Billy locuiește la poalele munților Ozark, unde de dimineața până seara hălăduiește prin păduri și lunci și cunoaște toate ascunzișurile și potecile din împrejurimi. De când se știe își dorește din tot sufletul doi câini de vânătoare și, când vede că părinții lui nu își pot permite așa ceva, băiatul muncește și strânge fiecare bănuț ca să-și împlinească visul.
În curând, Billy și cei doi copoi ai lui devin cei mai faimoși vânători din ținut. Istețimea câinilor, devotamentul și curajul lor îi uimesc pe toți, și Billy știe că niciun băiat nu are cum să fie mai fericit ca el.
„O poveste nespus de emoționantă.” - The New York Times Book Review
„O carte captivantă despre iubire și aventuri pe care nu o vei uita niciodată.” - School Library Journal
WILSON RAWLS 
S‑a născut la 24 septembrie 1913, în Oklahoma, SUA. A copilărit împreună cu frații și surorile lui la o fermă din nordul statului și, pentru că nu exista nicio școală în zonă la acea vreme, mama lor i‑a învățat să scrie și să citească și s‑a ocupat de educația lor.
Într‑o zi, mama le‑a adus o carte care avea să‑i schimbe viața lui Rawls: CHEMAREA STRĂBUNILOR de Jack London. Băiatul a îndrăgit atât de mult cartea aceea, încât a purtat‑o peste tot cu el și a recitit‑o de câte ori a avut ocazia. Datorită ei s‑a hotărât să devină scriitor.
Din cauza Marii Crize Economice de la sfârșitul anilor 1920, Rawls nu a putut să‑și termine studiile și a fost nevoit să călătorească prin America în căutarea unui loc de muncă. Indiferent pe unde l‑a purtat viața, nu a încetat să scrie despre copilăria petrecută la fermă, în ținutul Ozark. În 1961, cu sprijinul soției sale, Sophie, care i‑a și editat manuscrisul, a apărut PRIETENII COPILĂRIEI MELE. Prima ecranizare a cărții a fost lansată în 1974, iar următoarea, în 2003.
Rawls a mai publicat o singură carte, SUMMER OF THE MONKEYS, în 1974, iar până la moartea lui, din 16 decembrie 1984, a vizitat peste 2000 de școli și i‑a încurajat pe copii să‑și continue educația și să scrie.
FRAGMENT
Îmi vedeam de drum fluierând când, dintr odată, am auzit o încăierare între câini. La început nu i am dat atenție. La urma urmei, nu era nimic interesant, o încăierare între câini ca oricare alta în cartier. 
Dar când m am apropiat de zgomot mi am dat seama că erau destul de mulți câini implicați. Au țâșnit de pe o alee, s au întors și au luat o direct spre mine. Nu voiam să fiu mușcat sau trântit la pământ, așa că m am tras la marginea trotuarului. 
Atunci am văzut că toți câinii tăbărâseră pe unul singur. La vreo opt metri de mine, îl ajunseseră din urmă și până acolo îi fusese. Îmi părea rău de amărâtul ăla. Știam că dacă nu interveneam repede cei de la salubritate ar fi avut de ridicat un stârv. 
Încercam să mă hotărăsc dacă să sar sau nu în ajutorul lui, când am avut o surpriză. Din învălmășeala aia de câini care mârâiau, lătrau și mușcau în stânga și n dreapta, s a ridicat un copoi bătrân, din rasa Redbone Coonhound. L am zărit doar o secundă. Mi s a tăiat respirația. Nu mi venea să cred ce văzusem. 
Și a făcut loc prin haită contorsionându se și mușcând până când s a adăpostit sub ramurile joase ale unui tufiș. Ceilalți continuau să mârâie și să l încercuiască. Un câine mare de vânătoare, mai curajos, s a repezit spre copoi. Tufișul s a scuturat cât s a luptat cu copoiul. Dar n a durat mult și a ieșit atât de repede de acolo, că s a împiedicat și a căzut pe spate. Am băgat de seamă că avea urechea dreaptă despicată. Era prea mult pentru el, așa că a luat o la sănătoasa pe stradă, schelălăind ca o pisică speriată.
O javră urâtă și mare și a încercat norocul, dar fără sorți de izbândă. A ieșit de sub tufiș cu umărul stâng mușcat până la os. S a așezat în așa fel încât să le arate tuturor că fusese rănit.
Sângele mi se urcase la cap. E greu pentru un om să vadă cum un copoi bătrân se luptă pentru viața lui, mai cu seamă dacă are niște amintiri ca ale mele. Îmi adusesem aminte cum un câine bătrân ca ăsta se sacrificase ca să mă salveze pe mine. 
Mi am dat jos haina și m am apropiat amenințător. Țipetele și cuvintele mele de ocară nu prea au avut efect, dar agitatul hainei, da. Câinii s au împrăștiat și au plecat.

