Iepurele era foarte mulţumit cu viața pe care o ducea şi pe bună dreptate: stăpâna lui, Abilene, se purta cu el cu cea mai mare grijă şi-l iubea nespus. Dar, într-o bună zi, iepurele s-a pierdut.
Kate DiCamillo ne poartă într-o călătorie extraordinară, din adâncul oceanului până în plasa unui pescar, din vârful unei grămezi de gunoi până în tabăra unor vagabonzi, de la căpătâiul unui copil suferind până pe străzile aglomerate din Memphis. Şi așa, de-a lungul întregii călătorii, devenim martorii unui adevărat miracol: până şi o inimă dintre cele care se pot sparge foarte uşor poate învăţa să iubească, să piardă şi apoi să iubească din nou.

KATE DICAMILLO 
S-a născut la 25 martie 1964, în Philadelphia, Pennsylvania. A copilărit în Florida, iar acum locuieşte în Minneapolis, Minnesota. De când era încă foarte tânără şi¬-a dorit să devină scriitoare. A început prin a observa cu atenţie lumea din jurul ei, apoi a încercat s-¬o pună în cuvinte. A devenit una dintre cele mai apreciate şi mai iubite scriitoare de cărţi pentru copii.
Despre felul în care i¬-a încolţit în minte ideea cărţii Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate scrie: „Într-¬un an, de Crăciun, am primit în dar un iepure de jucărie frumos îmbrăcat. Câteva zile mai târziu am visat că iepurele zăcea cu faţa în jos pe fundul oceanului, pierdut, dorindu¬-şi să fie găsit. Pe când spuneam această poveste, am fost şi eu pierdută multă vreme. Şi apoi, în sfârşit, ca Edward, am fost găsită.“

BAGRAM IBATOULLINE 
S-a născut în Rusia şi a studiat la Academia de Artă din Moscova. Prima carte pe care a ilustrat-o a fost CROSSING de Philip Booth, care în 2001 a fost desemnată CEA MAI BUNĂ CARTE A ANULUI de revista PUBLISHERS WEEKLY. De atunci, a ilustrat numeroase cărţi pentru copii, între care THE NIGHTINGALE de Hans Christian Andersen, repovestită de Stephen Mitchell; THE ANIMAL HEDGE de Paul Fleischman; HANA IN THE TIME OF THE TULIPS de Deborah Noyes, THE SERPENT CAME TO GLOUCESTER de M.T. Anderson, THE GIVER de Lois Lowry.
Ibatoulline foloseşte stiluri extrem de diferite în cărţile pe care le ilustrează şi, după cum mărturiseşte într­-un interviu pentru site­ul www.bookbrowse.com, se documentează mult înainte de a începe lucrul la o nouă carte, face numeroase schiţe, ba chiar, aşa cum a fost cazul lui Edward Tulane, sculptează personajul pentru a-l putea vedea din diferite perspective. Despre lucrul la cartea MIRACULOASA CĂLĂTORIE A LUI EDWARD TULANE, ilustratorul mărturiseşte: „A fost o experienţă deosebită să lucrez la ilustraţiile pentru Edward Tulane şi să­l însoţesc în călătoria lui. Trebuie să recunosc că acum, la finalul acestei cărţi minunate, sunt deja un pic nostalgic.“

FRAGMENT
Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare. Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.
Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent. Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute. Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.
Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar.

