A fost odată un sat părăsit, unde n-a mai plouat de o sută de ani, o veche fermă de oi, o buturugă uscată și un roi de albine care refuzau să aducă ploaia. Carolina, o fetiță de doisprezece ani, își petrece vacanța de vară în mijlocul deșertului din New Mexico, alături de un bunic cu ochi imposibil de bătrâni, suferind de demență. Pe măsură ce vara se scurge, fetița îl ascultă pe Serge depănând o poveste despre o oază în deșert, un lac de sticlă verde, un copac ce le oferă sătenilor darul nemuririi și albine ce mențin copacul în viață. Când în firul poveștii încep să se împletească și elemente din viața bunicului, iar linia dintre realitate și imaginar devine din ce în ce mai subțire, Carolina trebuie să decidă singură ce este posibil și ce nu.
„Povestea lui Serge și a Carolinei ne încurajează să aflăm cine și ce înseamnă pentru noi «acasă».“ Kirkus Review „Lindsay Eager cultivă uimirea și încrederea că lucrurile mici – albine, semințe, povești – pot satisface marile nevoi ale omului.“ Publishers Weekly LINDSAY EAGAR Este o autoare americană de cărți pentru copii și adolescenți. Încă din copilărie a fost pasionată de povești, biologie marină, mitologie greacă, muzică clasică și cultură irlandeză. Locuiește înconjurată de munți, iar natura este o sursă de inspirație constantă în scrierile sale. Prețuiește scrisul și cititul în egală măsură, iar cartea ei preferată dintotdeauna este DANNY, CAMPIONUL LUMII de Roald Dahl, pe care o recitește în fiecare an. ANOTIMPUL ALBINELOR este romanul său de debut, despre care autoarea mărturisește că l-a scris atât de simplu și firesc, de parcă povestea ar fi existat deja și misiunea ei ar fi fost doar aceea de a o transcrie. FRAGMENT Ceva îmi zboară prea aproape de ureche. Şi o clipă, bâzâitul acela e singurul sunet din lumea mea. — Hei! zic, din reflex, și biciuiesc aerul cu părul prins în coadă. — Ce i? întreabă tata şi închide radioul. Liniştea bruscă ne face atenţi la cât de accidentată e şoseaua. Gâza iese bâzâind pe fereastra camionetei şi străluceşte ca o nestemată negru aurie în lumina soarelui. O albină. — Nimic, îi răspund, contemplând priveliştea dezolantă. De peste o oră nu vedem decât „nimic“. Mile întregi de „nimic“. În faţă ne apare un şir de terase stâncoase, plate ca nişte tăblii de masă şi cu versanţi sfărâmicioşi, nişte torturi de nemâncat, lăsate la copt pentru totdeauna. Fac câteva poze cu telefonul, dar pe ecran terasele se estompează în nişte pete roşiatice sub un cer pustiu. — Eşti sigur că n am ratat vreo curbă? Poate am ajuns în Mexic. Tata pufneşte. — Garantat. După mine, mai bine în Mexic. Dă iarăşi drumul la rockul lui tunător şi se uită în oglinda retrovizoare. Mama şi Lu, frăţiorul meu de un an, vin după noi într un microbuz, singurul vehicul de pe şosea, în afară de al nostru. După trei ore în care am stat înghesuită în camionetă, acum mă dor picioarele. — Mai e mult? mă vait eu. — Arzi de nerăbdare, nu? Nu. În niciun caz. În locul unei veri cu petreceri la piscină şi grătare, o să mi petrec zilele de vacanţă la o fermă de oi prăfuită, cu un bunic pe care nu l am văzut niciodată. Dar barem şi alor mei le e groază. N o să sufăr de una singură. Ieşim de pe autostradă şi vreo zece minute ne hurducăm pe un drum de ţară. Tocmai când ocolim baza unei terase, îl aud pe tata oftând. — Uite o. Casă, dulce casă.
0 Comments
După ce o vară întreagă a păzit pepeni pe câmp, acum Rostogol stă singur în grădină. Și porcușorul nostru începe să scrie poezii. Îi ies atât de bine, încât primește un loc într-o tabără de creație în apropiere de vulcanii noroioși. Te-ai aștepta ca într-o astfel de tabără copiii să umple pagini întregi cu versuri. Nu e cazul: Rostogol ar vrea să se bălăcească în glod toată ziua, ariciul Păducel, ursuz din fire, ar fi preferat să rămână acasă, iar cârtița Șobo stă mai mult pe sub pământ mâncând râme. Noroc că rața Grațian le-a pregătit și o vânătoare de comori, care le dă prilejul să-și exerseze aptitudinile sociale și să lege prietenii.
LAVINIA BRANIȘTE S-a născut în 1983 la Brăila, unde, după lungi peregrinări prin alte locuri, a ajuns să locuiască și în prezent. Scrie poezii, proză scurtă, romane și literatură pentru copii. "Am crescut cu poveştile bunicului, care îmi mai făcea şi jucării de carton şi zmeie colorate, pe care mi le înălţa pe calea ferată – „la linie“. Tot cu bunicul intram în pepiniera de la linie pe sub un gard de sârmă şi culegeam iarbă pentru găini şi păpădii galbene pentru mama. Cu bunica tundeam scaieţi şi-i puneam pe casă de Rusalii şi a doua zi ne uitam să vedem cui i-a crescut mai mult norocul. Cărţile pentru copii au venit peste mine dintr-o întâmplare, după o pauză de douăzeci de ani, timp în care am schimbat joburi și chirii și m-am învăţat să trăiesc singură. Scriu pentru că-mi place să scriu. Și am avut nevoie de douăzeci de ani ca s-o spun fără jenă.“ - Lavinia Braniște ANDREI MĂCEȘANU S-a născut în 1995 la Alexandria. În prezent studiază designul grafic la Universitatea Naţională de Arte din București. Este câștigător al mai multor concursuri de design grafic. "În timpul liber sunt toboşar, percuţionist şi cititor avid de literatură europeană şi bandă desenată americană. În 2014 am ilustrat volumul de filosofie antică LINIŞTE, VĂ ROG, ce cuprinde două dintre textele lui Seneca, „Despre liniştea spiritului” şi „Despre tihnă”. M-am apucat de desen pe la vârsta de 4 ani şi de atunci nu m-am mai putut opri. Din aşa ceva, nu te mai poţi opri. Ilustraţiile mele prezintă o lume vie, care pulsează dincolo de rigorile realităţii. Văd geometrie şi unitate peste tot şi aplic asta în tot ce fac. În ilustraţiile pentru copii îmi propun să redau un adevărat joc al formelor: lumea poate fi desenată în atât de multe feluri – şi tocmai asta vreau să le inspir copiilor." - Andrei Măceșanu FRAGMENT După o săptămână, doamna Motăcilă, codobatura însărcinată cu poșta, le aduse vestea: Rostogol se calificase pentru tabără! Toți de la fermă s-au bucurat pentru el, au venit să–l felicite, să-i prezică un mare viitor, iar Rostogol s-a fâstâcit, și s-a înroșit și le-a zis că nu-i mare lucru, nici el nu știa că e așa de bun. -Lăsați, lăsați, să nu se culce pe lauri, zise bursucul, ușor paranoic că poate careva dintre cei care stăteau la coadă să aducă laude și ghinde pentru Rostogol ar fi aflat că el a contribuit mai mult decât ar fi fost corect și acum râdea de el. Și apoi, cum să ajuți un copil să mearg înainte dacă nu-i mai sufli din când în când, poate chiar la un examen? Ce profesor nu i-a ajutat măcar o dată favoritul? (Adevărul fiind că favoritul nici n-avea cine să fie altul, din moment ce Rostogol era singurul copil care scria poezii pe o întindere de zece hectare.) În hârtia primită prin poștă din partea taberei, se spunea că minorul trebuie să vină însoțit, așa că începur toți să tropăie, care mai de care, bucurându-se că pleacă în tabăr cu copilul. Ulric se plânse că nu-l țin picioarele să meargă atâta pe jos, că sunt prea departe vulcanii, așa că Zdrell, singurul în stare să se transforme în vehicul de transport, îi propuse să-l ducă în cioc pân în tabără. Pregătirea pentru decolare s-a făcut într-un loc ferit, ca să nu-l vadă lumea pe domnul profesor ce cocon s-a făcut, că nu mai vrea să meargă pe jos. Și-n timp ce Zdrell își rupea gâtul zburând la joasă înălțime cu bursucul în cioc, care bursuc mâncase înainte niște corcodușe acre ca să nu i se facă rău de la transport, Socott și Rostogol o luară pe jos prin pădure cu busola până ajunseră la dealuri, și apoi în tabără. Bârzoiul și bursucul erau deja acolo, așa că au intrat toți patru în birou la rața Grațian să-și anunțe venirea. Când îi văzu că abia încăpeau toți patru în biroul ei mic din căsuța de lemn, rața rămase mută. După ce se dezmetici, spuse: - Cine dunteți dumneavoastră? - El e Rostogol, spuse Zdrell. Iar noi am venit însoțitori. - Înțeleg, spuse rața. Dar trei? Trei persoane să însoțească un copil? - Păi scria în hârtiuța aceea, știți... hârtiuța... - Da, știu hârtiuța, dar era vorba de un însoțitor pentru fiecare copil. - Nu, scria „să vină însoțit”, spuse Zdrell. Nu se menționa... Când e vorba de o poveste spusă de Neil Gaiman, nimic nu e ceea ce pare. Astfel, un simplu drum pentru o cutie cu lapte până la magazinul din colț se transformă într-o nemaipomenită aventură. Extratereștri care vor să redecoreze Pământul, vumpiri (da, vumpiri) și pirați vor încerca să împiedice un tată iubitor să le cumpere copiilor săi laptele pentru micul dejun.
Dar, cu ajutorul unui înțelept profesor dinozaur, al dinozaurilor polițiști și al Mașinii-Care-Merge-Grozav-în-Lungul-și-n-Latul-Timpului, curajosul tată își va îndeplini misiunea. O carte plină de umor și de situații neprevăzute pe care o vor adora atât copiii, cât și părinții. NEIL GAIMAN (n. 1960, Marea Britanie) Este autor de romane, povestiri SF şi fantasy, romane ilustrate, benzi desenate, teatru radiofonic şi film. Cele mai celebre lucrări ale sale sunt seria BD The Sandman şi cărţile “Pulbere de stele” (Arthur, 2012), „Coraline” (Arthur, 2014), „Oceanul de la capătul aleii” (Paladin, 2013) și „Zei americani” (Paladin, 2014). Pentru scrierile lui, Gaiman a primit numeroase premii, printre care Hugo, Nebula, Bram Stoker, Medalia Newbery şi Medalia Carnegie. CHRIS RIDDELL (n. 1962, Africa de Sud) Este ilustrator, scriitor şi caricaturist pe teme politice la The Observer. Pentru ilustraţiile sale, a primit două Medalii Kate Greenyway şi trei premii Nestlé Smarties. A colaborat cu Neil Gaiman pentru mai multe cărţi, printre care şi „Coraline”. FRAGMENT În frigider nu mai era decât suc de portocale. