Când e vorba de o poveste spusă de Neil Gaiman, nimic nu e ceea ce pare. Astfel, un simplu drum pentru o cutie cu lapte până la magazinul din colț se transformă într-o nemaipomenită aventură. Extratereștri care vor să redecoreze Pământul, vumpiri (da, vumpiri) și pirați vor încerca să împiedice un tată iubitor să le cumpere copiilor săi laptele pentru micul dejun.
Dar, cu ajutorul unui înțelept profesor dinozaur, al dinozaurilor polițiști și al Mașinii-Care-Merge-Grozav-în-Lungul-și-n-Latul-Timpului, curajosul tată își va îndeplini misiunea. O carte plină de umor și de situații neprevăzute pe care o vor adora atât copiii, cât și părinții. NEIL GAIMAN (n. 1960, Marea Britanie) Este autor de romane, povestiri SF şi fantasy, romane ilustrate, benzi desenate, teatru radiofonic şi film. Cele mai celebre lucrări ale sale sunt seria BD The Sandman şi cărţile “Pulbere de stele” (Arthur, 2012), „Coraline” (Arthur, 2014), „Oceanul de la capătul aleii” (Paladin, 2013) și „Zei americani” (Paladin, 2014). Pentru scrierile lui, Gaiman a primit numeroase premii, printre care Hugo, Nebula, Bram Stoker, Medalia Newbery şi Medalia Carnegie. CHRIS RIDDELL (n. 1962, Africa de Sud) Este ilustrator, scriitor şi caricaturist pe teme politice la The Observer. Pentru ilustraţiile sale, a primit două Medalii Kate Greenyway şi trei premii Nestlé Smarties. A colaborat cu Neil Gaiman pentru mai multe cărţi, printre care şi „Coraline”. FRAGMENT În frigider nu mai era decât suc de portocale. Nimic altceva de turnat peste cereale, asta dacă nu vă închipuiți că maioneza, ketchupul sau zeama de murături ar merge cumva cu cerealele Toastios, lucru de care mă îndoiam, la fel ca sora mea mai mică, deși ea mâncase tot felul de chestii bizare la vremea ei, cum ar fi ciocolată cu ciuperci. — Nu mai e lapte, a zis sora mea. — Nu-i, am zis, uitându-mă în frigider, în spatele borcanului cu gem, doar, doar oi găsi ceva. Niciun strop. Mama plecase la o conferință. Avea de prezentat o lucrare despre șopârle. Înainte să plece, ne-a amintit toate lucrurile importante care trebuiau să se întâmple în lipsa ei.
0 Comments
Era odată un domn doctor care cunoștea limba animalelor. Iar toate animalele veneau la el atunci când erau bolnave. Doctorul era foarte bun și grijuliu și avea o mulțime de animale în casa lui. Numele doctorului era Aumădoare și era iubit nespus de prietenii săi. Era atât de iubit, încât aceștia îi făceau curat în casă, îi aduceau de mâncare, ba chiar și aveau grijă de el.
Doctorul Aumădoare iubea toate animalele, indiferent unde erau ele. Le iubea atât de tare încât atunci când a auzit că maimuțele din Africa sunt bolnave și că, dacă nu se fac bine, vor dispărea, nici nu a stat pe gânduri și a făcut rost de o corabie și a plecat din Rusia, acolo locuia el, direct în Africa. Doar că acolo a dat peste pirați, pirați fioroși cu mustăți și bărbi mari, cu pistoale și tricouri în doar două culori! Oare va reuși doctorul să salveze maimuțele și să se salveze pe el de înfiorătorii pirați? Dacă iubești animalele, sigur o să iubești aventurile Doctorului Aumădoare. Dacă iubești aventura, atunci sigur vei dori să-l însoțești pe Doctorul Aumădoare. Dacă vrei să te lupți cu pirați și să salvezi animale, atunci sigur vrei să faci parte din echipajul Doctorului Aumădoare. Crocodili, lei, maimuțe, câini, pisici și un animal nemaivăzut pe care-l cheamă Trageîmpinge sunt doar câteva surprize care te așteaptă în această carte în care desenele sunt atât de frumoase, încât ai impresia că visezi, nu că citești o carte! Răzvan Zamfirescu FRAGMENT A fost odată un doctor tare cumsecade, care se numea Aumădoare. El avea o soră rea, pe care o chema Varvara. Cel mai mult pe lume doctorul iubea animalele. În camera lui avea iepuri, în dulap o veveriță, în bufet o cioară, pe divan un arici țepos, iar în cufăr niște șoricei albi. Dar, dintre toate animalele sale, doctorul Aumădoare îndrăgise cel mai mult rața Kika, câinele Avva, purcelușul Groh Groh, papagalul Carudo și cucuveaua Bumba. Varvara, sora cea rea, era supărată foc pe doctor, din pricină că ținea în cameră atâtea animale. — Să le alungi numaidecât! striga ea. Nu sunt bune decât să facă murdărie în casă. Eu nu vreau să trăiesc la un loc cu făpturile astea hidoase! — Nu, Varvara, nu s hidoase! zicea doctorul. Eu sunt foarte bucuros să le am pe lângă mine. De pretutindeni veneau la doctor să se lecuiască păstori, pescari, tăietori de lemne, țărani. El le dădea leacuri și toți se înzdrăveneau numaidecât. Dacă vreun băiețel din sat se lovea la mână sau se zgâria la nas, dădea fuga la Aumădoare și peste vreo zece minute îl vedeai, ca și când nimic nu se întâmplase, vesel și sănătos, jucându se de a prinselea cu papagalul Carudo, în vreme ce cucuveaua Bumba îl îmbia cu bomboane și mere. Odată, la doctor veni un cal tare trist. — Lama, vonoi, fifî, cucu! rosti calul încetișor. Doctorul înțelese îndată că pe limba animalelor asta înseamnă: „Mă dor ochii. Dați mi, vă rog, niște ochelari.