            Stella se trezește într-o zi de iarnă înfășurată toată în bandaje. Nu știe ce s-a întâmplat și nici unde sunt părinții ei. Dar o are pe mătușa Alberta, care-i povestește, rânjind, tragedia prin care a trecut familia ei și o amenință că dacă nu-i cedează reședința Saxby Hall o să i se întâmple ceva îngrozitor. Acum Stella, ajutată de Funingine, fantoma care bântuie prin Saxby Hall, trebuie să găsească o cale să scape din ghearele maleficei mătuși și să salveze casa pe care o iubește nespus.
DAVID WALLIAMS 
S-a născut la Merton, o suburbie a Londrei, în august 1971. Este actor, umorist, prezentator de emisiuni de televiziune și autor de cărţi pentru copii. A studiat la Reigate Grammar School și la Universitatea din Bristol și a fost membru al National Youth Theatre, unde l-a întâlnit pe Matt Lucas, alături de care a scris și a interpretat celebrul show de radio și televiziune Little Britain. 
În 2008 și 2009, publică primele sale cărţi pentru copii, ilustrate de Quentin Blake, THE BOY IN THE DRESS și MR. STINK. Pentru următoarele romane, BILLIONAIRE BOY (Băiatul miliardar) și GANGSTA GRANNY (Bunicuța Hoțomană), a colaborat cu reputatul ilustrator Tony Ross. Romanul RATBURGER, apărut în 2012, a fost declarat cartea anului de către National Book Awards.
David Walliams este recunoscut pentru implicarea sa activă în acţiunile de caritate.
TONY ROSS 
S-a născut în 1938, la Londra. În copilărie visa să devină cowboy, jocheu sau membru al poliţiei călare, de fapt, orice meserie ar fi avut de-a face cu caii. După ce și-a încheiat studiile la Liverpool College of Art, și-a abandonat visul iniţial și a lucrat ca grafician, caricaturist, director de agenţii de publicitate și profesor de artă. În 1976 i-a fost publicată prima carte ilustrată și, în scurt timp, a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi și îndrăgiţi ilustratori de carte pentru copii. A creat ilustraţiile pentru un număr de peste 800 de cărţi, scrise de autori precum Roald Dahl, Michael Palin, Paula Danzinger ș.a. Este faimos pentru seriile HORRID HENRY și LITTLE PRINCESS (Mica prinţesă), care au fost adaptate pentru televiziune.
A fost recompensat de trei ori cu Silver Paintbrush Award pentru cele mai bune ilustraţii, a primit German Children’s Book Prize și a fost nominalizat pentru Kate Greenaway Medal și de două ori pentru Smarties Award.
FRAGMENT
Ca să vadă dacă într-adevăr dormea și visa, fetița se gândi că ar trebui să încerce să se miște. Pornind de la capătul cel mai îndepărtat al trupului ei, încercă, pentru început, să-și miște degetul mic de la picior. Dacă era trează și se gândea să-și miște degetul, acesta s-ar mișca pur și simplu. Dar atunci, în ciuda încercărilor ei repetate, acesta nu se mișca nici încoace, nici încolo. Și nici măcar dincolo. 
Pe rând, încercă să-și miște fiecare deget de la piciorul stâng, apoi fiecare deget de la piciorul drept. Și, unul după altul, toate degetele refuzară categoric să facă vreo mișcare. Din ce în ce mai speriată, încercă să-și răsucească gleznele, după care încercă să-și întindă picioarele, apoi să-și îndoaie genunchii și, în cele din urmă, se concentră din răsputeri să-și ridice brațele.
Îi era imposibil să facă o mișcare. Era de parcă ar fi fost îngropată în nisip de la gât în jos. De-afară, de dincolo de ușa dormitorului, Stella auzi un sunet. Casa era veche de secole, fusese moștenită de mai multe generații ale familiei Saxby. Era atât de veche, încât totul scârțâia și atât de mare, încât orice sunet era urmat de un ecou ce răsuna de-a lungul labirintului nesfârșit de coridoare. 
Uneori Stella credea că locuința era bântuită. Că o fantomă umbla prin Saxby Hall în toiul nopții. Când mergea la culcare, fetița era convinsă că aude pe cineva sau ceva care se mișca în spatele peretelui din camera ei. Uneori auzea chiar și o voce care o striga.

im Năsturel si Lukas, cei mai îndrăgiți mecanici de locomotivă din lume, pornesc într-o nouă aventură. Pe drum spre deșertul de la Capătul Lumii le dau o mână de ajutor oamenilor mării, îi găsesc de lucru lui Nepomuk, dragonul-pe-jumătate, dar o și pierd pe Molly, mica locomotivă a lui Jim.
MICHAEL ENDE (12 nov. 1929 - 28 aug. 1995)
A devenit celebru mai ales prin romanele sale pentru copii. A fost, de asemenea, actor, critic de film (la radiodifuziunea bavareză) şi autor dramatic. Este fiul artistului plastic Edgar Ende, cu care a avut o relaţie tensionată, marcată de scurte momente de reconciliere. Una dintre cărţile lui, DER SPIEGEL IM SPIEGEL. EIN LABYRINTH, un volum de povestiri suprarealiste, este ilustrată cu optsprezece dintre litografiile tatălui său. Intenţionând să devină actor, Ende a studiat teoria interpretării clasice şi moderne şi a audiat cursuri de regie. La încheierea studiilor, a fost repartizat la un teatru de provincie. Deşi nu a avut apariţii remarcabile pe scenă, actoria a fost benefică pentru cariera sa literară.
După ce fusese respins de mai multe edituri, primul roman al lui Ende, JIM NĂSTUREL ŞI LUKAS, MECANICUL DE LOCOMOTIVĂ, apare, în 1960, la editura Thienemann din Stuttgart, urmat, în 1962, de cea de-a doua parte a cărţii, JIM NĂSTUREL ŞI CEI 13 SĂLBATICI. Ideile şi tematica celor două cărţi contrastează cu ideologia rasistă a evoluţiei, promovată în Germania celui de-al Treilea Reich, în care a copilărit Ende.
Din 1970, Ende s-a stabilit la Roma împreună cu soţia sa, Ingeborg Hoffmann. În 1973 îi este publicat, în Germania, romanul MOMO, la care lucrase timp de şase ani; acesta va fi tradus în peste 30 de limbi.
Solicitat să participe la a doua ediţie a ANTOLOGIEI INOCENŢEI, coordonată de scriitorul român Iordan Chimet, Ende devine prietenul acestuia. Au purtat o corespondenţă adesea clandestină (din cauza restricţiilor impuse de regimul comunist din România acelor vremuri), care a fost ulterior publicată de Chimet sub titlul SCRISORI PRINTRE GRATII. 
În 1979 apare romanul POVESTEA FĂRĂ SFÂRŞIT, „o carte pentru copii, potrivită şi pentru adulţi" şi „o carte pentru adulţi, potrivită şi pentru copii", după cum a numit-o critica. Povestea fără sfârşit este ecranizată în 1983, dar Ende consideră filmul un produs strict comercial, care s-a îndepărtat mult de romanul său; a urmat un proces pe care scriitorul l-a pierdut. În 1986, romanul MOMO a fost, la rândul său, ecranizat; de această dată, autorul s-a arătat destul de mulţumit de film.
În 1985, după moartea lui Ingeborg, Ende se reîntoarce în Germania. Aici se recăsătoreşte, în 1989, cu traducătoarea japoneză a cărţilor sale, Mariko Sato.
GAËTAN DORÉMUS (n. 1976) 
Este un apreciat ilustrator şi autor francez de cărţi pentru copii. A colaborat la publicaţii pentru adolescenţi şi adulţi (printre care cunoscutele Le Monde şi Liberation), dar a lucrat şi în publicitate. În momentul de faţă, ţine cursuri la Universitatea de Arte Decorative din Strasbourg.
FRAGMENT
Jim Năsturel stătea în bucătărioara doamnei Waas; era acolo şi prinţesa Li Si, care avea două săptămâni de vacanţă. De fiecare dată când venea în vizită, îi aducea câte-un cadou simpatic lui Jim. Odată îi adusese un glob de sticlă care avea înăuntru un peisaj mandalier peste care ningea când îl scuturai. Altă dată îi adusese o umbrelă de soare din hârtie colorată sau o ascuţitoare practică, în formă de locomotivă. 
Însă de data asta îi aduse o minunată cutie de vopsele mandaliere. Cei doi copii stăteau la măsuţa din bucătărie, unul în faţa altuia, şi pictau. Doamna Waas se aşezase între ei. Îşi pusese ochelarii şi citea cu voce tare dintr-o carte groasă de poveşti, în timp ce croşeta un fular pentru băiat.
Era o poveste frumoasă şi fascinantă, numai că Jim privea mereu preocupat afară pe fereastră, pe care curgeau şiroaie de apă. Ploaia era atât de deasă, că abia dacă puteai să vezi până la gara lui Lukas, unde sub acoperiş Molly, mica locomotivă, stătea în siguranţă şi ferită de umezeală lângă pântecoasa şi bătrâna Emma. 
Dar să nu credeţi că era o ploaie mohorâtă, ca din acelea care mai cad uneori pe la noi. Nu, nici pomeneală, fiindcă în Lummerland nici vremea rea nu era tocmai rea, ci veselă şi poznaşă. Era ca un fel de concert acvatic. Picăturile de ploaie făceau pic şi pleosc şi se loveau jucăuşe de pervazuri, burlanele gâlgâiau şi bolboroseau, iar aversele biciuiau băltoacele, scoţând un zgomot de parcă o mulţime de oameni entuziasmaţi ar fi bătut din palme.