               Când citește cu voce tare, Mo poate să dea viață personajelor din cărți. Meggie, fiica lui de doisprezece ani, a moștenit acest dar de la el. Pe această frumoasă premisă se construiește povestea ingenioasă din INIMĂ DE CERNEALĂ: în urmă cu nouă ani, Mo a scos dintr-o carte o bandă de tâlhari medievali, în frunte cu liderul lor, Capricorn. Acum, trecutul îl prinde din urmă și Meggie se vede nevoită să-și salveze tatăl.
Însă într-o lume în care granița dintre realitatea ei și cea a cărților nu e foarte stabilă, mica eroină va trebui mai întâi să-și pună la încercare neobișnuitul talent și să-și lege propria poveste de a altora în cele mai neașteptate moduri.
Aventurile lui Mo și Meggie continuă, cu și mai multă magie, în următoarele volume ale trilogiei: SÂNGE DE CERNEALĂ și  MOARTE DE CERNEALĂ

CORNELIA MARIA FUNKE 
S a născut în 1958, în Germania, și este o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Întreaga sa carieră s a învârtit în jurul lumii acestora din urmă: a făcut mai întâi studii pedagogice la Universitatea din Hamburg, a lucrat apoi cu copii din medii defavorizate și ca ilustrator de carte, moment în care și a dat seama că ar prefera să scrie ea însăși povești. Prima carte a scris o la 35 de ani și până acum a strâns câteva zeci, traduse în peste 30 de limbi. Din 2005, locuiește cu familia în Los Angeles.
MOARTE DE CERNEALĂ este cea de a treia parte a trilogiei LUMEA DE CERNEALĂ, cel mai de succes roman al autoarei, care a câștigat multe premii în țara ei natală și în străinătate, fiind publicat în milioane de exemplare. Prima parte a fost ecranizată cu succes în 2009.
​
FRAGMENT
În noaptea aceea – în care au început atât de multe lucruri și în care s-au schimbat atâtea pentru totdeauna – una din cărțile preferate ale lui Meggie zăcea sub perna ei și, neputând să doarmă din pricina ploii, se ridică, se frecă la ochi ca să-și alunge oboseala și trase cartea de sub pernă. Când o deschise, paginile foșniră promițător. Lui Meggie i se părea că această primă șoaptă suna la fiecare carte altfel, după cum ea știa sau nu ce o să-i povestească. Acum însă trebuia mai întâi să facă lumină. În sertarul de la noptiera ei ascunsese o cutie de chibrituri. Mo îi interzisese să aprindă noaptea lumânări. Lui nu-i plăcea focul. „Focul devorează cărțile“, spunea mereu, dar în definitiv ea avea doisprezece ani și putea să fie atentă la câteva lumânări aprinse. Lui Meggie îi plăcea să citească la lumina lumânării. Pusese trei lumânări în recipiente de sticlă și trei sfeșnice pe pervazul ferestrei. Tocmai ținea chibritul aprins deasupra unuia dintre mucurile negre, când auzi pași afară. Speriată, stinse chibritul – așa cum avea să-și mai amintească cu precizie mulți ani mai târziu –, se lăsă pe genunchi în fața ferestrei ude de ploaie și privi afară. Și atunci îl văzu. Întunericul era spălăcit de ploaie și străinul arăta abia ceva mai mult decât o umbră. Doar chipul îi strălucea privind spre Meggie. Părul îi era lipit de fruntea udă. Ploaia se prelingea pe el, dar nu o lua în seamă. Stătea neclintit, cu brațele încrucișate pe piept, de parcă ar fi vrut ca măcar astfel să se încălzească puțin. Privea așa țintă la casa ei. Trebuie să-l trezesc pe Mo! se gândi Meggie. Dar rămase pe loc ca și cum străinul ar fi molipsit-o cu neclintirea lui. Deodată întoarse capul, și Meggie avu impresia că o privește drept în ochi. Alunecă atât de iute din pat, încât cartea deschisă căzu pe jos. Alergă desculță afară, pe coridorul întunecat. În casa bătrânească era răcoare, cu toate că era deja sfârșitul lui mai. În odaia lui Mo ardea încă lumina. Stătea deseori treaz până noaptea târziu și citea. Pasiunea cărților, Meggie de la el o moștenise. Când se refugia la el după vreun vis urât, nimic nu o adormea mai bine decât să audă lângă ea respirația liniștită a lui Mo și întoarcerea paginilor. Nimic nu alunga mai repede visele urâte ca foșnetul hârtiei tipărite. Dar silueta din fața casei nu era vis. Cartea pe care o citea Mo în această noapte era legată în pânză de in azurie. Și de asta și-a amintit Meggie mai târziu. Ce de lucruri neînsemnate se lipesc de memorie! 
— Mo, în curte e cineva! 
Tatăl ei își înălță capul și o privi absent, ca întotdeauna când îl întrerupea din citit. Treceau de fiecare dată câteva clipe până-și regăsea drumul înapoi din cealaltă lume, din labirintul literelor. — E cineva acolo? Ești sigură? 
— Da. Se uită fix la casa noastră

              Lui Harriet îi place să spioneze. Vrea să afle totul despre toţi. Pentru asta, şi-a creat un traseu de spionaj foarte bine pus la punct. Notează în caiet tot ce vede în jur şi face observaţii despre colegi, vecini, dar şi despre prietenii ei cei mai buni.
Însă într-o zi, caietul ajunge exact la cine nu trebuie. Cum vor reacţiona colegii după citirea notiţelor şi ce-i rămâne de făcut lui Harriet pentru a îndrepta situaţia?
​
LOUISE FITZHUGH (5 oct. 1928 - 19 nov. 1974) 
S-a născut în oraşul american Memphis, din statul Tennessee şi a început să scrie la vârsta de unsprezece ani. Nu a avut o copilărie prea fericită şi de aceea a aşteptat cu nerăbdare momentul în care să poată pleca de-acasă. Părinţii ei au divorţat când abia împlinise doi ani, viitoarea scriitoare petrecându-şi restul copilăriei în casa tatălui ei. A studiat arta în Italia, Franţa şi apoi în SUA. Cel mai cunoscut roman al ei, HARRIET SPIONEAZĂ, a stârnit, la momentul publicării (în anul 1964), o serie de discuţii în contradictoriu legate de utilizarea tonului realist în cărţile destinate copiilor, o abordare cu totul neobişnuită pentru acea vreme.
Louise Fitzhugh nu este doar scriitoare, ci şi ilustratoare de cărţi pentru copii şi tineret. Desenele din volumul de faţă îi aparţin.

FRAGMENT
Harriet încerca să-i explice lui Sport cum se joacă Orașul. 
— Mai întâi inventezi un nume pentru Oraș. După aceea, scrii cum îi cheamă pe toţi oamenii care trăiesc în el. Nu trebuie să fie prea mulţi, altfel jocul o să devină prea dificil. De obicei, eu pun douăzeci și cinci. 
— Ăăă… 
Sport se juca cu o minge de fotbal. Erau amândoi în curtea casei lui Harriet, pe strada 87 Est din Manhattan. 
— După ce ai stabilit exact cine sunt locuitorii, te gândești la meseriile lor. De exemplu, domnul Charles Hanley e proprietarul benzinăriei din colţ. 
Harriet vorbea cu grijă, stând pe vine lângă copacul cel mare, și se aplecase atât de mult peste caiet, încât părul ei lung și drept atingea marginile acestuia. 
— Nu vrei să jucăm fotbal? întrebă Sport. 
— Haide, Sport, nu te-ai jucat niciodată de-a Orașul și nici nu știi ce frumos e. Uite, o să punem staţia de benzină lângă cotitura asta pe care o face muntele. În caz că se întâmplă ceva prin zonă, o să-ţi aduci aminte unde e. 
Sport veni lângă ea ţinând mingea la subraţ. 
— Păi aia nu e decât o rădăcină bătrână de copac. Cum adică, munte? 
— E un munte. De acum încolo, e un munte. Ai înţeles? 
Harriet îl privi drept în ochi. Sport făcu un pas în spate. 
— Arată ca o rădăcină bătrână de copac, mormăi băiatul. 
Harriet își dădu părul pe spate și se uită la el cu severitate. 
Multumesc si astept raspuns.
— Sport, tu ce vrei să te faci când vei fi mare? 
— Știi tu. Fotbalist. 
— Uite, eu o să fiu scriitoare. Și când spun că ăsta e un munte, atunci e un munte. 
Mulţumită, se întoarse la Orașul ei.

             Domnul Papuzek e un papagal dintre cei mici, un peruş. El are familie, prieteni, o slujbă în casa unor oameni. Şi, cum nimic nu-i perfect tot timpul, ei toţi trebuie să rezolve o mulţime de probleme pentru a putea fi împreună. E o lume în care grijile şi bucuriile sunt trăite de papagali, vrăbii, căţei şi chiar de pisici aflate în cârdăşie cu o bandă de hoţi. Cu fiecare pagină, ne dorim ca planurile Domnului Papuzek şi ale prietenilor săi să reuşească, aşa cum ne dorim în fiecare dimineaţă să avem o zi frumoasă.
​
CORNEL VLAICONI
„M-am născut, am crescut și trăiesc în București. În anul în care totul s-a schimbat, 1989, aveam 16 ani – precis cât e nevoie să nu uiți să ții ochii deschiși. Am absolvit Facultatea de Drept, fără ca realitatea gri a sălilor de tribunal sau geometria contractelor comerciale să mă atragă. M-am specializat în prelucrare de imagine, am devenit  grafician, iar de mai bine de zece ani lucrez în domeniul farmaceutic. După ora cinci și în weekend descopăr orașul și împărtășesc articole bine documentate pe un blog pe care l-am transformat într-o comunitate. Scriu despre străzi, oameni și întâmplări care sunt sau au fost în vremuri pe care le-am moștenit în fotografii alb-negru. Am doi copii, pentru care inventez povești cu totul și cu totul noi în fiecare seară. Dar mult înainte ca ei să-mi intre în viață, pe fereastră mi-a intrat un papagal rătăcit și cam speriat. După spaima primelor zile, papagalul a devenit de-al casei. A fost botezat aproximativ după eticheta de la cutia lui de boabe. A învățat să fie parte din familie, a căpătat tabieturi, ba chiar dădea impresia că le poartă de grijă stăpânilor lui. Așa am început să scriu o carte, deocamdată singura.“ 

IRINA MOTROC
„M-am născut la Craiova şi, pe când eram copil, desenam bibelourile din casă, jucăriile şi refăceam ilustraţiile din cărţile de poveşti. Apoi desenul a dispărut pentru o mare bucată de vreme din viaţa mea, mă întorceam doar uneori la el, ca într-un spaţiu de refugiu. După mulţi ani în care am lucrat în domenii care nu-mi ofereau împlinire, am găsit curajul s-o iau de la capăt. Aşa am ajuns să mă mut în Bucureşti şi, cu paşi nesiguri întâi, am reînceput să desenez. Ilustrez în acuarelă, guașe și, uneori, creioane colorate. Cu toate că am avut și proiecte realizate digital, cel mai mult mă atrage metoda tradițională de lucru. Acuarela e o magie ce se întâmplă pe hârtie sub ochii mei şi, de multe ori, în momentele în care mă abandonez procesului, am senzaţia stranie că desenul se creează independent de mine, că acuarela desenează singură. Când nu desenez, călătoresc foarte mult, fac multe fotografii pe film, ascult viniluri sau mă pierd în câte o carte.“ 

FRAGMENT
Era luni dimineaţa şi Domnul Papuzek mergea încet spre lucru. Cu toate că locuia aproape de serviciu, Domnul Papuzek pleca întotdeauna de acasă cu un sfert de oră mai devreme, în primul rând, pentru că nu i plăcea să se grăbească şi, în al doilea rând, pentru că aşa putea să se oprească să şi bea cafeaua în linişte la bistroul din colţ. 
Să nu i o luăm în nume de rău Domnului Papuzek că prefera să bea cafeaua altundeva decât acasă; mai ales că Doamna Papuzek, soţia Domnului Papuzek, făcea o cafea grozavă. Dar Domnul Papuzek avea şi doi copii, care se trezeau foarte uşor dimineaţa dacă auzeau zgomot, aşa că Domnului Papuzek nu i rămânea decât să se oprească la bistro şi să aştepte ca Domnul Răţoi să i toarne o ceaşcă de cafea. S ar putea să vă mire faptul că bistroul era ţinut de Domnul Răţoi, asta pentru că multă lume crede că raţele nu sunt deloc făcute să stea în spatele unui bar şi să servească mușteriii, dar adevărul e că Domnul Răţoi se descurca de minune ca barman. Însă avea și el un mic defect: o să vedem imediat care.
— Bună dimineaţa, zise Domnul Papuzek, intrând pe ușă. 
— Bună dimineaţa, Domnule Papuzek, îi răspunse Domnul Vrabie, care şedea comod la masa de la geam şi citea destul de prins rubrica de pariuri din ziarul de sport. 
Domnul Vrabie avea o familie numeroasă şi, cu toate că el şi Domnul Papuzek se ocupau cu lucruri diferite şi, ca să zic aşa, trăiau în cercuri diferite, aveau în comun faptul că și beau cafeaua la Domnul Răţoi din acelaşi motiv. 
— Cum merge treaba? întrebă Domnul Papuzek, aşezându se lângă Domnul Vrabie. 
— Binişor, cred, răspunse Domnul Vrabie. Având în vedere că ăl’ mic iar a venit acasă smotocit şi fără pene, binişor. Toată noaptea l am oblojit.

          Fido, câinele de pază mare, alb și blând, își duce zilele printre orătăniile din bătătură, doarme în cotețul încins de soare și e campion la prins pâinea din zbor. Cutty, basetul delicat, cu zgarda lui cu clopoței, trăiește la oraș, doarme pe fotoliile din salon și mănâncă supă dintr-un castronaș înflorat.
Că Fido nu se adaptează deloc vieții la oraș e lesne de înțeles - cum să poată face asta când dă peste infamul papagal Lory, peste fiorosul boxer Nabucodonosor, peste cel mai perdfid cotoi sau peste o broască țestoasă care vorbește în șarade? Dar adevărata supriză e că basetul îngâmfat și fricos ajunge să iubească viața simplă de la țară.
Ca să vezi, cei doi căței nu-s chiar atât de diferiți până la urmă!

FRAGMENT
Prin urmare, sunt un câine sărac. Cu câteva clipe în urmă ştiam numai că sunt un câine şi atât; un câine de pază, mare şi blând. Acum, la starea mea de animal, s-a mai adăugat un adjectiv. Nici ce e un adjectiv nu ştiam, dar ignoranţa mi-a remediat-o Doroteo, curcanul auster care nu-şi pierde aerul demn în nicio împrejurare de pe lumea asta. 
— Doroteo, ce înseamnă cuvântul „sărac“? 
Doroteo s-a rotit cu un aer mai înfumurat ca oricând, desenând o jumătate de roată cu frumoasa lui coadă cenuşie cu negru şi, după ce şi-a făcut el mendrele ca de obicei, mi-a răspuns: 
— „Sărac“ e un adjectiv: înseamnă a nu avea bogăţii. 
— Şi ce e un adjectiv? 
— Din câte îmi dau seama, eşti foarte ignorant. Adjectivul e ceva de care te serveşti pentru a califica un obiect, o persoană, un animal. 
Şi cum eu continuam să nu înţeleg, priceputul Doroteo mi-a dat nişte exemple: 
— Eu sunt frumos; „frumos“ e un adjectiv care serveşte la caracterizarea mea, adică mă descrie la perfecţie. Un alt exemplu: gâsca Ecaterina e „proastă“, adică lipsită de inteligenţă. Tu eşti ,,sărac“, adică nu posezi nimic. Mai vrei să ştii ceva, sau te-ai lămurit? 
Şi, vorbindu-mi astfel, curcanul s-a întors, făcându-şi din nou coada roată, cu un ţopăit foarte ciudat: doi, trei paşi mici de o rară zvelteţe, de parcă s-ar fi mişcat stând pe loc, ca apoi să continue să-şi ia avânt cu aripile lăsate în jos, ridicându-se uşor de la pământ. Toate astea cu un aer indignat, ca şi cum l-ar fi supărat cineva. L-am privit câtva timp uluit şi îngândurat. Îl cunosc de atâta vreme, dar încă nu m-am obişnuit cu felul lui ciudat de a se purta; apoi, plictisit de a-i mai urmări mişcările, mereu aceleaşi, m-am îndepărtat. „Un câine sărac! Care nu are bogăţii?…“

​

             Faceți cunoștință cu prietenosul și săritorul Cârtițel, un personaj iubit de copiii din toată lumea, creat acum mai bine de 60 de ani. Filmul de animație CÂRTIȚEL ȘI PANTALONAȘII a câștigat în 1957 un Leu de Argint la Festivalul de Film de la Veneția, iar în 2011, un Cârtițel de pluș i-a însoțit pe astronauții de la NASA în ultima navetă spațială Endeavour.
Adorabilul Cârtițel se duce în oraș și descoperă cu uimire cât de multe mașini împânzesc străzile cu zumzăitul lor vesel. Până și cățeii pot conduce o mașină! Cine și-ar fi putut imagina așa ceva? Dorindu-și și el cu ardoare o mașinuță a lui, încearcă să-și construiască una de unul singur. Nu vrea neapărat o mașină mare, poate fi și una mică, mititică, trebuie doar să meargă. Așa că se apucă să meșterească la ceva care claxonează, vâjâie și se mișcă, doar că nu-i iese sub nicio formă până nu primește puțin ajutor din partea prietenilor. Abia atunci visul lui se îndeplinește: o mașinuță foarte mică, dar adevărată. Și una roșie pe deasupra!

FRAGMENT
-O, ce n-aș da să am și eu așa o mașinuță! Dacă niște căței pot să meargă cu mașinuța, de ce nu ar putea și cârtițele? Ah, oare ce mașină mi-aș alege? Roșie, verde sau albastră? Sau una galbenă? M-aș mulțumi și cu una mică, micuță – trebuie doar să meargă. Aș învârti volanul și mașina ar scoate niște zumzete vesele. Iar eu, dacă aș avea chef, aș și claxona. O, ce n-aș da să am și eu așa o mașinuță!

           Salamanca Tree Hiddle, pe scurt Sal, porneşte într-o călătorie cu maşina împreună cu bunicii ei excentrici. Din Ohio până în Idaho, cei trei străbat America de la est la vest şi, ca să treacă timpul mai repede, bunica o roagă pe Sal să-i povestească ceva.
Vreme de şase zile, cât durează călătoria, Sal le spune povestea prietenei ei, Phoebe. Le vorbeşte despre imaginaţia ei debordantă, despre mama ei care a dispărut, despre biletele misterioase pe care cineva le lasă pe verandă şi despre nebunul pe care îl tot întâlnesc prin oraş. Și, poveste după poveste, descoperă că nu mai vorbește despre altcineva, ci chiar despre ea.
SHARON CREECH 
S-a născut în 1945, în Cleveland, Statele Unite ale Americii. În copilărie și-a dorit să fie pictoriță, patinatoare, cântăreață, profesoară și jurnalistă. În cele din urmă a devenit profesoară și a predat engleza în Marea Britanie și Elveția.
ABSOLUTELY NORMAL CHAOS a apărut în 1990 în Marea Britanie și este prima carte pentru copii scrisă de Sharon Creech. A urmat apoi, în 1994, POVESTEȘTE-MI CEVA, care a câștigat un an mai târziu prestigioasa Medalie Newbery.
După 18 ani petrecuți în străinătate, în 1998 s-a mutat înapoi în America și continuă să scrie cărți pentru copii.
În 2002, Sharon Creech a câștigat Medalia Carnegie pentru cartea RUBY HOLLER, fiind prima persoană de origine americană care a câștigat acest premiu.
FRAGMENT
Bunicul zice că în adâncul sufletului sunt o fată de la ţară şi are dreptate. Aproape toată viaţa mea, adică vreme de treisprezece ani, am trăit în Bybanks, statul Kentucky. De fapt, Bybanks nu e decât un pâlc de case cuibărite pe un petic de pământ înverzit aflat pe malul râului Ohio. Cu mai bine de un an în urmă tata m-a smuls ca pe o buruiană din locul acela şi m-a mutat, împreună cu toate lucrurile noastre (ba nu, asta nu-i chiar aşa, fiindcă n-a luat castanul, salcia, arţarul, şura cu fân şi iazul în care înotam). După ce am mers aproape cinci sute de kilometri spre nord, tata a oprit maşina în faţa unei case din Euclid, Ohio. 
— Şi copaci nu sunt? am întrebat eu. Aici o să locuim? 
— Nu, a spus tata. Asta e casa lui Margaret. 
Atunci s-a deschis uşa şi în prag a apărut o femeie cu părul de un roşu-turbat. M-am uitat în dreapta, apoi în stânga. Casele de pe strada pe care opriserăm erau îngrămădite unele într-altele ca nişte căsuţe pentru păsărele. În faţa fiecăreia era câte o bucățică de gazon, iar în faţa lui, de-a lungul străzii cenuşii, se întindea un trotuar îngust, tot cenuşiu. 
— Şi grajdul unde e? am întrebat. Dar râul? Dar iazul? 
— Of, Sal! a zis tata. Haide, ne aşteaptă Margaret! Şi i-a făcut cu mâna femeii care stătea în uşă. 
— Trebuie să ne întoarcem. Am uitat ceva acasă, am spus eu. 
Femeia cu părul roşu-turbat a deschis larg uşa şi a ieşit pe verandă. 
Eu îi dădeam mai departe: 
— Am uitat ceva în spatele dulapului, sub scândurile din podea. Am pus ceva acolo şi am nevoie de el. 
— Sal, nu fi gâscă! Hai s-o cunoști pe Margaret! 
Nu voiam să cunosc nicio Margaret. Am rămas pironită, cercetând locul de jur împrejur. Chiar atunci am văzut o mutră lipită de o fereastră, la etajul casei de alături. Era chipul rotund al unei fete. Arăta de parcă se temea de ceva. Atunci nu ştiam, dar chipul acela era al lui Phoebe Winterbottom, o fată cu o imaginaţie foarte bogată, care avea să devină cea mai bună prietenă a mea şi căreia aveau să i se întâmple o mulţime de lucruri ciudate.

