FATA CARE A BĂUT LUNA

​Kelly Barnhill
Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu
Editura Arthur, București, 2018

Nori grei de nefericire atârnă deasupra Protectoratului: an de an, locuitorii sunt nevoiți să sacrifice câte un bebeluș ca vrăjitoarea cea rea să nu se răzbune pe ei.
 
De cealaltă parte a zidurilor orașului se întinde Mlaștina plină de pericole, unde trăiește Xan, bătrâna care an de an ia copiii aleși pentru sacrificiu și îi duce tocmai în celălalt capăt al pădurii, unde îi lasă în grija oamenilor din Orașele Libere.
 
Pe drum, Xan îi ține pe copii la piept și le dă să bea lumina stelelor. O dată, o singură dată, din greșeală, bătrâna hrănește o fetiță cu lumina lunii, dându-i astfel puteri magice neînchipuit de mari și legându-și pe vecie destinul de al fetei care a băut luna.
 
„Imposibil de lăsat din mână! Fata care a băut luna e la fel de captivantă și de complexă ca Peter Pan și Vrăjitorul din Oz.“
The New York Times Book Review

KELLY BARNHILL 
Este o scriitoare americană care a avut diverse meserii de a lungul timpului: profesoară, chelneriţă, secretară, pădurar. Toate aceste experienţe n au pregătit o pentru nimic concret, dar datorită lor are ce povesti. 

După ce a născut cel de al doilea copil, a început să scrie povestiri care mai târziu s au transformat în romane şi a primit burse de creaţie de la Jerome Foundation şi de la Minnesota State Arts Board. În 2016, povestirea The Unlicensed Magician a câştigat World Fantasy Award, iar în anul următor Fata care a băut luna a primit Medalia Newbery.

În prezent locuieşte cu soţul şi cu cei trei copii în Minneapolis, iar în timpul liber îi place să facă muncă de voluntariat, să alerge, să meargă cu cortul şi să se ocupe de grădină.

FRAGMENT
O chema Xan. Ea era Vrăjitoarea. 
— Crezi că te poţi ascunde de mine, monstru cara  ghios? mugi ea spre mlaştină. Nici vorbă să nu ştiu unde eşti. Ieşi afară în clipa asta şi cere ţi iertare.
Se sili să şi schimbe expresia în ceva care semăna a încruntătură.
 — Dacă nu, te fac eu să ieşi! 
Deşi nu avea cu adevărat putere asupra monstrului cu pricina, la cât era de bătrână, avea totuşi puterea să facă smârcul să l scuipe afară ca pe un gogoloi de flegmă rămas în gât. N ar fi fost nevoie decât să dea scurt din mâna stângă şi să şi scuture genunchiul drept. Se strădui din nou să se uite fioros.
 — VORBESC SERIOS! tună ea. 
Apa vâscoasă bolborosi şi se învolbură, lăsând să iasă la iveală deasupra suprafeţei verzi albăstrui capul mon  strului mlaştinii. Clipi cu unul din ochii lui mari, pe urmă cu celălalt, apoi îi ridică pe amândoi spre cer. 
— Nu da ochii peste cap la mine, tinere, pufni bătrâna. 
— Vrăjitoareo, murmură monstrul, cu gura încă pe jumătate în apa groasă. Sunt cu multe veacuri mai bă  trân decât tine. 
Buzele lui mari făcură un balon de alge lipicioase. „De a dreptul cu milenii“, se gândi el. „Dar cine mai stă să numere?“
 — Nu cred că mi place tonul tău, zise Xan şi ţuguie buzele până când făcu din ele un trandafiraş bine strâns în mijlocul feţei. 
Monstrul îşi drese glasul. 
— Aşa cum foarte bine a spus Poetul, dragă doamnă, „Nu dau un rah…“
— GLERK! strigă îngrozită Vrăjitoarea. Ai grijă cum vorbeşti! 
— Scuze, zise Glerk amabil, deşi nu i păsa deloc. Îşi puse încet amândouă rândurile de braţe pe noroiul de la mal, înfigându şi bine în mocirlă fiecare palmă cu câte şapte degete. Gemu şi se împinse afară, pe iarbă. „Pe vremuri era mai uşor“, se gândi el. Deşi nici în rup  tul capului nu şi amintea când.