Când roboțica Roz deschide ochii pentru întâia oară, se trezește singură pe o insulă sălbatică, în mijlocul oceanului. Toți semenii ei roboți, care se aflau cu ea pe aceeași navă, s-au făcut țăndări, sfărâmați de valuri. Roz este singura supraviețuitoare, dar habar nu are cum a ajuns acolo sau ce-ar putea să facă în acel loc uitat de lume.
După nenumărate încercări, în care natura se dovedește încă o dată mai puternică decât tehnologia, Roz deslușește tainele emoțiilor și, oriunde ar purta-o aventurile ei pe insulă, un lucru știe sigur: orice ar fi, trebuie să trăiască.

PETER BROWN 
Este autorul și ilustratorul multor cărți îndrăgite pentru copii, inclusiv DOMNIȘOARA ÎNVĂȚĂTOARE E UN MONSTRU (Editura Arthur, 2017), MR. TIGER GOES WILD, CHILDREN MAKE TERRIBLE PETS și THE CURIOUS GARDEN.
Cărțile lui sunt bestselleruri New York Times și până în acest punct al carierei a fost răsplătit cu Caldecott Honor (pentru CREEPY CARROTS!), un premiu New York Times pentru Cea mai bună carte ilustrată pentru copii și un Children’s Choice Book Award pentru Ilustratorul Anului. INSULA ROBOȚILOR (Wild Robot, 2016) este romanul lui de debut pentru copii.

FRAGMENT
Un grup de vidre de mare se zbenguiau prin apa joasă, când una dintre ele a observat obiectele strălucitoare. Toate vidrele au încremenit. Și‑au ridicat boturile adulmecând vântul. Dar nu au simțit decât mirosul mării. Așa că s‑au strecurat cu grijă printre stânci, ca să arunce o privire mai de aproape.
Grupul a înaintat încet spre trunchiul unui robot. Vidra cea mai mare a întins o lăbuță, a lovit obiectul masiv și a sărit iute înapoi. Dar nu s‑a întâmplat nimic. Așa că s‑au îndreptat unduindu‑se spre o mână de robot. O altă vidră curajoasă a întins lăbuța și a întors mâna pe cealaltă parte. Aceasta a scos un clinchet simpatic lovindu‑se de pietre, iar vidrele au chițăit încântate.
S‑au împrăștiat și au început să se joace cu brațele și picioarele roboților. Mai multe brațe au fost întoarse de pe o parte pe cealaltă. Una dintre vidre a descoperit un cap de robot într‑o baltă formată de maree și toate s‑au bălăcit în ea și, rând pe rând, l‑au rostogolit pe fundul bălții.
Apoi au zărit altceva. Deasupra cimitirului se afla singura cutie rămasă întreagă. Părțile laterale erau zgâriate și îndoite, iar deasupra se vedea o crăpătură mare. Vidrele au urcat cu repeziciune pe stânci și s‑au suit pe cutia cea mare. Zece căpșoare îmblănite s‑au strecurat prin crăpătură, curioase să vadă ce era înăuntru. Și‑au văzut un alt robot, nou‑nouț. Dar acesta era diferit față de ceilalți. Era încă întreg. Și era ambalat într‑un burete ca o spumă.
Vidrele și‑au băgat lăbuțele prin crăpătură și au început să sfâșie spuma. Era atât de moale și de pufoasă! Chițăiau în timp ce apucau ambalajul pufos. Bucăți din el au plutit duse de briză. Și, în toată agitația, una dintre lăbuțele lor a atins din greșeală un buton important de pe ceafa robotului.
Clic.
Le‑a luat o vreme vidrelor să își dea seama că ceva se întâmplă în interiorul cutiei. O clipă mai târziu, l‑au auzit. Un vâjâit slab. Toate au încremenit și s‑au holbat. Și apoi robotul a deschis ochii.

           Clementina e o fetiţă de clasa a treia cu bucle roşcate, cu o inimă mare. Deşi e mereu certată pentru că nu e atentă la lecţii, Clementina observă lucruri pe care ceilalţi nu le văd şi găseşte soluţii care mai de care mai originale. Vede, de pildă, că prietena ei Margaret suferă că şi-a retezat o şuviţă de păr şi îi sare imediat în ajutor, tăindu-i părul cu totul şi făcând-o să arate ca o păpădie. 
Soluţiile ei nu sunt apreciate chiar de toată lumea, dar Clementina nu se dă uşor bătută şi se străduieşte să-i înveţe pe oamenii mari să vadă lucrurile şi altfel.

SARA PENNYPACKER (născută în 1951, în Massachusetts) 
Este o autoare americană de cărţi pentru copii. Titlurile sale au primit mai multe premii, printre care Medalia Christopher şi Golden Kite. A scris şaptesprezece cărţi, cele mai cunoscute fiind titlurile din seria Clementina. Este fondatoarea programului ShareOurBooks.org. Pennypacker ţine adesea conferinţe în şcoli, în librării şi în biblioteci, prin care încearcă să-i facă pe tineri să se apropie de literatură.

FRAGMENT
N-am avut o săptămână tocmai bună. 
De fapt, luni a fost o zi bunicică, dacă nu luăm în calcul hamburgerul-surpriză de la prânz şi faptul că mama lui Margaret a venit să o ia pe Margaret acasă. Şi ceea ce s-a întâmplat în biroul doamnei directoare, unde am fost trimisă ca să explic că nu din vina mea arată aşa părul lui Margaret şi că, de fapt, lui Margaret îi stă destul de bine tunsă. N-am avut ocazia, fiindcă doamna directoare Rice nu era în birou. Plecase să o liniştească pe mama lui Margaret. 
Şi ar trebui să ți se spună să nu răspunzi la telefonul din biroul directoarei, dacă asta e regula. 
Bine, recunosc! Luni n-a fost o zi chiar aşa de grozavă. Ceea ce m-a luat prin surprindere, fiindcă ziua a început cu două semne bune, care m-au indus în eroare. Primul a fost că printre cerealele de la micul dejun am avut exact atâtea felii de banană câte trebuiau, câte una pentru fiecare lingură. Al doilea, că îndată ce am ajuns la şcoală, învățătorul nostru a spus: 
— Următorii elevi sunt scutiți de scris în jurnal ca să meargă în sala de desen şi să lucreze la proiectele lor cu tema „Bine ați venit în viitor!“. 
Iar eu am fost unul dintre „următorii elevi“! 
Aşa că, în loc să-mi bat capul gândindu-mă ce să mai scriu în jurnal, lucru pe care nu-l pot suferi, am lipit şi am pictat tot felul de chestii, un lucru pe care îl ador! 
Margaret era şi ea în sala de desen. Cum m-am aşezat lângă ea, s-a şi aruncat peste masca de Prințesa-viitorului, pe care tocmai lipea sclipici. 
— Ține minte regulile! m-a avertizat ea. 
Margaret e în clasa a patra, iar eu sunt într-a treia. Din cauza asta ea crede că este şefa mea. Nu pot suferi regulile lui Margaret! 
— N-ai voie să te-atingi de lucrurile mele! a zis ea. 
Întotdeauna zice aşa. 
— De ce? am întrebat. 
Aşa întreb eu întotdeauna. 
— Pentru că asta e regula, a răspuns Margaret. 
Întotdeauna zice așa. 
— De ce? 
— Pentru că n-ai voie să te-atingi de lucrurile mele! a spus ea. 

        Nu întotdeauna dacă deschizi o uşă dai de o altă încăpere. Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte. Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor. Curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit... şi o pisică neagră ‒ iată de ce are nevoie Coraline pentru a porni în aventură.
Tu ai cercetat toate uşile din casa ta?

21 de geamuri și 14 uși sunt în casa lui Coraline. 13 normale, așa cum sunt în orice casă și una specială, care o transportă într-o lume în care lucrurile par exact ca-n lumea sa inițială, doar că totul pare mult mai fain! Jucăriile sunt mai interesante și mai multe, mâncarea mult mai bună, iar părinții - mai atenți. Doar că oamenii din lumea asta nouă au nasturi în loc de ochi, iar dacă Coraline vrea să rămână în această lume magică în care părinții au timp de ea, tot ce trebuie să facă fetița e să o lasă pe cealaltă mamă să-i coasă nasturi în locul ochilor. Oare ce o să facă Coraline?

