Povestea frindelului

​Clements, Andrew
Traducere din engleză de Florentina Hojbotă
Ilustrații de Brian Selznick
Editura Arthur, 2014

​Nicholas Allen e cel mai faimos puşti din şcoală: de pildă, toţi elevii ştiu cum, în plină iarnă, Nick a transformat sala de curs într-o insulă tropicală, iar profesorii se străduiesc să lupte cu talentul său vestit de a trage de timp la finalul orei, care-i face să uite de tema pentru acasă.
Însă clasa a cincea vine cu o mare provocare: doamna Granger, sobra profesoară de limba engleză, maestra absolută a dicţionarelor, are şi ea talentele ei. Aşa că Nick se hotărăşte să dea culoare orelor plictisitoare, iar doamna Granger crede că poate să facă faţă şuvoiului de idei năstruşnice ale băiatului.
Nick nu se dă bătut şi se foloseşte chiar de armele temutei profesoare, aşa că născoceşte un cuvânt. Însă mica sa invenţie ia o amploare de nebănuit...

Andrew Clements (n. 1949, la Camden, în New Jersey) este scriitor, editor și profesor. Primele sale creaţii au fost texte pentru cântece. Apoi a lucrat la mai multe edituri, unde s-a ocupat de cărţi pentru copii. 
Primul său roman, Povestea frindelului, a avut un succes imens, fiind apreciat în toate statele americane și onorat cu șaisprezece premii, printre care Premiul Christopher. Cărţile sale sunt traduse în numeroase limbi. Clements este tatăl a patru copii, care l-au inspirat adesea în scrierea textelor.

Brian Selznick este un apreciat ilustrator american. În 2008 a primit prestigioasa Medalie Caldecott pentru cartea Invenția lui Hugo Cabret, pe care a semnat-o atât ca autor, cât și ca ilustrator.

FRAGMENT
Totul s-a schimbat în clasa a cincea. Era anul în care începeau gimnaziul. Clasa a cincea însemna note de trecere. Fără pauza de dimineață. Cu note adevărate, din cifre, trecute în carnet. Dar, mai presus de toate, clasa a cincea însemna doamna Granger.
Erau cam o sută cincizeci de copii în clasa a cincea. Aveau șapte profesori: doi de mate, doi de științe, doi de studii sociale și o singură profesoară de limba engleză. Doamna Granger pusese monopol asupra limbii engleze - și i se dusese vestea.
Doamna Granger locuia singură într-o căsuță cochetă din zona veche a orașului. Avea o mașină veche, de un albastru șters, cu care venea în fiecare dimineață la școală, fie ploaie, fie soare, zăpadă sau lapoviță, grindină sau vânt. În condica ei, al cărei început se pierdea în negura vremurilor, nu exista nicio absență.
Părul, alb aproape în întregime, era prins în creștetul capului, într-un fel de cuib. Spre deosebire de profesoarele mai tinere, doamna Granger nu venea niciodată la școală îmbrăcată în pantaloni. Avea două costume (fustă și sacou) – uniforma gri și uniforma albastră – pe care le purta întotdeauna cu o cămașă albă, cu camee prinsă la gât. Doamna Granger se număra printre acei oameni care nu transpiră niciodată. Își dădea sacoul jos numai când erau peste treizeci de grade.
Era scundă, ca orice profesor. Puteai să vezi în școală și elevi de clasa a cincea mai înalți decât ea. Dar doamna Granger părea uriașă. Din cauza ochilor. Erau cenușiu închis și când își tura privirea la maximum, te făcea să te simți ca un fir de praf. Ochii ei puteau la fel de bine să strălucească și să râdă, iar copiii spuneau că glumele ei erau chiar foarte bune. Însă nu glumele o făcuseră celebră.
Toți erau convinși că doamna Granger avea vedere cu raze X. Nici prin gând să nu-ți treacă să mesteci gumă pe o rază de cinsprezece metri: doamna Granger o să te vadă, o să te oprească și o să-ți lipească guma pe un cartonaș galben. Pe urmă o să ți-l prindă de cămașă cu un ac de siguranță și va trebui să-l porți tot restul zilei. După aceea te duci cu el acasă, i-l dai unuia dintre părinți să-l semneze, și i-l aduci doamnei Granger ziua următoare. Iar pe doamna Granger n-o interesează că nu ești în clasa a cincea, pentru că, din punctul ei de vedere, mai devreme sau mai târziu, o să fii.