O mare năpastă a lovit Artuerpri, o lume cândva bună și dreaptă. De când praful galben le-a luat mințile unora dintre locuitori și i-a transformat în ticăloși fără seamăn, puși pe distrugeri și mârșăvii, arbocenii neatinși de praf trăiesc într-un pericol continuu.
Ferbonenii noștri se alătură arbocenilor și speră ca, unindu-și forțele, să stârpească răul și să salveze cele patru insule contaminate.
 
„Lumea Ferboniei e fără sfârșit, ca orice poveste. Din ea vine și lumea Vertijiei, un fantasy cu meduze zburătoare, lupte, enigme, tiroliene, prafuri otrăvite și multe altele. Luvia, Fil și Piper au o misiune parcă și mai grea decât în Ferbonia. Vă invit să descoperiți dacă o vor duce la capăt.¬“ -Ioana Nicolaie

IOANA NICOLAIE 
S-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (POZĂ RETUȘATĂ, NORDUL, CREDINŢA, CENOTAF, AUTOIMUN), antologia LOMOGRAFII, trei romane (CERUL DIN BURTĂ, O PASĂRE PE SÂRMĂ, PELINUL NEGRU) și literatură pentru copii (SPIONUL KME, AVENTURILE LUI ARIK, ARIK ȘI MERCENARII, CĂLĂTORIA LUI MEDILO, FERBONIA și VERTIJIA). A fost nominalizată la premii naționale și internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award.
Invitată pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură. Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.

ANCA SMĂRĂNDACHE 
Iubește cărțile și poveștile. I-a plăcut să deseneze și să picteze de când era mică. Cu pensulele și creioanele în mână a descoperit cele mai multe lucruri despre lumea înconjurătoare, dar și despre ea. A ilustrat atât cărți clasice, cât și contemporane. Poveștile clasice, cum ar fi AVENTURILE LUI TOM SAWYER sau MINUNATA CĂLĂTORIE A LUI NILS HOLGERSSON PRIN SUEDIA, îi provoacă imaginația pentru că le trece printr-un filtru nou, personal, după ce au fost deja ilustrate de nenumărate ori. Poveștile contemporane au pentru ea un farmec deosebit: îi oferă privilegiul de a fi prima care ilustrează textul, dându-i o identitate vizuală. Se dă în vânt după textele cu aer fantastic, oniric, care se desprind de realitate. Când desenează îi plac detaliile mici, trecute cu vederea adesea, care au puterea să dea grandoare unei imagini sau unei picturi.
​
FRAGMENT
— Trebuie să explorez împrejurimile! se pomeni rostind cu glas tare. 
Ce bine, măcar nu-și pierduse capacitatea de-a articula cuvinte. 
— E cinevaaa aici? strigă mai mult pentru sine. 
Ecoul urmă o traiectorie ciudată, pe care Luvia, ca un instalator ce era, o ghici dreptunghiulară. Adică se întoarse îndărăt. Oare de ce? N-ar fi trebuit să se piardă undeva în depărtare? Se ridică fără vlagă, mai întâi în capul oaselor, apoi cât să se poată orienta puțin în jur. Cât de tare o dureau pleoapele, parcă-i fuseseră pârlite de cine știe ce amestecuri chimice! Totuși de unde explozii? Cerul ca o dungă albastră, nu stacojie, cum se aștepta ea, îmbrățișa totul ca un arc. Te pomenești că or fi scurgeri de gaze în colțul din stânga! Posibil, căci altfel de ce-ar atârna sub el forma aceea ca o... pasăre? Îi răsări în minte un cuvânt și mai straniu. De jur împrejur nu se vedea mare lucru, doar niște ramuri înclinate. „Copaci, desigur“, izbucni alt gând. La distanță destul de mare, identifică o formă de relief cum nu mai văzuse: țâșnea abrupt, mai întâi către exterior, ca apoi să se curbeze în adâncime. Înțelese pe dată că într-acolo trebuia să meargă. Plumbul din picioare se mai subțiase, oricum n-o mai țintuia locului. Se aplecă să-și maseze pulpele amorțite, dar nici nu-și atinse bine salopeta, că țipă de durere. În locul acela materialul se topise, lăsând să se vadă porțiuni de piele arsă. Doamne, ce i se întâmplase? De ce nu-și amintea nimic? Scoase iute din rucsac un pansament și acoperi suprafața dureroasă. Atâta mai trebuia, să se infecteze! Cum ar mai fi ajuns la Recuperare? Dar exista oare Recuperarea? Habar n-avea unde se află, își pierduse parțial memoria. Bine că știa la ce folosesc o parte din lucrurile pe care le păstra în rucsac! În rest, nu-i rămânea decât intuiția, pe asta trebuia să se bazeze. Își duse mâna la cap și răsuflă ușurată. Pletele-i multicolore erau, din fericire, tot acolo, mai încâlcite ca de obicei, căci fuseseră prinse sub casca protectoare. Când le lăsă să cadă pe spate, simți același miros de ars. Salopetele ajunseseră într-o stare jalnică, prima se topise de tot – oare prin ce catastrofă trecuse? –, iar a doua, făcută din materialul cel mai rezistent, avea porțiuni mari compromise. Noroc că a treia își făcuse datoria, astfel că ea era încă vie și, pe cât putea să-și dea seama, nu prea vătămată. Mai aplică în câteva locuri pansamente, unul chiar pe față, în partea de jos a maxilarului. Apoi, înainte s-apuce spre culmea din zare, se dezbrăcă de două salopete. Cu prima nu mai era nimic de făcut, nici măcar un petic nu se putea recupera. Pe a doua o înghesui totuși în rucsac. 
— Heeeei! E cineva aici? strigă încă o dată.

„Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti». Altfel spus, oarecum scamatorie, oarecum farmec şi oarecum minune. Şi, mai ales, APROAPE…

De-acasă nu fugim niciodată prea departe. Fiindcă, pe seară, ne întoarcem acasă, unde ne aşteaptă părinţii, jucăriile, colţul pernei pe care îl strângem între degete, somnul şi visele. Dăm o fugă până-n oraş, iţit jur-împrejurul casei, pipăindu-şi cerul cu scăfârliile clădirilor. Sau ne ducem în orăşelul copiilor, „capitala Bazaconiei“. Dăm o raită până la şcoală, să vedem ce ne mai fac banca, tabla – şi cea atârnată pe perete, şi cea, vai, a înmulţirii! –, creionul şi sendvişul de-acasă, învelit într-un şerveţel şi vârât în ghiozdan. Sau mergem, că azi e sâmbătă, la piaţă, la grădina zoologică, la cinema sau sub cupola rotundă a circului, în parc, să tragem dâre colorate de cretă pe asfalt, sau pe stadion. Iar dacă tot e sfârşit de săptămână, sau e vacanţă, o luăm către munte, sau spre mare, sau în Deltă. La o adică, n-ar fi chiar de tot peste mână să ne abatem puţin şi pe Lună – un fel de „pământ neisprăvit. A-ncercat nişte păduri şi nişte ape, dar nu i-au ieşit.“ Nici Sahara nu-i de lepădat, şi pentru răcoreală putem face şi-un mic ocol, fie la Polul Nord, fie la Polul Sud, că, oriîncotro ai pleca, niciodată nu se ştie unde ajungi!

Sau ne vârâm oleacă până-n fundul mării, la rădăcina ploilor. Sau pornim în călătorie pe nervurile unei frunze, pe liniile întortocheate ale unei hărţi sau pe grunjii globului pământesc – cel din dulapul cabinetului de geografie, ca un măr fermecat. („Ştiţi că zânele frumoase, când vor, pot să-şi ascundă patul, oglinda, tot palatul într-un măr.“) Sau, că tot veni vorba, o luăm pe cărările poveştilor („Povestea Merelor de aur e pe aleea cealaltă, frăţioare. N-ai văzut tăbliţa indicatoare?“)

Cum să nu-ţi vină cheful de fugit de-acasă, când totul e atât de APROAPE? Şi ai o călăuză aşa de grozavă, pricepută la tot soiul de scamatorii – cu cuvinte, cu lumi, cu vise... Un ghid care ştie să farmece distanţele într-o clipită şi să tragă puţintel de colţul perdelei, cât să se vadă minunea ascunsă în lucrurile cele posace din lumea noastră de zi cu zi.“ 
Liviu Papadima

MARIN SORESCU (1936—1996) 
A fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Textele sale au fost traduse în peste 20 de limbi. De asemenea, este cunoscut și pentru preocupările sale pentru pictură, având de-a lungul timpului numeroase expoziții în țară și străinătate.

ÁGNES KESZEG 
A făcut studii de design, iar apoi a început să ilustreze cărţi pentru copii (prima carte a apărut în 2006, și de atunci numărul lor a trecut de 20). În prezent Ágnes face ilustraţie de modă, ilustrează cărţi pentru copii, realizează păpuşi din porţelan şi imprimeuri pentru eşarfe de mătase.

FRAGMENT

Dar de o fi pictor sau ba, noi om desena şi aşa. 
Chiar dacă ursul nostru n are decât o labă, se vede că e un urs de treabă. 
Deşi suntem copii, operele noastre sunt pline de economii. 
Iată, pentru atâţia oameni desenaţi aici cu creta, vede acelaşi ochi de soare, care face naveta. 
Azi la mine, mâine la tine. Astăzi se uită cu el iepurele care mustăceşte fericit şi dă din urechi, mâine aceste frunze de stejar, perechi. 
Noi ne căznim numai ca totul să fie frumos, pe sus şi pe jos. 
Dacă zboară pe cer doi porumbei şi un cocor, punem mâna pe umbra lor. 
Aşa îi avem mereu lângă noi, cocorul şi porumbeii amândoi. 
Apoi, din când în când, mai luăm animale, păsări şi din gând. 
Când zgâriem o figură nouă, nemaivăzută, cine ştie ce ciudat nagâţ sau nagâţă, parcă sugem din cea mai dulce ţâţă. 
Parcă muşcăm din visul de azi noapte, cu dinţii noştri de lapte. 
Ce, parcă n am văzut cu ochii goi că desenaţi ditamai oameni mari şi voi? 
Faceţi toată ziua pe drum tot felul de 11 gânduri din fum: 
o casă, un vapor care pluteşte pe un nor.
Chiar mă întrebam eu câteodată: unde s or fi ducând toate aceste desene, nene? 
Aş vrea să pun mâna eu, unul, pe tot ce a desenat cu fum omenirea, de când s a inventat tutunul. Aşadar, ne întrecem şi pe această cale: voi pictaţi cerul, noi pământul de la aer mai la vale. 
Noi ne jucăm foarte gravi, gândindu ne că pământul e făcut pentru zugravi. 
Iată, un munte de var ne a ajuns pentru toţi câmpii. 
Au mai rămas fără păsări, cai şi stele: gardurile şi, pe alocuri, stâlpii. 
Mâine-dimineaţă la ora şase trecem şi la case.

Este o zi ca oricare alta. Orologiul Big Bang bate alandala, ca un ecou îndepărtat al începutului lumii. Suntem în Anglia, în Marea Britanie, dar numele țării nu contează prea mult – cum să conteze, când hărțile sunt pline de nume de țări, de orașe, de sate, râuri și fluvii, mări și oceane. Unui biet explorator, cum e Stanley, eroul nostru, nu i-a mai rămas nimic de explorat. Poștărița Cristinel, care-i sună la ușă chiar la ora ceaiului, este mai exploratoare ca el: bate tot mapamondul în lung și-n lat, cu telegrame urgente, duse la destinație cu viteza balonului.
Plecat, în sfârșit, din fotoliul de lângă șemineu, cu destinația Kenya și cu speranța de a descoperi locuri necunoscute, Stanley primește o misiune extraordinar de importantă: trebuie să salveze jungla de flagelul betonului. Este o misiune care-l poate transforma în erou, pentru că de salvarea junglei depinde lumea toată: când zici junglă, zici copaci, când zici copaci, zici lemn... iar când zici lemn, zici limbaj – și ce-ar fi guvernarea fără limba de lemn?
Mergând din aproape până-n departe, cum zice-n carte, Stanley își găsește aliați dornici să-l ajute să curme orice rău care macină omenirea. Iar aventurile lui vor schimba fața lumii!

FLORIN BICAN (1956, București) 
A învățat să scrie înainte de a ști să citească. Apoi a revenit la metode de studiu convenționale, absolvind, la două decenii de la debutul său în proză foarte scurtă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.
După ce a învățat bine să citească, nu s-a grăbit să se întoarcă la scris. A fost, pe rând, profesor, traducător și coordonator al unui proiect subversiv, care antrena străinii să traducă literatură română. Încet, încet, a revenit la scris, tălmăcind în românește cărți de Lewis Carroll, T.S. Eliot, Shel Silverstein, Dr. Seuss, Sylvia Plath, Roald Dahl, Julia Donaldson, Maurice Sendak, J.K. Rowling, Leonard Cohen. În 2013 a publicat RECICLOPEDIA DE POVEȘTI CU RIMĂ ȘI FĂRĂ TÂLC, carte câștigătoare a primei ediții a concursului Trofeul Arthur, iar în 2014, ȘI V AM SPUS POVESTEA AȘA, unde sunt actualizate și înșirate pe același fir narativ mai multe basme românești. TROPICE TÂMPE, un roman despre un explorator care nu știe ce-ar mai fi de explorat, a deschis, în 2017, seria de autor „Florin Bican“ la Editura Arthur.
În 2019, Florin Bican a publicat CARTEA ALBĂ CU APOLODOR SAU APOLODODECAMERONUL, unde revizitează locul de baștină al ilustrului pinguin naumian. Cea mai recentă carte a lui este DESCOPERIM CU APOLODOR, ÎN DELTĂ, PĂSĂRILE-N ZBOR, care deschide colecția Apolodor Explorator.

FRAGMENT
— Tura lura, lura ra, nu mai am ce explora… fredona Stanley, manevrând abil tava cu ceaiul pe direcționalul fotoliului său de explorator, corect poziționat în fața căminului, fotoliu în care sfârși prin a se și așeza, după ce și puse tava la îndemână, pe o măsuță confecționată dintr o singură vertebră de balenă. Dar n apucase el bine să se frigă cu ceaiul, când – big bang, big bang, big bang – sună cineva la ușă. Deși englez, Stanley era un sentimental: soneria de la ușa lui era o replică în miniatură a orologiului Big Bang. Iar când deschise ușa, sentimentalul nostru explorator dădu nas în nas, sau mai exact nas în plex, cu o replică în miniatură a Statuii Libertății. 
— Mi s Poștărița Cristinel, se recomandă monumentul, luminându și fața cu lanterna. 
„Că doar nu mi închipuiam că ești Miss Univers“, comentă Stanley în gând, cu sarcasm englezesc, după care continuă cu voce tare: 
— Și ce vânt vă aduce pe la mine?
— Pare mi se că austrul, da’ nu luai seama prea bine, că fusei grăbită. Da’ de ce mă ntrebați? 
— Vreau să zic, cu ce treburi pe la mine? o lămuri exploratorul pe eoliana sa vizitatoare.
— Aveți o telegramă de la domnul Mombasador. 
— De la cineeee? se minună exploratorul. 
— Păi de la alde George, Mombasadoru’ la Maiestatea Sa în Kenya, îl lămuri poștărița. 
— A, George care am fost io coleg de bancă cu el, se dumiri exploratorul. Da’ cum de a ajuns ăsta ambasador la Mombasa, că n școală avea note mici la relații cu băștinașii? 
— Păi ce, domnu’ ’splorator, parcă în ziua de azi nota contează… îi făcu poștărița complice cu ochiul. Că și io, dac ați ști ce note mici am avut la geografie, ca să nu mai vorbesc de sport, și acu’ împart scrisori și telegrame pe toată planeta, câtu i ea de lată… sau de plată, că nu mai știu cum e. 
— Aici cam aveți dreptate, consimți exploratorul. Nota chiar nu contează. Că și eu, dacă mă gândesc, am avut note mari la toate materiile, și tot degeaba, că de explorat tot nu mai am ce explora… Ziceți și dumneavoastră dacă i posibil așa ceva: am ajuns eu, ditamai exploratoru’, să mi beau ceaiul acasă, în fața căminului, ca frizerii și farmaciștii. Dar apropo, pentru că vă văd și pe dumneavoastră ditamai poștărița, n ați vrea să mi țineți companie la o ceașcă de ceai ș un biscuit? 
— Păi drept să vă spun, domnu’ ’splorator, ceaiul ca ceaiul, că nu i bun nici în galoși… Da’ după biscuiți mă‑nnebunesc, mărturisi poștărița, după care se interesă, rapace: Țineți și prăjituri?
— Cum să nu, țin niște prăjiturele de vreo zece ani. Mi le‑a făcut chiar Regina‑Mamă cu mânușițele Dumneaei…
— Dar pentru care fapte? îl descusu musafira.
— Păi… cic‑aș fi descoperit Mandravela. Îmi propusesem să le mănânc cu ocazia vreunei noi descoperiri, da’ uite că pân‑acu’ nu s‑a ivit, așa că…
— Da’ cu ce sunt, dacă nu‑s prea indiscretă? Prăjiturelele, vreau să zic…
— Ei, cu ce să fie, cu scorțișoară terestră, că de aia le și zice prăjiturele – prăjituri rele, m‑ați înțeles? E un joc de cuvinte. Aristocrații se dau în vânt după ele – după jocurile de cuvinte, nu după prăjituri…

Ce poate fi mai plăcut decât să pătrunzi într-o lume peste care s-a așternut zăpada? Micuțul Peter arde de nerăbdare să-și îmbrace hăinuța de iarnă și să alerge afară. Câte îl așteaptă! Poate face un om de zăpadă, se poate cățăra pe troiene pentru a se afunda apoi în omăt, ba chiar poate imprima în zăpadă silueta unui înger. Iar când se lasă întunericul, în vreme ce Peter cutreieră tărâmul viselor, afară ninge neîncetat, pentru ca a doua zi băieţelul să se bucure din nou de zăpadă. Nici o carte n-a surprins mai bine magia și emoția primei ninsori decât Ziua în care a nins.

EZRA JACK KEATS (1916–1983) 
A crescut în Brooklin, New York, unde a descoperit arta încă din copilărie. În 1962, Ezra a publicat ZIUA ÎN CARE A NINS, fiind inspirat de fotografia unui copil, publicată în revista Life. 

„Am vrut să transmit bucuria resimţită de băieţel în acea zi“, a spus el. „E frig, pipăi zăpada şi devii conştient de lucrurile care-i fascinează pe toţi copiii.“

Cartea a fost distinsă cu Medalia Caldecott, cel mai important premiu oferit pentru cărţile ilustrate. În toamna lui 2017, poşta americană a emis o serie filatelică dedicată acestei poveşti iubite de toţi copiii. Ezra a scris şi ilustrat peste douăzeci de cărţi pentru copii, care s-au bucurat de o primire călduroasă şi au fost răsplătite cu numeroase premii.

FRAGMENT

Într-o dimineaţă de iarnă, Peter s-a trezit şi a privit pe fereastră. 
Ninsese în timpul nopţii. 
Totul era acoperit cu zăpadă. 
După micul dejun, s-a îmbrăcat cu hăinuţa de iarnă şi a alergat afară. 
Zăpada era adunată în troiene înalte de-a lungul străzii, pentru a deschide cărare trecătorilor. 
Scârţ, scârţ, scârţ, picioarele lui se afundau în zăpadă.
A mers depărtându-şi vârfurile picioarelor, uite-aşa: 
A mers apropiindu-şi vârfurile picioarelor, uite-aşa: 
Apoi şi-a târâit picioarele înceeeet, ca să lase dâre în urmă.

E o zi fără soare. Plouă, plouă fără oprire şi e mult prea frig ca să te joci, aşa că Sally și fratele ei stau cuminţi în casă, stau ca niște mormoloci... Asta până când își face apariţia un Cotoi cu pălărioi, care știe o mulţime de jocuri și nu ține seama de vreo regulă.  Așa că în scurt timp casa e cu susul în jos și nimeni nu se mai poate plânge de plictiseală.

Premii: Books I Loved Best Yearly (BILBY) Awards for Early Readers (2004, 2012)

THEODOR SEUSS GEISEL 
A fost un autor cunoscut mai ales pentru cărţile pentru copii semnate cu pseudonimul Dr. Seuss. Printre titlurile sale se numără unele dintre cele mai cunoscute cărţi pentru copii, vândute în peste 600 de milioane de exemplare și traduse în peste 20 de limbi. De-a lungul întregii cariere a publicat peste 60 de titluri. Dr. Seuss s-a gândit că micii cititori n-ar trebui chinuiți cu lecturi plictisitoare și din cale-afară de moralizatoare. Așa că a scris și i-a încurajat și pe alții să scrie (și să deseneze) povești de-a dreptul trăsnite, cu un umor nebun și — deși la o primă vedere pare greu de crezut — din care copiii învață mai mult decât din orice carte în care ni se aruncă în față: „Uite ce-a pățit dacă n-a ascultat... “

FRAGMENT
Pe cer – nici urmă de soare.
Afară – vreme ploioasă.
Ah, ce zi îngrozitoare,
Zi de stat numai în casă…
Stau cu Sally la fereastră,
Stăm în casă ca pe ace.
Și ne zicem: — Ar fi bine
De-am avea măcar ce face!
Afară e mult prea umed
Și prea frig ca să te joci.
Iar noi stăm cuminți în casă,
Stăm ca niște mormoloci.
Nu putem decât să
Stăm
Și să stăm,
Stăm,
Stăm pe loc.
Treaba asta nu ne place,
Nu ne place, zău, deloc.
Apoi, auzim deodată
Ceva care face poc!
Și-auzind noi acel pocnet,
Sărim speriați din loc.

Lui Ephraim Tuttle, bunicul lui Micah, i s-a promis un miracol încă de când era mic. L-a păstrat peste ani oricâte greutăți a întâmpinat. I l-a promis Jonglerului cu Lumini de la Circul Mirandus, un loc atât de plin de magie, că e greu să crezi că există. Mătușa Gertrudis clar nu crede. Când Ephraim se îmbolnăvește grav, Micah învață să dezlege (și mai ales să lege) nodurile magiei pentru că singura șansă de a-și salva bunicul e să ajungă la Bărbatul care Modelează Lumina. Vremea miracolului a venit.
 
Un pont din partea lui Micah pentru cititori: Trebuie să crezi cu adevărat în magie ca să ai parte de ea!
 
“O ștrengărie în plină lume a circului… O născocire delicioasă: ne arată cât este de fragilă inima oamenilor, cât contează de mult și câtă grijă e nevoie să avem de ea.” Kirkus Reviews
 
 “Cassie Beasley are o voce de o siguranță remarcabilă. Avem aici o autoare care găsește ritmul perfect atunci când descrie magia, fără vreo exagerare. Toată cartea seamănă cu un vis lung, ca o scenă dintr-un film de David Lynch, trecută printr-un filtru optimist.” The New York Times

CASSIE BEASLEY 
S-a născut în Georgia, SUA, unde locuiește și în prezent, împreună cu sora ei, care este și ea scriitoare. A studiat literatura pentru copii și adolescenți la Facultatea de Arte din Vermont, iar CIRCUL MIRANDUS este prima ei carte. În prezent lucrează la noul ei roman, TUMBLE & BLUE, iar când face câte o pauză își ajută familia la ferma de nuci pecan.

DIANA SUDYKA 
Este o ilustratoare americană. A conceput postere pentru numeroase trupe, a ilustrat numeroase cărți, iar uneori lucrează ca voluntar la Muzeul de Istorie Naturală Field. Cel mai des lucrează în guașe, tuș și acuarele.