NEIL GAIMAN (n. 1960, Marea Britanie) 
Este autor de romane, povestiri SF și fantasy, romane ilustrate, benzi desenate, teatru radiofonic și film. În copilărie și adolescență citea C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, ale căror cărți l-au făcut să-și dorească să fie scriitor. Cele mai celebre cărți ale sale sunt seria BD The Sandman și cărțile Pulbere de stele, Coraline, Noroc cu laptele, Oceanul de la capătul aleii, Zei americani, Cartea cimitirului. Pentru scrierile lui, Gaiman a primit numeroase premii, printre care Hugo, Nebula, Bram Stoker, Medalia Newbery și Medalia Carnegie.

CHRIS RIDDELL
Chris Riddell, nascut la 13 Aprilie 1962, este un ilustrator britanic și scriitor de cărți pentru copii. Realizează caricaturi cu tematică politică pentru cotidianul britanic The Observer.
A câștigat trei medalii Kate Greenaway.

FRAGMENT

Coraline descoperise uşa la scurt timp după ce se mutaseră în casa aceea. Era o casă foarte veche – cu mansardă, cu pivniţă şi cu o grădină părăginită, în care erau copaci uriaşi şi bătrâni. Familia lui Coraline nu ocupa toată casa – era prea mare ca să fie doar a lor. Locuiau doar într o parte a ei. Stăteau şi alţi oameni în casa aceea veche. Domnişoara Spink şi domnişoara Forcible stăteau sub apartamentul lui Coraline, la parter. Amândouă erau bătrâne şi rotofeie şi aveau câţiva terieri bătrâni cu nume precum Hamish, Andrew sau Jock. Odată ca niciodată, domnişoara Spink şi domnişoara Forcible fuseseră actriţe, după cum îi spusese domnişoara Spink lui Coraline când s au întâlnit prima dată. 
— Vezi tu, Caroline, îi zisese domnişoara Spink, stâlcindu i numele lui Coraline, şi eu, şi domnişoara Forcible am fost actriţe celebre la vremea noastră. Am jucat la teatru, scumpete. Vai, nu l lăsa pe Hamish să mănânce tartă cu fructe, o să l doară burtica toată noaptea. 
— Numele meu e Coraline. Nu Caroline. Coraline
Deasupra apartamentului lui Coraline, la mansardă, locuia un bătrân nebun cu o mustaţă mare. Îi spusese lui Coraline că pregăteşte un spectacol de circ cu şoareci. Nu voia să lase pe nimeni să l vadă. 
— Într o zi, micuţă Caroline, când şoarecii o să fie pregătiţi, întreaga lume o să vadă minunăţia mea de spectacol. Mă întrebi de ce nu l poţi vedea acum. Asta m ai întrebat? 
— Nu, i a zis Coraline, încet, vă rugam să nu mi mai spuneţi Caroline. Numele meu e Coraline. 
— Nu poţi vedea spectacolul, i a zis bărbatul de la ultimul etaj, pentru că şoarecii nu sunt încă pregătiţi şi nu au repetat suficient. În plus, refuză să cânte cântecele pe care le am compus pentru ei. Toate cântecele pe care le am compus pentru şoareci sunt cu umpa umpa. Dar şoarecii albi efectiv nu vor să cânte decât tin tin. Mă gândesc să i trec pe alte tipuri de brânză. Coraline nici nu credea că exista cu adevărat un circ cu şoareci. Se gândea că era mai degrabă o scorneală de a bătrânului. A doua zi după ce s-au mutat, Coraline şi a început explorările.

CARTEA LUI JULIAN vine în completarea poveștii din MINUNEA, roman pentru copii aflat pe locul I în lista de bestselleruri New York Times și câștigător al premiilor Mark Twain și Junior Young Reader's Choice. "Cartea lui Julian" vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, personajul "negativ" din "Minunea".

Julian, Jack și Charlotte sunt chemați de domnul director Tushman să-i prezinte locul viitorului lor coleg. Numai că nou-venitul nu este un copil obișnuit: August Pullman este un băiat cu serioase probleme cranio-faciale, care a trecut prin multe intervenții chirugicale.
 
Venirea lui tulbură apele la școala Beecher, iar Julian are o atitudine ostilă încă din prima zi. Deși în MINUNEA povestea era spusă din șase perspective diferite, nu există și versiunea lui Julian. Până acum, când R.J. Palacio îi oferă dreptul la replică și aflăm cum a trăit el întâlnirea cu Auggie, de ce s-a purtat urât și dacă e sau nu posibilă o împăcare între cei doi.

"Deși cartea începe destul de previzibil, povestea lui Julian e plină de suprize care scot în evidență tema principală a cărții - compasiunea. Însă nu doar compasiunea pentru victimă, ci și pentru agresor. Când vor afla motivele pentru care Julian se comportă așa, copiii vor învăța o lecție importantă despre cum este să te pui în pielea altcuiva." School Library Journal
​
R.J. PALACIO (n. 1963, New York, SUA) 
Este graficiană și scriitoare. A realizat designul a numeroase cărți înainte de a deveni ea însăși autoare. Palacio a așteptat ani la rând momentul potrivit pentru a scrie o carte. O întâlnire întâmplătoare cu o fetiță la un chioșc de înghețată a convins-o că momentul acela a sosit. Așa s-a născut MINUNEA (2012), un volum vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cartea, cu mesajul ei „Alege să fii bun“, a devenit un fenomen răspândit în lumea întreagă, venind în sprijinul luptei împotriva violenței în rândul elevilor.

Succesul avut de MINUNEA a făcut-o pe autoare să scrie câteva continuări, volume care gravitează în jurul lui Auggie Pullman. CARTEA LUI JULIAN (2014) vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, agresorul din MINUNEA.

Cu PLUTO (2015), poveștii i se adaugă o perspectivă inedită, prin vocea lui Christopher, prietenul lui Auggie.

FRAGMENT
Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg. Acum sunt cel mai popular băiat din clasa a cincea, iar peste un minut devin, nu ştiu... Altceva. Asta doare. Tot anul ăsta a durut. În primul rând aş vrea ca Auggie Pullman să nu fi venit niciodată la Şcoala Beecher! Aş vrea să-şi fi ţinut ascunsă undeva feţişoara de monstru, ca în Fantoma de la Operă. Pune-ţi o mască, Auggie! Ia-ţi faţa din faţa mea, te rog. Totul ar fi mult mai uşor dacă pur şi simplu ai dispărea. 
Cel puţin pentru mine. Apropo, nu vreau să spun că pentru el ar fi floare la ureche. Ştiu că n-are cum să-i fie uşor nici lui să se uite zilnic în oglindă sau să meargă pe stradă. Dar asta nu-i problema mea. Problema mea este că totul s-a schimbat de când a venit el la mine la şcoală. Copiii sunt altfel. Eu sunt altfel. Iar asta înseamnă o mare belea. 
Aş vrea ca totul să fi e aşa cum era în clasa a patra. Mamă, ce ne mai distram pe-atunci! Jucam prinselea în curte şi nu că mă laud, dar toată lumea mă voia pe mine în echipă, ştiţi? Vă spun! Toată lumea voia să facă pereche cu mine la proiectele de studii sociale. Şi absolut toată lumea râdea de fiecare dată când spuneam ceva nostim. 
La prânz, stăteam întotdeauna cu tovarăşii mei şi eram o gaşcă. Adică, chiar eram! Henry. Miles. Amos. Jack. Gaşcă adevărată! Şi era marfă. Aveam atâtea chestii secrete! Semne cu mâinile pentru tot. 
Nu ştiu de ce a trebuit să se schimbe totul. Nu ştiu de ce toată lumea s-a prostit în legătură cu toate chestiile. 
De fapt, ştiu de ce: din cauza lui Auggie Pullman. Cum a apărut el, lucrurile au încetat să mai fi e ce-au fost. Totul era cât se poate de obișnuit. Iar acum, totul este complet dat peste cap. Numai din cauza lui. 
Şi a domnului Tushman. De fapt, într-un fel e numai vina domnului Tushman.

Au trecut multe săptămâni de când Matthew Corbin nu a mai ieșit din casă. Copiii din vecini îl poreclesc în fel și chip. Pentru mulți, chiar și pentru familie, este un ciudat: e obsedat să nu se murdărească și repetă cu îndârjire anumite acțiuni. Își petrece timpul observând oamenii din cartier și notându-le mișcările într-un carnețel. Când Teddy, un copilaș din vecini, dispare, Matthew ajunge să joace un rol-cheie în investigarea dispariției lui.
Închis în casă, învață multe lucruri despre prietenie, comunitate și despre el însuși. Reușește și să își refacă relația cu tatăl său, care nu-i înțelege suferința. Încet, cu ajutor, Matthew descoperă cum să își depășească boala și cum să iubească și să se lase iubit de ceilalți, în ciuda diferențelor dintre ei.

„Această poveste bine gândită, emoționantă, ar putea să îi ajute pe cei care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă să se simtă mai puțin singuri – și să-i ajute pe alții să înțeleagă impulsurile din spatele dureroaselor acțiuni repetitive.” – The Guardian

„Thompson a creat o lume modernă adolescentină împletită cu teme literare clasice cum ar fi pierderea, vina, neglijența și singurătatea. Este o poveste pentru orice vârstă, învăluită în taină, dramă și suficient realism cât să-i inspire pe cititori să descopere complexitatea minții umane.” – School Library Connection

LISA THOMPSON 
S-a născut în Essex, Marea Britanie, pe 5 mai 1973. Este o autoare de cărți pentru copii. A scris prima carte când avea nouă ani. Își dorea foarte mult să ia lecții de călărie, dar pentru că părinții nu își permiteau asta, a ajuns să scrie o cărticică despre o fată care a făcut un adăpost pentru cai. Avea și ilustrații, desenate tot de ea. Pe la 20 de ani a avut ocazia să călărească un cal, însă i-a fost atât de frică încât a cerut să coboare.
Este pasionată de radio. A lucrat ca asistentă de emisiuni radiofonice la BBC, unde a cunoscut o mulțime de persoane faimoase.
Și-a dorit întotdeauna să devină scriitoare. Cartea ei de debut este BĂIATUL DE ACVARIU, publicată în Marea Britanie, în 2017. A fost nominalizată la Medalia Carnegie și s-a vândut în întreaga lume. Cartea a fost urmată de romanul THE LIGHT JAR, apărut în 2018.
Locul ei preferat pentru scris este la masa din bucătărie, unde se află mai aproape de ceainic și biscuiți. Trăiește la țară, în Suffolk, împreună cu familia ei și pisica pe care au adoptat-o.

FRAGMENT
Creştetul domnului Charles era ars de soare. 
Vedeam asta în timp ce el îşi inspecta trandafirii. Studia fiecare floare, mergând pe marginea aleii, iar pe cele mai mari le scutura uşor, să vadă dacă nu cad petale. Bucata mare şi cheală din creştetul lui devenise un cerc roşu aprins, mărginit de păr alb, pufos. Trebuia să fi purtat o pălărie pe căldura asta, dar cred că i greu să ţi dai seama că te arzi în creştet, când eşti ocupat cu alte lucruri. 
Eu am observat, totuşi. 
Observam de la fereastră o mulţime de lucruri. 
Nu că aş fi făcut ceva greşit. Mă uitam pur şi simplu la vecini ca să treacă timpul, atâta tot; nu i ca şi cum mi aş fi băgat nasul. Şi nu cred că vecinilor le păsa. Jake Bishop de la numărul cinci mai striga uneori spre mine lucruri cum ar fi „Ciudatule“, „Monstrule“, „Nebunache“. Trecuse multă vreme de când îmi spunea doar Matthew – dar Jake era un idiot şi chiar nu mi păsa ce striga. 
Stăteam într o casă de pe o intrare liniştită, Intrarea Castanilor, într un oraş plin de oameni care spuneau ce minunat era că nu locuiesc în marea şi puturoasa metropolă Londra – şi care îşi petreceau apoi mare parte a dimineţilor încercând cu disperare să ajungă acolo. 
Pe mica noastră intrare erau şapte case. Şase dintre ele arătau la fel, cu ferestre pătrate fără perdele, cu uşi din PVC rezistent şi pereţi văruiţi în alb. Dar a şaptea casă, cea dintre numărul trei şi numărul cinci, era complet altfel. Construită din cărămidă roşie ca sângele, casa parohială arăta ca un musafir venit la o petrecere de Halloween unde restul invitaţilor se obosiseră să se costumeze. Avea uşa de la intrare neagră, cu două ferestre triunghiulare în partea de sus, acoperite pe dinăuntru cu nişte bucăţi vechi de carton. Fuseseră puse acolo ca să nu tragă curentul sau ca să i împiedice pe alţii să se uite înăuntru, cine ştie?
Tata mi a spus că acum douăzeci de ani, când se construiseră casele noastre, un investitor încercase să dărâme casa parohială, dar ea se ţinuse tare pe temeliile vechi de o sută de ani şi reuşise cumva să rămână în picioare, ca o măsea bătrână şi cariată. Văduva vicarului, Mătuşa Nina, continua să locuiască acolo, deşi o vedeam rar. La fereastra camerei din faţă avea o veioză pe care o lăsa aprinsă zi şi noapte; un glob portocaliu de lumină în spatele draperiilor cenuşii. Mama spunea că stă retrasă pentru că se teme să n o oblige cineva de la biserică să se mute, întrucât după moartea soţului, casa nu mai era a ei. Pe scara de la intrare avea trei ghivece cu flori pe care le uda în fiecare dimineaţă la ora zece.

I se spune Pericol și e foarte mândru de porecla lui. Părinții și profesorii nu-l înțeleg niciun pic, iar Pericol știe că n-are rost să le explice. Cum, el, Pericol, un răzvrătit fără pereche, să fie înscris fără voia lui la un concurs de creație? La o întrecere de zoologie? (Astea-s pentru tocilari.) Și, culmea, să facă echipă cu niște fete?! (Asta i-ar distruge complet reputația.) Dar el e Pericol și o să treacă peste toate. Și, până la urmă, nu e chiar așa de periculos, iar fetele chiar știu să facă tot felul de lucruri.

Pericol nu e doar un elev răzvrătit, e isteț și mândru de porecla lui. N-are de gând să seresemneze cerințelor școlare, dar umorul și spiritul de aventură îl însoțesc la orice pas.

„O carte în care întorsăturile de situaţie sunt viraje în toată regula. O carte din care se degajă prospeţime, spirit de aventură, umor năvalnic şi multă, multă istețime. O carte la care râzi, te minunezi şi aplauzi. Vraja funcţionează: eşti în Pericol, dar nu te simţi în pericol.“  
Radu Paraschivescu

RALUCA POENARU
S-a născut în 1978 la Curtea de Argeș. Aici, doar cărțile și prietenii ei au salvat-o de plictiseala cumplită care domnea peste tot. Pasiunea pentru lectură a urmat-o la universitate, dar mai târziu și-a descoperit interesul pentru finanțe, apoi pentru marketing și în cele din urmă s-a hotărât să se specializeze în IT. Singurele constante din viața ei au rămas însă lectura și scrisul. Ea și Pericol au câștigat Trofeul Arthur în 2017.

„Am studiat limbi străine la Universitatea București, am început Finanţe-Bănci la ASE (facultate pe care n-am terminat-o niciodată), lucrez în IT și am vrut dintotdeauna să scriu o carte. Deci, constanţa nu e punctul meu forte. Cum nici seriozitatea nu se numără printre calităţile mele, cea mai potrivită carte pe care o puteam scrie e o carte pentru copii. La birou, nu rezist mai mult de jumătate de oră într-o ședinţă, dar pot să mă joc cu copiii ore în șir! Cred că, pe undeva, la mine nu s-a făcut integral trecerea de la copilărie și adolescenţă, la maturitate. Mie îmi place așa… Cred că și copiilor mei le place. Nu cred că sunt multe mame care să constate cu uimire că nu au absolut nimic de mâncare prin frigider și să le ofere copiilor, la cină, o îngheţată…“ 
Raluca Poenaru

FRAGMENT
Mi se spune Pericol şi sunt un tip rău. Pe mine să nu mă luaţi cu de-astea, că de ce l-am pocnit pe nu ştiu care, că de ce i-am rupt rigla sau capul, că nu înghit aşa ceva. Eu nu le am pe-astea cu mila. Sau cu răbdarea.

