Elefantul MAGICIANULUI

Kate DiCamillo
Editura Arthur, București, 2017

Când apare o ghicitoare în piața orașului Baltese, orfanul Peter Augustus Duchene știe ce întrebări vrea să-i pună: Mai trăiește sora lui? Și dacă da, cum o poate găsi? Răspunsul misterios al ghicitoarei (Un elefant! Un elefant îl va călăuzi acolo!) declanșează un lanț de evenimente remarcabile, imposibile, totuși mai reale decât cele din viața de zi cu zi. Se petrec minuni: poate cea mai impresionantă este că oamenii descoperă motive să fie solidari. Autoarea evocă teme generoase – încrederea în viitor și sentimentul de a fi acasă, dorința și compasiunea – cu delicatețea unui magician.
„Uneori misterioasă, alteori sumbră, dar în cele din urmă plină de speranță, ELEFANTUL MAGICIANULUI ne amintește că, până și în cele mai întunecate clipe, nu totul este pierdut.“ School Library Journal

KATE DICAMILLO 
S-a născut la 25 martie 1964, în Philadelphia, Pennsylvania. A copilărit în Florida, iar acum locuieşte în Minneapolis, Minnesota. De când era încă foarte tânără şi¬-a dorit să devină scriitoare. A început prin a observa cu atenţie lumea din jurul ei, apoi a încercat s-¬o pună în cuvinte. A devenit una dintre cele mai apreciate şi mai iubite scriitoare de cărţi pentru copii.
Printre cele mai cunoscute cărţi ale ei se numără POVESTEA LUI DESPEREAUX (distinsă cu Medalia Newbery), BECAUSE OF WINN¬DIXIE (Newbery Honor), THE TIGER RISING (care a ajuns în finala pentru National Book Award) şi poveştile din seria MERCY WATSON.

FRAGMENT
În ziua aceea, printre tarabele absolut banale, fără nimic ieșit din comun, ale negustorilor de pește și ale celor de pânză, ale brutarilor și argintarilor, apăruse pe neașteptate, fără surle și trâmbițe, cortul roșu al unei ghicitoare. De cortul ghicitoarei era prinsă o bucată de hârtie, iar pe acea hârtie, o mână cu o caligrafie chinuită, dar hotărâtă, scrisese aceste cuvinte: „Aici vor primi răspuns cele mai profunde și mai dificile întrebări care ar putea frământa mintea sau sufletul omului, la prețul de un florit.“ Peter citi bilețelul o dată, apoi încă o dată. Cuvintele îndrăznețe și amețitoarea făgăduială îi tăiară brusc răsuflarea. Își coborî privirea spre monedă, acel unic florit pe care l ținea în mână. „Dar nu pot face așa ceva“, își spuse el. „Chiar nu pot, căci, dac aș face o, Vilna Lutz m ar întreba unde au dispărut banii, iar eu ar trebui să l mint, și e atât de rușinos să minți.“ Băgă moneda în buzunar. Își scoase pălăria militară de pe cap și apoi o puse la loc. Se îndepărtă de inscripția aceea, apoi se întoarse la ea și rămase pe gânduri, cântărind din nou înfiorătoarele și totodată minunatele cuvinte. „Dar trebuie să aflu, zise el în cele din urmă, scoțând floritul din buzunar. Vreau să aflu adevărul. Așa că l voi afla. Dar nu voi minți în legătură cu asta, și astfel îmi voi păstra cât de cât onoarea.“ Și zicând acestea, Peter intră în cort și i întinse ghicitoarei moneda. Iar femeia, fără ca măcar să se uite la el, spuse: 
— Cu un florit poți cumpăra un singur răspuns – numai unul. Ai înțeles? 
— Da, zise el, stând în bătaia firavei raze de lumină care se strecura cu greu prin deschizătura de la intrarea cortului. O lăsă pe ghicitoare să i apuce mâna. Ea o cercetă îndeaproape, mișcându și privirea înainte și napoi, de parcă un noian de cuvinte mărunțele ar fi fost scrise acolo – o carte întreagă, doar despre Peter Augustus Duchene, care i fusese scrisă drept în palmă 
— Ei, na! zise ea în cele din urmă, lăsându i mâna și aruncând o privire piezișă spre chipul băiatului. Normal, ești doar un băiețel. 
— Am zece ani, spuse Peter, luându și pălăria de pe cap și încercând să stea cu spatele cât mai drept cu putință. Și mă pregătesc să devin un soldat curajos și devotat. Și nu contează câți ani am. Ai luat floritul, așa că acum trebuie să mi dai un răspuns. 
— Un soldat curajos și devotat? zise ghicitoarea, râzând și scuipând pe pământ. Prea bine, soldatule curajos și devotat, dacă așa spui tu, atunci așa să fie. Pune mi întrebarea Peter simți un fior de teamă. Ce s ar întâmpla dacă, după atâta amar de timp, n ar fi în stare să suporte adevărul? Dacă, de fapt, nu voia cu adevărat să afle? 
— Vorbește, îi zise ghicitoarea. Întreabă mă. 
— Părinții mei, începu Peter. 
— Asta ți e întrebarea? zise ghicitoarea. Sunt morți. Lui Peter începură să i tremure mâinile. 
— Nu asta am vrut să întreb, spuse el. Asta știu deja. Trebuie să mi spui ceva ce nu știu deja. Trebuie să mi spui despre altceva… trebuie să mi spui… Ghicitoarea își îngustă ochii. 
— A, zise femeia. La ea? La sora ta? La ea se referă întrebarea ta? Prea bine. E în viață. 
La auzul acestor cuvinte, lui Peter îi sări inima din piept. „Trăiește! Trăiește!“