SHILOH

Reynolds Naylor, Phyllis
Editura Arthur: București, 2016

Marty Preston îşi doreşte foarte mult un căţeluş, iar atunci când în calea lui apare un pui de beagle cu greu îşi mai poate imagina viaţa fără el. Şi, chiar dacă micuţul are un stăpân, Judd Travers, acesta nu e cel mai blând dintre oameni și este extrem de agresiv cu animalele sale. Tocmai de aceea, Marty se simte cumva îndreptăţit să ia cățelușul la el acasă. În strădania lui de a-i oferi un adăpost ferit de pericole noului său prieten, băiețelul se trezeşte prins într-o avalanşă de evenimente dintre cele mai nefericite. Dar când în joc e soarta celui mai bun prieten, Marty nu renunţă la speranţă.

Phyllis Reynolds Naylor
S-a născut în 1933, în Anderson, un orășel din Statele Unite. Cartea ei preferată din copilărie este ”Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain. A început să scrie încă din gimnaziu, iar la 16 ani a primit bani pentru o povestire. De-a lungul timpului a lucrat ca secretară, profesoară și redactor la o revistă. După ce s-a dedicat întru totul literaturii, a scris peste 130 de cărți pentru copii și adolescenți. Una dintre cele mai iubite serii ale ei îi are în centru pe Marty și pe beaglul Shiloh. Inspirată dintr-o vizită pe care Phyllis a făcut-o în Virginia de Vest, povestea lui Shiloh a cucerit repede inimile copiilor și i-a adus autoarei, printre altele, bine-cunoscuta Medalie Newbery.

FRAGMENT
După-amiaza este totuși al doilea moment bun pentru cutreierat dealuri; dimineața e cel mai bun, mai cu seamă vara. Dimineața devreme, devreme. Într-o dimineață, am văzut trei soiuri de animale, fără să pun la socoteală pisicile, câinii, broaștele, vacile și caii. Am văzut o cârtiță, am văzut o căprioară cu doi pui și-am văzut și o vulpe sură cu capul roșcat. Pun rămășag că tatăl fusese o vulpe sură, iar mama, una roșcovană.
Cel mai tare și cel mai tare îmi place să mă plimb dincolo de un pod hurducăit, acolo unde drumul face o buclă pe lângă vechea clădire a școlii Shiloh și urmează apoi cursul râului. Ai râul pe-o parte, copaci pe partea ailaltă, din loc în loc și câte-o casă sau două.
În după-amiaza asta am parcurs cam jumătate din drum, de-a lungul râului, când am zărit ceva cu coada ochiului. Se mișca. Mă uit și la vreo paișpe metri de mine văd un câine cu blana scurtă – alb cu maroniu și pete negre -, care nu scotea niciun sunet, furișându-se doar cu capul plecat, uitându-se la mine și mergând cu coada-ntre picioare, de parcă nici n-ar avea dreptul să respire. Un beagle, de vreun an, poate doi.
Mă opresc, cățelul se oprește și el. Arată de parcă tocmai ar fi fost prins făcând vreo boacănă, dar îmi dau seama că nu vrea decât să se țină după mine.
- Aici, băiete, zic eu, lovindu-mă peste coapsă.
Câinele se lasă pe burtă, târându-se prin iarbă. Mă pufnește râsul și mă-ndrept spre el. Are o zgardă veche și ruginită la gât, probabil mai bătrână decât el. Pun pariu c-a fost zgarda altui câine înaintea lui.
-Hai, băiete, îi zic întinzând mâna către el.
Cățelul se ridică și face câțiva pași înapoi. Nici măcar nu mârâie, parcă nici nu mai știe să latre. Ți se cam rupe sufletul când vezi un câine că bate-n retragere așa. Se vede că cineva l-a tot altoit. Poate chiar l-a snopit în bătaie.
-E-n regulă, băiete, îi spun eu încercând să mă apropii ceva mai mult, dar el tot dă înapoi.