Şi ştiţi de ce sunt aşa? Fiindcă, în loc să mă crească şi pe mine mama, ca pe frate-meu, pe mine m-a crescut el. El, Vlad. Frate-meu. Că mama se săturase de şters la fund mucoşi obraznici şi prinsese un superjob. Full-time, să se mai relaxeze şi ea după nebunia de acasă. Şi, oricum, frate-meu e ultra-serios şi matur şi ea a avut încredere totală că o să aibă grijă de mine, care, catâr cum sunt pentru că semăn numai cu taică-meu, am distrus în prima mea oră la grădiniţă două dosare cu mâzgăleli de-ale copiilor şi-am pocnit şi vreo câţiva ţânci cu figuri. Ca urmare a acestui comportament disociat sau antisocial, nu mai ştiu exact, n-am fost acceptat în colectivitate.

După o săptămână de stat cu ultra-maturul meu frate, i-am spus mamei că îmi pare foarte rău că n-am fost cuminte la grădiniţă şi că vreau să mă ducă din nou. Că o să fiu copil model, o să vadă. Mama a fost şocată. S-a repezit la matur, l-a îmbrăţişat şi i-a dat 100 de lei!!! Ştiuse ea că se poate baza pe el, că uite, a reuşit cu mine într-o săptămână ce n-a reuşit ea în trei ani şi, desigur, asta pentru că şi el e tot copil şi noi avem limbajul nostru special!!!

Olguţa e o puştoaică de doisprezece ani ca oricare alta. Bine, nu chiar ca oricare alta: e neîndemânatică, impertinentă, intră mereu în bucluc, nu prea are prieteni, iar familia ei e atât de dezbinată, încât nu-şi recunoaşte mătuşa când aceasta îşi face apariţia la uşă.

Nu-i de mirare că Olguţei nu-i convine deloc când e nevoită să petreacă un weekend cu mătuşa pe care de-abia a cunoscut-o. Ba mai mult, Constantin, bunicul ei, ţine morţiş să o vadă. Şi nu are de gând să accepte un refuz.

ALEX MOLDOVAN
S-a născut în 1977 la Cluj, unde locuiește și acum. E pasionat de literatura pentru copii, de jazz și e voluntar la o asociaţie pentru protecţia animalelor. A terminat Filozofia, a tradus peste treizeci de cărţi și a fost librar. După ani, a simţit din nou nevoia să scrie și și-a făcut un blog. I-a spus Bicicleta galbenă. În 2016 a publicat la Editura Arthur primul său roman pentru copii, OLGUŢA ȘI UN BUNIC DE MILIOANE. BĂIEȚELUL CARE SE PUTEA MUȘCA DE NAS e primul său album ilustrat.

FRAGMENT
Totul a început într‑o vineri. În momentul în care cineva şi‑a înfipt degetul în butonul soneriei
noastre şi l‑a uitat acolo timp de treizeci de secunde, dacă nu mai bine, lucrurile nu arătau grozav prin casă. Şi nici în afara ei. Dacă stau să mă gândesc, rareori lucrurile arată grozav prin casă – iar despre ce se întâmplă pe afară nici n‑are rost să vorbim. 

Era după‑amiază, acel moment al zilei când totul pare s‑o ia razna. Cărţile şi hainele prind viaţă şi se risipesc te miri unde, cu o oarecare preferinţă pentru cel mai puţin probabile sau greu accesibile locuri: pe covor, sub pat, sub masa de la bucătărie şi, cu puţin noroc, în lada de cartofi din cămară sau în congelator (mda, ştiu, dar chiar mi s‑a întâmplat).

Partea bună: oriunde te‑ai afla, e suficient să întinzi mâna ca să apuci o carte. Sau o haină. Sau o jucărie. Sau orice altceva, cu excepţia lucrurilor de care chiar ai nevoie.

Partea proastă: eşti certată sau pedepsită, de la caz la caz, după care trebuie să strângi şi să pui totul la loc.

Nici vremea nu era grozavă. Deasupra oraşului se adunau nori negri de ploaie, iar după câteva zile fierbinţi vremea se stricase şi se anunţa o furtună. Unde pui că şi vântul sufla tot mai puternic, împrăştiind peste tot bucăţi de hârtie, pungi de plastic şi praf.

Una peste alta, era momentul cel mai puţin potrivit pentru musafiri. Şi apoi aveam pe cap o mulţime de treburi. Trebuia să fac curat, să merg la cumpărături, după care să gătesc. Pe de altă parte, pentru mine orice moment e cel mai puţin potrivit pentru a primi musafiri. Orice musafiri. Aşa că am dat ochii peste cap şi m‑am ridicat fără chef de pe canapea.
— Olguţa, scumpo, eşti bună să vezi cine e la uşă, te rog? s‑a auzit din dormitor un glas stins de femeie.
Femeia din dormitor era mama Olguţei. Iar Olguţa sunt eu.