Tatu și Țup locuiesc într-o căsuță din Pădurea Mare. Lui Țup îi place la nebunie să cânte la o tubă care împrăștie în aer brioșe și acadele, baloane, curcubeie și sclipici. Tatu, în schimb, se dă în vânt după sendvișurile cu brânză, pe care uneori le pictează. Cei doi se mai și ciondănesc, așa cum li se întâmplă chiar și celor mai buni prieteni, dar țin tare mult unul la altul și împreună își ajută amicii să-și vadă visurile împlinite: Pantera cu dinți ascuțiți, Girafa cu picioare lungi și elegante, invizibila Insectă-Băț.
O poveste amuzantă și tandră despre prietenia dintre un tatu și un iepure, care ne dezvăluie că, deși la suprafață suntem diferiți, avem cu toții aceleași visuri și aceleași dorințe. O lectură excelentă pentru cititorii la început de drum, care vor fi încântați atât de povestea, cât și și de ilustrațiile nostime. JEREMY STRONG este un foarte cunoscut autor din Marea Britanie. A scris peste o sută de cărți, vândute în mai multe milioane de exemplare în întreaga lume. Umorul care răzbate din poveștile sale se dovedește a fi cea mai bună cale de a-i atrage pe copii spre lectură. Acum mulți-mulți ani, Jeremy s-a gândit să scrie o poveste despre un grup de animale, însă povestea n-a trecut mai departe de mașina lui de scris (căci pe vremea aceea computerele nu fuseseră încă inventate). După patruzeci de ani de la această întâmplare, Jeremy a hotărât să încerce din nou, și astfel s-au născut Tatu și Țup! FRAGMENT Scurtă discuție a lui Tatu și Țup Tatu spălase toate vasele, iar acum le ștergea de apă. Țup stătea picior peste picior într-un fotoliu vechi. Avea la gât o eșarfă albastră și citea. În timp ce citea, își mișca o ureche când în sus, când în jos, încontinuu. Era un obicei care nu-l părăsea ori de câte ori se concentra la ceva. Tatu ștergea cu grijă două pahare cu un prosop. Dintr-o dată și-a dres glasul zgomotos. - Țup? - Da. - Ia zi, ce faci acolo? - Cum adică ce fac? - Păi mă tot întreb, a spus Tatu în timp ce privea atent paharul pe care tocmai îl ștersese, ce faci acolo. - Nu fac nimic, a răspuns Țup, iar urechile i-au tresărit vădindu-i iritarea. Exist doar. - Ah... Tatu a pus paharele deoparte și s-a apucat să șteargă farfuriile. Țup a început să citească, dar n-a trecut mult și a lăsat cartea din mână. Apoi a privit în gol. A deschis gura ca să spună ceva, dar s-a oprit. A mai privit o vreme în gol, și-a scos ochelarii și în cele din urmă a spus: -Ia zi, Tatu, ce faci acolo? Cei doi prieteni s-au uitat unul la altul. Tatu s-a gândit puțin la ce ar putea să răspundă. A întors întrebarea pe toate părțile și, în sfârșit, a ajuns la o concluzie. -Bună întrebare, a zis Tatu. Bănuiesc că și eu exist doar. Apoi a zâmbit și a aruncat prosopul, care a aterizat direct în capul lui Țup. -Dar ai putea să termini tu de șters vasele.
0 Comments
Marty Preston îşi doreşte foarte mult un căţeluş, iar atunci când în calea lui apare un pui de beagle cu greu îşi mai poate imagina viaţa fără el. Şi, chiar dacă micuţul are un stăpân, Judd Travers, acesta nu e cel mai blând dintre oameni și este extrem de agresiv cu animalele sale. Tocmai de aceea, Marty se simte cumva îndreptăţit să ia cățelușul la el acasă. În strădania lui de a-i oferi un adăpost ferit de pericole noului său prieten, băiețelul se trezeşte prins într-o avalanşă de evenimente dintre cele mai nefericite. Dar când în joc e soarta celui mai bun prieten, Marty nu renunţă la speranţă.
