia să cânt altceva, pentru că el avea nevoie de odihnă după vreo procedură medicală care îl lăsase slăbit și cu dureri. Dacă voiam ca mama și tata să vină să mă vadă jucând fotbal, știam că în nouă din zece cazuri vor lipsi pentru că erau ocupați să-l ducă pe August la logoped, la fizioterapie, la un nou specialist sau la o nouă operație.
Mama și tata au spus întotdeauna că am fost cea mai înțelegătoare fetiță din lume. Nu știu decât că am înțeles că nu avea rost să mă plâng. L-am văzut pe August după operații, cu fețișoara bandajată și umflată, cu trupușorul plin de perfuzii și tuburi care îl țineau în viață. După ce ai văzut pe cineva trecând prin așa ceva, simți că ar fi o nebunie să te plângi că n-ai primit jucăria pe care ai cerut-o sau că mama a lipsit la piesa ta de la școală. Am știut asta chiar și când aveam șase ani. Nu mi-a spus nimeni. Pur și simplu am știut.
Așa că m-am obișnuit să nu mă plâng și să nu-i bat la cap pe mama și pe tata cu mărunțișuri. M-am obișnuit să mă descurc singură. Să-mi strâng jucăriile, să-mi organizez viața în așa fel încât să nu lipsesc de la aniversările prietenilor, să învăț pentru școală și să nu rămân niciodată codașă în clasă.
N-am cerut niciodată ajutor la lecții. N-a fost niciodată nevoie să mi se aducă aminte să termin un proiect sau să învăț pentru un test. Dacă aveam dificultăți cu vreo materie școlară, veneam acasă și studiam până reușeam să mă lămuresc singură. Am învățat cum să transform fracțiile ordinare în fracții zecimale intrând pe internet. Am făcut singură fiecare proiect pentru școală. Când mama sau tata mă întreabă cum merge școala, le răspund întotdeauna „bine", chiar dacă nu e întotdeauna tocmai bine.