FRAGMENT
În general, Micah Tuttle ar fi zis că doamnele în vârstă sunt persoane destul de plăcute. Tricotează pulovere călduroase, coc prăjituri cu glazură de ciocolată și joacă jocuri demodate de cărți la clubul social din oraș. Uneori, câte una uită să-și pună dinții falși, așa ca doamna Yoalne de la oficiul poștal, sau crește paisprezece pisici țăcănite, ca doamna Rochester de peste drum. Dar până și cele din urmă sunt făcute pe dinăuntru din prăjituri cu ciocolată și pulovere călduroase. Gertrudis, strămătușa lui Micah, nu era la fel. Băiatul spăla o ceșcuță roz de porțelan pentru a treia oară în după-amiaza aceea de duminică, sub ochii neînduplecați ai mătușii. Bătrâna a țâțâit din limbă, iar el a frecat ceașca până când s-a temut că trandafirașii pictați pe ea ar putea să dispară.
Pe dinăuntru, mătușa Gertrudis era făcută probabil din sirop de tuse. Își purta părul cânepiu răsucit într-un coc strâns tare de tot, care îi trăgea pielea ridată de pe față până când aproape i-o netezea, și își apreta bluzele până când căpătau gulere tăios de țepene. Pregătea în fiecare zi ceai negru într-un ceainic strălucitor de oțel. Ceaiul frigea și era amar, la fel ca mătușa, și nu-l lăsa pe Micah să pună zahăr în el pentru că, spunea ea, în familia lor erau nenumărate cazuri de dinți stricați. Mai spunea și că în familie domnea proasta judecată, dar că ea avea de gând să se îngrijească din răsputeri ca Micah să nu moștenească acest păcat. Mătușa Gertrudis venise să stea la ei cu mai multe săptămâni în urmă, tocmai din Arizona, ca să fie sigură că lucrurile „se făceau cum se cuvine“ cât timp bunicul Ephraim era bolnav. Asta n-ar fi trebuit să dureze mult, dar bunicul lui Micah era din ce în ce mai bolnav. Iar mătușa Gertrudis devenise din ce în ce mai imposibilă.
— Nu brusca în halul ăsta ceșcuța, s-a răstit ea la Micah. Am vrut doar s-o speli așa cum se cuvine. 
Singurul motiv pentru care Micah se abținea să riposteze era că mătușa l-ar fi ținut numai în corvezi pentru tot restul zilei, în loc să-l lase să-și viziteze bunicul. De azi-dimineață, când el dăduse de înțeles că avea ceva important să-i spună lui Micah, băiatul nu avusese voie deloc să-l „sâcâie“ pe bunicul Ephraim. 
— Ceva spectaculos, îi șoptise bunicul. Ceva magic. 
Bunicul Ephraim avusese în priviri o sclipire pe care Micah o recunoștea. Iar magic însemna povești cu Circul Mirandus, care se numărau printre preferatele lui. Magic mai însemnase și că mătușa Gertrudis îl ușuise afară din cameră înainte ca bunicul să fi apucat să-i spună cu adevărat ceva. Ea părea să creadă că poveștile acelea reprezentau doar un exemplu de proastă judecată pe care Micah ar fi putut s-o moștenească dacă nu era atent. 
„Câteva minute, încă, și o să-l poți vedea din nou.“ I-a întins ceașca mătușii cât mai politicos cu putință și s-a dus să supravegheze ceainicul. În timp ce apa se înfierbânta, ceainicul trosnea de parcă și-ar fi dezmorțit încheieturile. Curând, păsărica din vârful lui urma să înceapă să fluiere. Asta era partea preferată a lui Micah – cântecul fluierului-pasăre de pe ceainic. Îl aștepta de fiecare dată.

Un poem plin de culoare, care aruncă o lumină nouă asupra lui Apolodor și asupra lumii pinguinilor care-l întâmpină în Labrador: Apolodictator, Apolodizident, Apolodrama,  Apoloaumădoare, Apolodiva și mulți, mulți alții. Amestec rar de omagiu și satiră, Cartea albă cu Apolodor se citește cu zâmbetul pe buze, cu dor de Gellu Naum și cu bucuria intensă dată de poezia bună.
 
„O lume de apolodorieni, apolodorini și apolodorine, de care se ocupă un autor... apolosof! Cu un final de-ți rupe inima de adevărat ce e.” - Simona Popescu
 
 „Dacă APOLODORUL lui Gellu Naum n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Dar dacă tot există, trebuie reinventat și perpetuat – este singura șansă de a mai salva ghețarii.” - Florin Bican
 
Avertismentul autorului: Textul cărții de față conține scene de violență fizică, verbală și emoțională, abateri deliberate de la normele gramaticale și lingvistice în vigoare, precum și eșantioane de limbaj erbaceu, folosite exclusiv în scopul caracterizării personajelor. Acestea nu sunt intenționate ca modele pentru cititori și, prin urmare, nu se recomandă preluarea și reproducerea lor ca atare în viața cotidiană.

FLORIN BICAN (1956, București) 
A învățat să scrie înainte de a ști să citească. Apoi a revenit la metode de studiu convenționale, absolvind, la două decenii de la debutul său în proză foarte scurtă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.

După ce a învățat bine să citească, nu s-a grăbit să se întoarcă la scris. A fost, pe rând, profesor, traducător și coordonator al unui proiect subversiv, care antrena străinii să traducă literatură română. Încet, încet, a revenit la scris, tălmăcind în românește cărți de Lewis Carroll, T.S. Eliot, Shel Silverstein, Dr. Seuss, Sylvia Plath, Roald Dahl, Julia Donaldson, Maurice Sendak, J.K. Rowling, Leonard Cohen. În 2013 a publicat RECICLOPEDIA DE POVEȘTI CU RIMĂ ȘI FĂRĂ TÂLC, carte câștigătoare a primei ediții a concursului Trofeul Arthur, iar în 2014, ȘI V AM SPUS POVESTEA AȘA, unde sunt actualizate și înșirate pe același fir narativ mai multe basme românești. TROPICE TÂMPE, un roman despre un explorator care nu știe ce-ar mai fi de explorat, a deschis, în 2017, seria de autor „Florin Bican“ la Editura Arthur.

În 2019, Florin Bican a publicat CARTEA ALBĂ CU APOLODOR SAU APOLODODECAMERONUL, unde revizitează locul de baștină al ilustrului pinguin naumian. Cea mai recentă carte a lui este DESCOPERIM CU APOLODOR, ÎN DELTĂ, PĂSĂRILE-N ZBOR, care deschide colecția Apolodor Explorator.

DAN UNGUREANU (1981, Câmpulung Muscel) 
A început să deseneze la vârsta la care încep toți copiii și nu s-a mai oprit de atunci. A pictat la Facultatea de Arte din Timișoara, a desenat mai apoi într-un studio de animație, unde și-a dat seama că vrea să spună povești prin imagini. În 2010 a desenat pentru prima dată o carte, și iar nu s-a mai oprit.

În 2013 s-a înscris la un masterat în ilustrația de carte la Cambridge School of Art. Și, în timp ce studia arta de a ilustra cărți pentru copii, și-a dat seama că e pregătit să scrie. Așa a apărut NARA AND THE ISLAND (Nara și insula), carte nominalizată la Medalia Kate Greenaway 2017.
La începutul anului 2016, a făcut prima călătorie în jurul lumii cu pinguinul Apolodor, ilustrând CARTEA CU APOLODOR, de Gellu Naum, iar în 2017 a avut creioanele pregătite pentru a însemna fiecare pățanie a pinguinului și a prietenilor lui, pentru A DOUA CARTE CU APOLODOR. Tot în 2017 a publicat SPUNE MI ELI, un roman grafic despre viața în orfelinat, bazat pe biografia Elisabetei Moldovan.