“ Doctorul învățase de mult să vorbească pe limba animalelor. — Capuchi, canuchi! îi spuse el calului. Pe limba animalelor asta înseamnă: „Luați loc, vă rog“. Calul se așeză. Doctorul îi puse o pereche de ochelari și durerea dis păru ca prin farmec. — Ceaca! spuse calul și, fluturându și coada, o porni la trap pe uliță. „Ceaca“ pe limba animalelor înseamnă „mulțumesc“. Curând doctorul Aumădoare dădu ochelari tuturor animalelor cu vederea slabă. Acum purtau ochelari și caii, și vacile, și pisicile, și câinii. Nici măcar ciorile cele bătrâne nu mai zburau din cuib fără să și pună ochelarii. Pe zi ce trecea, la doctor veneau tot mai multe viețuitoare. Veneau broaște țestoase, vulpi și capre, cocori și vulturi. Doctorul Aumădoare îi vindeca pe toți, dar nu lua bani de la nimeni. Ce bani puteau să aibă broaștele țestoase și vulturii! Curând, în pădure apărură asemenea anunțuri: DOCTORU AUMĂDOARE A DESCHIS SPITAL. VINDECĂ DE BOALĂ ORICE ANIMAL! Le atârnaseră în copaci Vania și Tania, copiii vecinilor, pe care doc torul îi vindecase cândva de scarlatină și pojar. Ei îl iubeau tare mult pe doctor și îl ajutau cu plăcere. Unul dintre tilurile cele mai importante ale ultimului deceniu, Minunea este o meditaţie despre bunătate, curaj și acceptare, scrisă cu sensibilitate și umor.
August Pullman este un băiat de zece ani care a avut ghinionul de a se naşte cu o teribilă diformitate facială. „Nu judeca după aparenţe“ pare să fie ideea de la care porneşte R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectură este dată de replica vulpiţei din Micul Prinţ: „Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“ R. J. PALACIO (n. 1963, New York, SUA) Este graficiană și scriitoare. A realizat designul a numeroase cărți înainte de a deveni ea însăși autoare. Palacio a așteptat ani la rând momentul potrivit pentru a scrie o carte. O întâlnire întâmplătoare cu o fetiță la un chioșc de înghețată a convins-o că momentul acela a sosit. Așa s-a născut Minunea (2012), un volum vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cartea, cu mesajul ei „Alege să fii bun“, a devenit un fenomen răspândit în lumea întreagă, venind în sprijinul luptei împotriva violenței în rândul elevilor. Succesul avut de MINUNEA a făcut-o pe autoare să scrie câteva continuări, volume care gravitează în jurul lui Auggie Pullman. CARTEA LUI JULIAN (2014) vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, agresorul din Minunea. Cu PLUTO (2015), poveștii i se adaugă o perspectivă inedită, prin vocea lui Christopher, prietenul lui Auggie FRAGMENT August este Soarele. Eu, mama și tata suntem planete care gravităm în jurul Soarelui. Restul familiei și prietenii sunt asteroizi și comete care se învârt pe lângă planetele care gravitează în jurul Soarelui. Singurul corp ceresc care nu gravitează în jurul soarelui August este câinele Daisy. Asta numai pentru că, în ochișorii ei de câine, fața lui August nu pare diferită de fețele celorlalți oameni. Pentru Daisy, toate fețele noastre arată la fel, plate și palide ca Luna. M-am obișnuit cu modul în care funcționează acest univers. Am înțeles întotdeauna că August este special și că are nevoi speciale. Când cântam prea tare, iar el încerca să doarmă, știam că trebuia să cânt altceva, pentru că el avea nevoie de odihnă după vreo procedură medicală care îl lăsase slăbit și cu dureri. Dacă voiam ca mama și tata să vină să mă vadă jucând fotbal, știam că în nouă din zece cazuri vor lipsi pentru că erau ocupați să-l ducă pe August la logoped, la fizioterapie, la un nou specialist sau la o nouă operație. Mama și tata au spus întotdeauna că am fost cea mai înțelegătoare fetiță din lume. Nu știu decât că am înțeles că nu avea rost să mă plâng. L-am văzut pe August după operații, cu fețișoara bandajată și umflată, cu trupușorul plin de perfuzii și tuburi care îl țineau în viață. După ce ai văzut pe cineva trecând prin așa ceva, simți că ar fi o nebunie să te plângi că n-ai primit jucăria pe care ai cerut-o sau că mama a lipsit la piesa ta de la școală. Am știut asta chiar și când aveam șase ani. Nu mi-a spus nimeni. Pur și simplu am știut. Așa că m-am obișnuit să nu mă plâng și să nu-i bat la cap pe mama și pe tata cu mărunțișuri. M-am obișnuit să mă descurc singură. Să-mi strâng jucăriile, să-mi organizez viața în așa fel încât să nu lipsesc de la aniversările prietenilor, să învăț pentru școală și să nu rămân niciodată codașă în clasă. N-am cerut niciodată ajutor la lecții. N-a fost niciodată nevoie să mi se aducă aminte să termin un proiect sau să învăț pentru un test. Dacă aveam dificultăți cu vreo materie școlară, veneam acasă și studiam până reușeam să mă lămuresc singură. Am învățat cum să transform fracțiile ordinare în fracții zecimale intrând pe internet. Am făcut singură fiecare proiect pentru școală. Când mama sau tata mă întreabă cum merge școala, le răspund întotdeauna „bine", chiar dacă nu e întotdeauna tocmai bine. |
BIBLIOTECABiblioteca Judeţeană Arhiva
September 2022
Autori
All
|