              Iepurele era foarte mulţumit cu viața pe care o ducea şi pe bună dreptate: stăpâna lui, Abilene, se purta cu el cu cea mai mare grijă şi-l iubea nespus. Dar, într-o bună zi, iepurele s-a pierdut.
Kate DiCamillo ne poartă într-o călătorie extraordinară, din adâncul oceanului până în plasa unui pescar, din vârful unei grămezi de gunoi până în tabăra unor vagabonzi, de la căpătâiul unui copil suferind până pe străzile aglomerate din Memphis. Şi așa, de-a lungul întregii călătorii, devenim martorii unui adevărat miracol: până şi o inimă dintre cele care se pot sparge foarte uşor poate învăţa să iubească, să piardă şi apoi să iubească din nou.

KATE DICAMILLO 
S-a născut la 25 martie 1964, în Philadelphia, Pennsylvania. A copilărit în Florida, iar acum locuieşte în Minneapolis, Minnesota. De când era încă foarte tânără şi¬-a dorit să devină scriitoare. A început prin a observa cu atenţie lumea din jurul ei, apoi a încercat s-¬o pună în cuvinte. A devenit una dintre cele mai apreciate şi mai iubite scriitoare de cărţi pentru copii.
Despre felul în care i¬-a încolţit în minte ideea cărţii Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate scrie: „Într-¬un an, de Crăciun, am primit în dar un iepure de jucărie frumos îmbrăcat. Câteva zile mai târziu am visat că iepurele zăcea cu faţa în jos pe fundul oceanului, pierdut, dorindu¬-şi să fie găsit. Pe când spuneam această poveste, am fost şi eu pierdută multă vreme. Şi apoi, în sfârşit, ca Edward, am fost găsită.“

BAGRAM IBATOULLINE 
S-a născut în Rusia şi a studiat la Academia de Artă din Moscova. Prima carte pe care a ilustrat-o a fost CROSSING de Philip Booth, care în 2001 a fost desemnată CEA MAI BUNĂ CARTE A ANULUI de revista PUBLISHERS WEEKLY. De atunci, a ilustrat numeroase cărţi pentru copii, între care THE NIGHTINGALE de Hans Christian Andersen, repovestită de Stephen Mitchell; THE ANIMAL HEDGE de Paul Fleischman; HANA IN THE TIME OF THE TULIPS de Deborah Noyes, THE SERPENT CAME TO GLOUCESTER de M.T. Anderson, THE GIVER de Lois Lowry.
Ibatoulline foloseşte stiluri extrem de diferite în cărţile pe care le ilustrează şi, după cum mărturiseşte într­-un interviu pentru site­ul www.bookbrowse.com, se documentează mult înainte de a începe lucrul la o nouă carte, face numeroase schiţe, ba chiar, aşa cum a fost cazul lui Edward Tulane, sculptează personajul pentru a-l putea vedea din diferite perspective. Despre lucrul la cartea MIRACULOASA CĂLĂTORIE A LUI EDWARD TULANE, ilustratorul mărturiseşte: „A fost o experienţă deosebită să lucrez la ilustraţiile pentru Edward Tulane şi să­l însoţesc în călătoria lui. Trebuie să recunosc că acum, la finalul acestei cărţi minunate, sunt deja un pic nostalgic.“

FRAGMENT
Odată, demult, într-o casă de pe strada Egipt, locuia un iepure care era făcut aproape în întregime din porţelan. Avea braţe de porţelan şi picioare de porţelan, labe de porţelan şi cap de porţelan, corp de porţelan şi nas de porţelan. Braţele şi picioarele aveau articulaţii prinse cu sârmă, astfel încât coatele lui de porţelan şi genunchii lui de porţelan se puteau îndoi, oferindu-i multă libertate de mişcare. Urechile erau făcute din blană adevărată de iepure şi-n spatele bucăţilor de blană erau bucăţi de sârmă puternice şi flexibile, ceea ce permitea ca urechile să fie aranjate în posturi care să ilustreze stările de spirit ale iepurelui: încrezător, obosit, plictisit la culme. Şi coada, de asemenea, era făcută din blană adevărată de iepure şi era moale şi pufoasă şi avea o formă îngrijită.
Pe iepure îl chema Edward Tulane şi era înalt. Din vârful urechilor şi până în vârful labelor de la picioare măsura aproape un metru; ochii îi erau desenaţi într-un albastru pătrunzător şi inteligent. Edward Tulane se simţea întru totul un exemplar deosebit. Doar în privinţa mustăţilor avea o ezitare. Erau lungi şi elegante (aşa cum trebuiau să fie), însă originea lor era necunoscută. Edward avea impresia – destul de puternică, de altfel – că nu erau mustăţi de iepure. Cui îi aparţinuseră mai întâi mustăţile, cărui animal insipid, era o chestiune la care Edward nu suporta să se gândească prea mult. Aşa că nici nu se gândea. Prefera, de cele mai multe ori, să nu lase să-i treacă prin minte gânduri neplăcute. Stăpâna lui era o fetiţă de zece ani, cu părul negru, pe nume Abilene Tulane, care avea despre Edward o părere aproape la fel de bună ca Edward însuşi. În fiecare dimineaţă, după ce se îmbrăca pentru şcoală, Abilene îl îmbrăca şi pe Edward.
Iepurele de porţelan era posesorul unei garderobe impresionante, alcătuită din costume de mătase cusute manual, pantofi unicat lucraţi din cea mai fină piele şi făcuţi special pentru picioarele lui de iepure şi o colecţie vastă de pălării, având toate câte două găuri, astfel încât să poată încăpea cu uşurinţă peste urechile lui mari şi expresive. Fiecare pereche de pantaloni croiţi pe măsură avea un buzunar mic pentru ceasul de aur al lui Edward. Abilene îi întorcea în fiecare dimineaţă acest ceas de buzunar.