Au urmat ilustrațiile pentru FRAM, URSUL POLAR, de Cezar Petrescu, și MICUL PRINȚ, de Antoine de Saint-Exupéry, apoi APOLODODECAMERONUL SAU CARTEA ALBĂ CU APOLODOR, de Florin Bican și IEPURELE DE CATIFEA, de Margery Williams.
Cea mai recentă carte ilustrată de Dan Ungureanu este DESCOPERIM CU APOLODOR, ÎN DELTĂ, PĂSĂRILE-N ZBOR, care deschide colecția Apolodor Explorator.

FRAGMENT
…Când a ajuns Apolodor,
Într‑un târziu, în Labrador,
A fost întâmpinat, se știe,
De pinguini cam peste‑o mie.
De peste tot s‑au adunat,
Ca la o vizită de stat.
Venit‑au zeci, venit‑au sute
Ca să‑l admire, să‑l salute…
Atunci când i‑a enumerat,
Gellu Naum s‑a limitat
La rudele de gradu‑ntâi
Care s‑au strâns în preajma lui
Și ni i‑a prezentat sumar,
În stilul lapido‑ghețar,
Că‑n vremea aia sub tipar
Intra doar strictul necesar.
Dar azi, când e democrație,
N‑avem restricții la hârtie.
Iar libertatea de a scrie
E fără limite și ea…
Așadar, cum se povestea,
Apolodor trecea‑n revistă
Toți pinguinii. De pe listă
Lipsește‑un număr însemnat
Din cei ce l‑au întâmpinat.
Dar să‑i redăm pe fiecare
Posterității cititoare
E imposibil. N‑avem cum,
Căci nici măcar Gellu Naum
Nu poseda întreaga listă –
Deci e nebun cel ce insistă,
Sperând să facă vreo scofală.
Nici piatra cea filozofală
N‑ar fi de mare ajutor
În identificarea lor,
Că prea‑s mulți pinguini… În fine,
Și pinguini și pinguine.
Și‑apoi au fost botezuri, nunți…
Mai‑mai că‑ți vine să renunți:
Veri, unchi, mătuși, nepoți, nepoate,
Să‑i socotească cine poate?
Așa că, din acest motiv,
Noi proceda‑vom selectiv.
Îi vom numi în continuare
Pe pinguinii pentru care,
În respectiva‑mprejurare,
Serviciul pentru informare
A întocmit atent dosare
Și le‑a pus bine la păstrare
Pentru o vreme viitoare.
Aceștia‑s, deci, cu mic cu mare:
Cumnatul Apolodoringo,
Fost vicecampion la Bingo,
Cumătrul Apolodorex,
Tot pinguin, dar mai complex,
Mutantul Apolodoren,
Un pinguin corcit cu ren,
Repudiat în mare parte
De pinguinii toți din carte,
Și Apoholohodohor –
La minte cam încetișor,
La intelect cam puțintel
(Prietenii‑l strigau „Georgel“) –
Și moașe‑sa, Apolodrama,
Ștergându‑și ochii cu năframa,
Distinsul Apolodoroclu,
Purtând baston, joben, monoclu,
Și vărul Apolodoreț,
Un pinguin cu părul creț,
Străunchiul Apolodorente,
Ce‑avea apucături demente
(dar nu lăsa deloc amprente),
Cumnatul Apolodorongo,
Un pinguin străin, din Congo…
Nașul Apolodorian,
Cu pașaport american
(Cel mai de vază pinguian!)
Vecinul Hapolodoriu –
Un pinguin mai tuciuriu
Și văr ’su Hapolodorar,
De meserie lăutar.
Ei i‑au cântat: — Hapolodoare,
Să ne trăiești, că ai valoare.
Fă cinste c‑o răcoritoare!
Nepotul Apolodorambo,
Ce se mișca în ritm de mambo,
Nepoata Apolodoramba,
Ce se mișca în ritm de samba...

Albie nu-i cel mai deștept copil din clasă. Nici cel mai înalt. Nici cel mai bun la sport. Nici cel mai priceput la desen. De fapt, are o listă întreagă cu lucruri la care e doar aproape bun. Lista cu ce îi place e mai scurtă: gogoșile și ursuleții gumați. Nu-și îngăduie să-i placă prea multe, de teamă să nu descopere că nu e la înălțimea dorințelor lui.
Cu ajutorul Calistei, studenta la arte care vine să aibă grijă de el, Albie descoperă încetul cu încetul toate lucrurile la care e cu adevărat bun și învață să se miște în lume în ritmul lui, dincolo de reguli și de prejudecăți.
 
„Albie trece printr-o perioadă grea din care învață ce este respectul de sine.“ School Library Journal

„Lisa Graff spune o poveste înduioșătoare despre un băiețel care învață să-și aprecieze calitățile (și defectele) și nu se dă bătut.“ Publishers Weekly

LISA GRAFF 
S-a născut în 1974 și a crescut în California, Statele Unite, într-o zonă montană. A început să scrie de la opt ani, când mama ei i-a propus un leac pentru plictiseală. O oră mai târziu, avea deja scrisă și ilustrată o cărticică de cinci pagini, The Strangest Flower, pe care o mai păstrează și acum. A continuat să scrie și când a crescut, preferatele ei fiind poveștile și piesele de teatru. Obișnuia chiar să joace ocazional în melodrame împreună cu fratele său, în fața unui public format din familie și prieteni. Deși îi plăceau foarte mult matematica și științele și își dorea să devină medic, a ajuns în final scriitoare cu normă întreagă. Pașii care au condus-o spre această alegere au fost traducerea unui roman de-al ei pentru copii pe când studia în Italia și studiile din New York despre scriere creativă pentru copii.