Phyllis Reynolds Naylor S-a născut în 1933, în Anderson, un orășel din Statele Unite. Cartea ei preferată din copilărie este ”Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain. A început să scrie încă din gimnaziu, iar la 16 ani a primit bani pentru o povestire. De-a lungul timpului a lucrat ca secretară, profesoară și redactor la o revistă. După ce s-a dedicat întru totul literaturii, a scris peste 130 de cărți pentru copii și adolescenți. Una dintre cele mai iubite serii ale ei îi are în centru pe Marty și pe beaglul Shiloh. Inspirată dintr-o vizită pe care Phyllis a făcut-o în Virginia de Vest, povestea lui Shiloh a cucerit repede inimile copiilor și i-a adus autoarei, printre altele, bine-cunoscuta Medalie Newbery. FRAGMENT După-amiaza este totuși al doilea moment bun pentru cutreierat dealuri; dimineața e cel mai bun, mai cu seamă vara. Dimineața devreme, devreme. Într-o dimineață, am văzut trei soiuri de animale, fără să pun la socoteală pisicile, câinii, broaștele, vacile și caii. Am văzut o cârtiță, am văzut o căprioară cu doi pui și-am văzut și o vulpe sură cu capul roșcat. Pun rămășag că tatăl fusese o vulpe sură, iar mama, una roșcovană. Cel mai tare și cel mai tare îmi place să mă plimb dincolo de un pod hurducăit, acolo unde drumul face o buclă pe lângă vechea clădire a școlii Shiloh și urmează apoi cursul râului. Ai râul pe-o parte, copaci pe partea ailaltă, din loc în loc și câte-o casă sau două. În după-amiaza asta am parcurs cam jumătate din drum, de-a lungul râului, când am zărit ceva cu coada ochiului. Se mișca. Mă uit și la vreo paișpe metri de mine văd un câine cu blana scurtă – alb cu maroniu și pete negre -, care nu scotea niciun sunet, furișându-se doar cu capul plecat, uitându-se la mine și mergând cu coada-ntre picioare, de parcă nici n-ar avea dreptul să respire. Un beagle, de vreun an, poate doi. Mă opresc, cățelul se oprește și el. Arată de parcă tocmai ar fi fost prins făcând vreo boacănă, dar îmi dau seama că nu vrea decât să se țină după mine. - Aici, băiete, zic eu, lovindu-mă peste coapsă. Câinele se lasă pe burtă, târându-se prin iarbă. Mă pufnește râsul și mă-ndrept spre el. Are o zgardă veche și ruginită la gât, probabil mai bătrână decât el. Pun pariu c-a fost zgarda altui câine înaintea lui. -Hai, băiete, îi zic întinzând mâna către el. Cățelul se ridică și face câțiva pași înapoi. Nici măcar nu mârâie, parcă nici nu mai știe să latre. Ți se cam rupe sufletul când vezi un câine că bate-n retragere așa. Se vede că cineva l-a tot altoit. Poate chiar l-a snopit în bătaie. -E-n regulă, băiete, îi spun eu încercând să mă apropii ceva mai mult, dar el tot dă înapoi. Katie și Lynn sunt două surori care țin foarte mult una la cealaltă. Pentru Lynn, kira-kira este cuvântul care denumește tot ce e frumos: cerul albastru, cățelușii, pisicuțele, fluturii... Când fetița se mută împreună cu familia ei din comunitatea japoneză din Iowa în Georgia, ea își ajută sora mai mică, pe Katie, să se adapteze noului stil de viață. Dar când Lynn se îmbolnăvește foarte grav, iar familia începe să se destrame, se pare că e rândul lui Katie să-i reamintească surorii ei că în lume există întotdeauna lucruri kira-kira...
Cynthia Kadohata este o scriitoare americană, de origine japoneză, născută în Chicago, Illinois, Statele Unite (2 iulie 1956). Cel mai cunoscut roman al ei este Kira-Kira – pentru care a câștigat Medalia Newbery în 2005. În 2013, Cynthia a obținut National Book Award in Young People's Literature, pentru volumul The Thing About Luck. Cynthiei îi place foarte mult să călătorească. Ea spune că energia pentru scris și-o ia din călătoriile pe care le face. Fragment Sora mea, Lynn, m-a învățat primul cuvânt: kira-kira. E drept că îl pronunțam ka-a-ahhh, dar ea înțelegea ce vreau să spun. Kira-kira însemna ”scânteietor” în japoneză. Lynn mi-a spus că atunci când eram mică mă scotea noaptea pe strada pustie, unde stăteam întinse pe spate, uitându-ne la stele, în timp ce ea mă îndemna fără încetare: -Katie, zi kira-kira, zi kira-kira! Iubeam la nebunie cuvântul ăsta. După ce am mai crescut, am început să denumesc kira-kira tot ceea ce îmi plăcea: superbul cer albastru, cățelușii, pisicuțele, fluturii, șervețelele Kleenex colorate. Mama spunea că foloseam greșit cuvântul – cu siguranță nu puteai să spui despre șervețelele Kleenex că sunt kira-kira. Era uluită cât de ne-japoneze eram și a jurat că într-o zi ne va trimite în Japonia. Mie nu îmi păsa unde ne trimite, câtă vreme o aveam pe Lynn lângă mine. M-am născut în Iowa în 1951. Știu multe despre ce făceam când eram mică, pentru că sora mea ținea un jurnal. Astăzi, acel jurnal se află într-un sertar de lângă patul meu. Îmi place să văd cum amintirile ei sunt și ale mele, chiar dacă nu sunt identice. De exemplu, una dintre cele mai îndepărtate amintiri ale mele este legată de ziua când Lynn mi-a salvat viața. Eu aveam aproape cinci ani, ea – aproape nouă. Ne jucam pe drumul pustiu din spatele casei. Oriunde îți îndreptai privirea, nu vedeai decât câmpuri pe care creștea porumbul înalt. Un câine cenușiu și murdar a ieșit din porumb exact lângă noi, după care s-a întors. Lynn iubea animalele. S-a luat după câine, iar părul ei lung și negru s-a făcut iute nevăzut. Cerul de vară era senin și albastru. Când Lynn a dispărut, a început să mi se facă frică. Atunci când nu era la școală, stătea cu mine tot timpul. Atât mama, cât și tata lucrau. Oficial, stăteam toată ziua la o vecină, dar neoficial Lynn era aceea care avea grijă de mine. După ce Lynn a fugit de lângă mine, nu am mai văzut decât porumb. -Lynnie! am strigat. Nu eram prea departe de casă, dar mă speriasem. Am început să plâng. Nu îmi dau seama cum, dar Lynn a apărut dintr-odată în spatele meu și a zis ”Bau!”, ceea ce m-a făcut să plâng și mai tare. Ea a început să râdă și, ținându-mă strâns în brațe, mi-a spus: -Ești cea mai bună soră din lume! Mi-a plăcut că a spus asta, așa că m-am oprit din plâns. Câinele s-a îndepărtat. Ne-am lăsat pe spate în mijlocul drumului, uitându-ne la cerul albastru. |
BIBLIOTECABiblioteca Judeţeană Arhiva
September 2022
Autori
All
|