            Stella se trezește într-o zi de iarnă înfășurată toată în bandaje. Nu știe ce s-a întâmplat și nici unde sunt părinții ei. Dar o are pe mătușa Alberta, care-i povestește, rânjind, tragedia prin care a trecut familia ei și o amenință că dacă nu-i cedează reședința Saxby Hall o să i se întâmple ceva îngrozitor. Acum Stella, ajutată de Funingine, fantoma care bântuie prin Saxby Hall, trebuie să găsească o cale să scape din ghearele maleficei mătuși și să salveze casa pe care o iubește nespus.
DAVID WALLIAMS 
S-a născut la Merton, o suburbie a Londrei, în august 1971. Este actor, umorist, prezentator de emisiuni de televiziune și autor de cărţi pentru copii. A studiat la Reigate Grammar School și la Universitatea din Bristol și a fost membru al National Youth Theatre, unde l-a întâlnit pe Matt Lucas, alături de care a scris și a interpretat celebrul show de radio și televiziune Little Britain. 
În 2008 și 2009, publică primele sale cărţi pentru copii, ilustrate de Quentin Blake, THE BOY IN THE DRESS și MR. STINK. Pentru următoarele romane, BILLIONAIRE BOY (Băiatul miliardar) și GANGSTA GRANNY (Bunicuța Hoțomană), a colaborat cu reputatul ilustrator Tony Ross. Romanul RATBURGER, apărut în 2012, a fost declarat cartea anului de către National Book Awards.
David Walliams este recunoscut pentru implicarea sa activă în acţiunile de caritate.
TONY ROSS 
S-a născut în 1938, la Londra. În copilărie visa să devină cowboy, jocheu sau membru al poliţiei călare, de fapt, orice meserie ar fi avut de-a face cu caii. După ce și-a încheiat studiile la Liverpool College of Art, și-a abandonat visul iniţial și a lucrat ca grafician, caricaturist, director de agenţii de publicitate și profesor de artă. În 1976 i-a fost publicată prima carte ilustrată și, în scurt timp, a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi și îndrăgiţi ilustratori de carte pentru copii. A creat ilustraţiile pentru un număr de peste 800 de cărţi, scrise de autori precum Roald Dahl, Michael Palin, Paula Danzinger ș.a. Este faimos pentru seriile HORRID HENRY și LITTLE PRINCESS (Mica prinţesă), care au fost adaptate pentru televiziune.
A fost recompensat de trei ori cu Silver Paintbrush Award pentru cele mai bune ilustraţii, a primit German Children’s Book Prize și a fost nominalizat pentru Kate Greenaway Medal și de două ori pentru Smarties Award.
FRAGMENT
Ca să vadă dacă într-adevăr dormea și visa, fetița se gândi că ar trebui să încerce să se miște. Pornind de la capătul cel mai îndepărtat al trupului ei, încercă, pentru început, să-și miște degetul mic de la picior. Dacă era trează și se gândea să-și miște degetul, acesta s-ar mișca pur și simplu. Dar atunci, în ciuda încercărilor ei repetate, acesta nu se mișca nici încoace, nici încolo. Și nici măcar dincolo. 
Pe rând, încercă să-și miște fiecare deget de la piciorul stâng, apoi fiecare deget de la piciorul drept. Și, unul după altul, toate degetele refuzară categoric să facă vreo mișcare. Din ce în ce mai speriată, încercă să-și răsucească gleznele, după care încercă să-și întindă picioarele, apoi să-și îndoaie genunchii și, în cele din urmă, se concentră din răsputeri să-și ridice brațele.
Îi era imposibil să facă o mișcare. Era de parcă ar fi fost îngropată în nisip de la gât în jos. De-afară, de dincolo de ușa dormitorului, Stella auzi un sunet. Casa era veche de secole, fusese moștenită de mai multe generații ale familiei Saxby. Era atât de veche, încât totul scârțâia și atât de mare, încât orice sunet era urmat de un ecou ce răsuna de-a lungul labirintului nesfârșit de coridoare. 
Uneori Stella credea că locuința era bântuită. Că o fantomă umbla prin Saxby Hall în toiul nopții. Când mergea la culcare, fetița era convinsă că aude pe cineva sau ceva care se mișca în spatele peretelui din camera ei. Uneori auzea chiar și o voce care o striga.

im Năsturel si Lukas, cei mai îndrăgiți mecanici de locomotivă din lume, pornesc într-o nouă aventură. Pe drum spre deșertul de la Capătul Lumii le dau o mână de ajutor oamenilor mării, îi găsesc de lucru lui Nepomuk, dragonul-pe-jumătate, dar o și pierd pe Molly, mica locomotivă a lui Jim.
MICHAEL ENDE (12 nov. 1929 - 28 aug. 1995)
A devenit celebru mai ales prin romanele sale pentru copii. A fost, de asemenea, actor, critic de film (la radiodifuziunea bavareză) şi autor dramatic. Este fiul artistului plastic Edgar Ende, cu care a avut o relaţie tensionată, marcată de scurte momente de reconciliere. Una dintre cărţile lui, DER SPIEGEL IM SPIEGEL. EIN LABYRINTH, un volum de povestiri suprarealiste, este ilustrată cu optsprezece dintre litografiile tatălui său. Intenţionând să devină actor, Ende a studiat teoria interpretării clasice şi moderne şi a audiat cursuri de regie. La încheierea studiilor, a fost repartizat la un teatru de provincie. Deşi nu a avut apariţii remarcabile pe scenă, actoria a fost benefică pentru cariera sa literară.
După ce fusese respins de mai multe edituri, primul roman al lui Ende, JIM NĂSTUREL ŞI LUKAS, MECANICUL DE LOCOMOTIVĂ, apare, în 1960, la editura Thienemann din Stuttgart, urmat, în 1962, de cea de-a doua parte a cărţii, JIM NĂSTUREL ŞI CEI 13 SĂLBATICI. Ideile şi tematica celor două cărţi contrastează cu ideologia rasistă a evoluţiei, promovată în Germania celui de-al Treilea Reich, în care a copilărit Ende.
Din 1970, Ende s-a stabilit la Roma împreună cu soţia sa, Ingeborg Hoffmann. În 1973 îi este publicat, în Germania, romanul MOMO, la care lucrase timp de şase ani; acesta va fi tradus în peste 30 de limbi.
Solicitat să participe la a doua ediţie a ANTOLOGIEI INOCENŢEI, coordonată de scriitorul român Iordan Chimet, Ende devine prietenul acestuia. Au purtat o corespondenţă adesea clandestină (din cauza restricţiilor impuse de regimul comunist din România acelor vremuri), care a fost ulterior publicată de Chimet sub titlul SCRISORI PRINTRE GRATII. 
În 1979 apare romanul POVESTEA FĂRĂ SFÂRŞIT, „o carte pentru copii, potrivită şi pentru adulţi" şi „o carte pentru adulţi, potrivită şi pentru copii", după cum a numit-o critica. Povestea fără sfârşit este ecranizată în 1983, dar Ende consideră filmul un produs strict comercial, care s-a îndepărtat mult de romanul său; a urmat un proces pe care scriitorul l-a pierdut. În 1986, romanul MOMO a fost, la rândul său, ecranizat; de această dată, autorul s-a arătat destul de mulţumit de film.
În 1985, după moartea lui Ingeborg, Ende se reîntoarce în Germania. Aici se recăsătoreşte, în 1989, cu traducătoarea japoneză a cărţilor sale, Mariko Sato.
GAËTAN DORÉMUS (n. 1976) 
Este un apreciat ilustrator şi autor francez de cărţi pentru copii. A colaborat la publicaţii pentru adolescenţi şi adulţi (printre care cunoscutele Le Monde şi Liberation), dar a lucrat şi în publicitate. În momentul de faţă, ţine cursuri la Universitatea de Arte Decorative din Strasbourg.
FRAGMENT
Jim Năsturel stătea în bucătărioara doamnei Waas; era acolo şi prinţesa Li Si, care avea două săptămâni de vacanţă. De fiecare dată când venea în vizită, îi aducea câte-un cadou simpatic lui Jim. Odată îi adusese un glob de sticlă care avea înăuntru un peisaj mandalier peste care ningea când îl scuturai. Altă dată îi adusese o umbrelă de soare din hârtie colorată sau o ascuţitoare practică, în formă de locomotivă. 
Însă de data asta îi aduse o minunată cutie de vopsele mandaliere. Cei doi copii stăteau la măsuţa din bucătărie, unul în faţa altuia, şi pictau. Doamna Waas se aşezase între ei. Îşi pusese ochelarii şi citea cu voce tare dintr-o carte groasă de poveşti, în timp ce croşeta un fular pentru băiat.
Era o poveste frumoasă şi fascinantă, numai că Jim privea mereu preocupat afară pe fereastră, pe care curgeau şiroaie de apă. Ploaia era atât de deasă, că abia dacă puteai să vezi până la gara lui Lukas, unde sub acoperiş Molly, mica locomotivă, stătea în siguranţă şi ferită de umezeală lângă pântecoasa şi bătrâna Emma. 
Dar să nu credeţi că era o ploaie mohorâtă, ca din acelea care mai cad uneori pe la noi. Nu, nici pomeneală, fiindcă în Lummerland nici vremea rea nu era tocmai rea, ci veselă şi poznaşă. Era ca un fel de concert acvatic. Picăturile de ploaie făceau pic şi pleosc şi se loveau jucăuşe de pervazuri, burlanele gâlgâiau şi bolboroseau, iar aversele biciuiau băltoacele, scoţând un zgomot de parcă o mulţime de oameni entuziasmaţi ar fi bătut din palme.