În 2014, publică APROAPE SIGUR, o carte aflată în topul recomandărilor unor reviste ca Publishers Weekly, Los Angeles Times și Herald Sun, precum și al American Library Association. A mai scris și alte cărți pentru copii (THE GREAT TREEHOUSE WAR, A TANGLE OF KNOTS, LOST IN THE SUN, UMBRELLA SUMMER), dar și pentru adolescenți, sub pseudonimul Isla Neal. În restul timpului predă un curs de literatură pentru copii la McDaniel College, se joacă cu pisica ei și face prăjituri.
​
FRAGMENT
Marți, ca în fiecare seară de marți, am comandat pentru cină mâncare chinezească de la restaurantul de pe 61st Street. Când a sunat Bernard de la parter și ne-a anunțat că tipul care ne aducea mâncarea era în lift, mama mi-a dat din portofelul ei două bancnote de câte douăzeci de dolari.
 — Așteaptă până ce sună la ușă, Albie, mi-a spus mama. Şi nu-i da mai mult de cinci dolari bacșiș. 
— Bine, am spus eu și chiar atunci s-a auzit soneria. Cel care venise cu mâncarea chinezească era Wei, preferatul meu. Când mă vedea, Wei zâmbea întotdeauna foarte larg. 
— Albie! a exclamat el de parcă ar fi fost surprins să mă vadă acolo, deși eu deschideam ușa de fiecare dată. A ridicat una dintre pungile cu mâncare ca și când mi-ar fi făcut cu mâna. 
— Bună, Wei, am spus, zâmbindu-i și eu. Cât face? 
— Douăzeci și șapte virgulă șaizeci de cenți. Şi mi-a arătat bonul capsat de una dintre pungi, fiindcă uneori e greu să înțelegi ce numere zice Wei. Am luat pungile și i le-am dat mamei, care le-a așezat pe masă. Miroseau îmbătător, a grăsime și a carne. Ăsta e mirosul serilor noastre de marți. 
— Mersi, i-am spus lui Wei și i-am dat cele două bancnote de douăzeci de dolari. Poți să-mi dai… Am calculat în minte cât trebuia să-mi dea rest, așa cum făceau mama și tata atunci când le dădeau bacșiș șoferilor de taxi. 
— Poți să-mi dai rest patru dolari? 
— Desigur. Wei a scos din buzunar un teanc de bancnote îndoite în două, a pus bancnotele mele de douăzeci de dolari deasupra și apoi a început să răsfoiască. A trecut întâi de bancnotele de zece dolari, apoi și de cele de cinci până a ajuns la cele de un dolar, care erau la mijloc. A ales patru bancnote. 
— Uite-aici, Albie, a spus, punându-mi în mână cele patru bancnote. Șii-șii. Cel puțin așa au sunat cuvintele pe care le-a rostit. Am ridicat din sprâncene, nedumerit. 
— Înseamnă „mulțumesc“, mi-a explicat el. În coreeană cum se spune „mulțumesc“? M-am uitat spre mama. Uneori lumea crede că știu coreeană fiindcă sunt pe jumătate coreean, dar de fapt tot ce știu în coreeană este „salut“ și câteva nume de mâncăruri. Mama vorbea coreeană cu bunicii ei, dar nu cred că îi mai place. Mama era ocupată, așeza mâncarea pe farfurii, așa că nu mi-a putut zice cum să-i spun lui Wei „mulțumesc“ în coreeană. 
— Am să-ți spun data următoare, am zis. Wei mi-a făcut cu ochiul.
— Bine, pa atunci! a spus. 
— Şii-șii! am spus eu și am închis ușa. Tata și-a închis laptopul și s-a ridicat de pe canapea. Eu i-am dat restul mamei. 
— Of, Albie, a spus mama, uitându-se la cei patru dolari. Ţi-am zis să nu-i dai bacșiș mai mult de cinci dolari. „Dar nu i-am dat“, am vrut să spun, „doar am rotunjit suma pe care trebuia să mi-o dea rest.“ Numai că, până să apuc eu să vorbesc, tata mi-a pus o mână pe umăr și a zis: 
— Încerca doar să fie amabil, nu-i așa, Albie? Apoi, aruncând o privire spre mama, care rămăsese cu ochii la cele patru bancnote, a adăugat: 
— Nu sunt decât câțiva dolari.

A fost odată un sat părăsit, unde n-a mai plouat de o sută de ani, o veche fermă de oi, o buturugă uscată și un roi de albine care refuzau să aducă ploaia. Carolina, o fetiță de doisprezece ani, își petrece vacanța de vară în mijlocul deșertului din New Mexico, alături de un bunic cu ochi imposibil de bătrâni, suferind de demență. Pe măsură ce vara se scurge, fetița îl ascultă pe Serge depănând o poveste despre o oază în deșert, un lac de sticlă verde, un copac ce le oferă sătenilor darul nemuririi și albine ce mențin copacul în viață. Când în firul poveștii încep să se împletească și elemente din viața bunicului, iar linia dintre realitate și imaginar devine din ce în ce mai subțire, Carolina trebuie să decidă singură ce este posibil și ce nu.

„Povestea lui Serge și a Carolinei ne încurajează să aflăm cine și ce înseamnă pentru noi «acasă».“
Kirkus Review
 
„Lindsay Eager cultivă uimirea și încrederea că lucrurile mici – albine, semințe, povești – pot satisface marile nevoi ale omului.“
Publishers Weekly
 
LINDSAY EAGAR 
Este o autoare americană de cărți pentru copii și adolescenți. Încă din copilărie a fost pasionată de povești, biologie marină, mitologie greacă, muzică clasică și cultură irlandeză. Locuiește înconjurată de munți, iar natura este o sursă de inspirație constantă în scrierile sale.
Prețuiește scrisul și cititul în egală măsură, iar cartea ei preferată dintotdeauna este DANNY, CAMPIONUL LUMII de Roald Dahl, pe care o recitește în fiecare an.

ANOTIMPUL ALBINELOR este romanul său de debut, despre care autoarea mărturisește că l-a scris atât de simplu și firesc, de parcă povestea ar fi existat deja și misiunea ei ar fi fost doar aceea de a o transcrie. 
​
FRAGMENT
Ceva îmi zboară prea aproape de ureche. Şi o clipă, bâzâitul acela e singurul sunet din lumea mea. 
— Hei! zic, din reflex, și biciuiesc aerul cu părul prins în coadă. 
— Ce i? întreabă tata şi închide radioul. 
Liniştea bruscă ne face atenţi la cât de accidentată e şoseaua. Gâza iese bâzâind pe fereastra camionetei şi străluceşte ca o nestemată negru aurie în lumina soarelui. O albină. 
— Nimic, îi răspund, contemplând priveliştea dezolantă. De peste o oră nu vedem decât „nimic“. Mile întregi de „nimic“. În faţă ne apare un şir de terase stâncoase, plate ca nişte tăblii de masă şi cu versanţi sfărâmicioşi, nişte torturi de nemâncat, lăsate la copt pentru totdeauna. Fac câteva poze cu telefonul, dar pe ecran terasele se estompează în nişte pete roşiatice sub un cer pustiu. 
— Eşti sigur că n am ratat vreo curbă? Poate am ajuns în Mexic. 
Tata pufneşte. 
— Garantat. După mine, mai bine în Mexic. 
Dă iarăşi drumul la rockul lui tunător şi se uită în oglinda retrovizoare. Mama şi Lu, frăţiorul meu de un an, vin după noi într un microbuz, singurul vehicul de pe şosea, în afară de al nostru. După trei ore în care am stat înghesuită în camionetă, acum mă dor picioarele. 
— Mai e mult? mă vait eu.
 — Arzi de nerăbdare, nu? 
Nu. În niciun caz. În locul unei veri cu petreceri la piscină şi grătare, o să mi petrec zilele de vacanţă la o fermă de oi prăfuită, cu un bunic pe care nu l am văzut niciodată. Dar barem şi alor mei le e groază. N o să sufăr de una singură. Ieşim de pe autostradă şi vreo zece minute ne hurducăm pe un drum de ţară. Tocmai când ocolim baza unei terase, îl aud pe tata oftând. 
— Uite o. Casă, dulce casă.

După ce o vară întreagă a păzit pepeni pe câmp, acum Rostogol stă singur în grădină. Și porcușorul nostru începe să scrie poezii. Îi ies atât de bine, încât primește un loc într-o tabără de creație în apropiere de vulcanii noroioși. Te-ai aștepta ca într-o astfel de tabără copiii să umple pagini întregi cu versuri. Nu e cazul: Rostogol ar vrea să se bălăcească în glod toată ziua, ariciul Păducel, ursuz din fire, ar fi preferat să rămână acasă, iar cârtița Șobo stă mai mult pe sub pământ mâncând râme. Noroc că rața Grațian le-a pregătit și o vânătoare de comori, care le dă prilejul să-și exerseze aptitudinile sociale și să lege prietenii.

LAVINIA BRANIȘTE 
S-a născut în 1983 la Brăila, unde, după lungi peregrinări prin alte locuri, a ajuns să locuiască și în prezent. Scrie poezii, proză scurtă, romane și literatură pentru copii.
"Am crescut cu poveştile bunicului, care îmi mai făcea şi jucării de carton şi zmeie colorate, pe care mi le înălţa pe calea ferată – „la linie“. Tot cu bunicul intram în pepiniera de la linie pe sub un gard de sârmă şi culegeam iarbă pentru găini şi păpădii galbene pentru mama. Cu bunica tundeam scaieţi şi-i puneam pe casă de Rusalii şi a doua zi ne uitam să vedem cui i-a crescut mai mult norocul. Cărţile pentru copii au venit peste mine dintr-o întâmplare, după o pauză de douăzeci de ani, timp în care am schimbat joburi și chirii și m-am învăţat să trăiesc singură. Scriu pentru că-mi place să scriu. Și am avut nevoie de douăzeci de ani ca s-o spun fără jenă.“ - Lavinia Braniște

ANDREI MĂCEȘANU 
S-a născut în 1995 la Alexandria. În prezent studiază designul grafic la Universitatea Naţională de Arte din București. Este câștigător al mai multor concursuri de design grafic.
"În timpul liber sunt toboşar, percuţionist şi cititor avid de literatură europeană şi bandă desenată americană. În 2014 am ilustrat volumul de filosofie antică LINIŞTE, VĂ ROG, ce cuprinde două dintre textele lui Seneca, „Despre liniştea spiritului” şi „Despre tihnă”. M-am apucat de desen pe la vârsta de 4 ani şi de atunci nu m-am mai putut opri. Din aşa ceva, nu te mai poţi opri. Ilustraţiile mele prezintă o lume vie, care pulsează dincolo de rigorile realităţii. Văd geometrie şi unitate peste tot şi aplic asta în tot ce fac. În ilustraţiile pentru copii îmi propun să redau un adevărat joc al formelor: lumea poate fi desenată în atât de multe feluri – şi tocmai asta vreau să le inspir copiilor." - Andrei Măceșanu

FRAGMENT
După o săptămână, doamna Motăcilă, codobatura însărcinată cu poșta, le aduse vestea: Rostogol se calificase pentru tabără! Toți de la fermă s-au bucurat pentru el, au venit să–l felicite, să-i prezică un mare viitor, iar Rostogol s-a fâstâcit, și s-a înroșit și le-a zis că nu-i mare lucru, nici el nu știa că e așa de bun.
-Lăsați, lăsați, să nu se culce pe lauri, zise bursucul, ușor paranoic că poate careva dintre cei care stăteau la coadă să aducă laude și ghinde pentru Rostogol ar fi aflat că el a contribuit mai mult
decât ar fi fost corect și acum râdea de el.
Și apoi, cum să ajuți un copil să mearg înainte dacă nu-i mai sufli din când în când, poate chiar la un examen? Ce profesor nu i-a ajutat măcar o dată favoritul? (Adevărul fiind că favoritul nici n-avea cine să fie altul, din moment ce Rostogol era singurul copil care scria poezii pe o întindere de zece hectare.) În hârtia primită prin poștă din partea taberei, se spunea că minorul trebuie să vină însoțit, așa că începur toți să tropăie, care mai de care, bucurându-se că pleacă în tabăr cu copilul. Ulric se plânse că nu-l țin picioarele să meargă atâta pe jos, că sunt prea departe vulcanii, așa că Zdrell, singurul în stare să se transforme în vehicul de transport, îi propuse să-l ducă în cioc pân în tabără. Pregătirea pentru decolare s-a făcut într-un loc ferit, ca să nu-l vadă lumea pe domnul profesor ce cocon s-a făcut, că nu mai vrea să meargă pe jos. Și-n timp ce Zdrell își rupea gâtul zburând la joasă înălțime cu bursucul în cioc, care bursuc mâncase înainte niște corcodușe acre ca să nu i se facă rău de la transport, Socott și Rostogol o luară pe jos prin pădure cu busola până ajunseră la dealuri, și apoi în tabără. Bârzoiul și bursucul erau deja acolo, așa că au intrat toți patru în birou la rața Grațian să-și anunțe venirea.
Când îi văzu că abia încăpeau toți patru în biroul ei mic din căsuța de lemn, rața rămase mută. După ce se dezmetici, spuse:
- Cine dunteți dumneavoastră?
- El e Rostogol, spuse Zdrell. Iar noi am venit însoțitori.
- Înțeleg, spuse rața. Dar trei? Trei persoane să însoțească un copil?
- Păi scria în hârtiuța aceea, știți... hârtiuța...
- Da, știu hârtiuța, dar era vorba de un însoțitor pentru fiecare copil.
- Nu, scria „să vină însoțit”, spuse Zdrell. Nu se menționa...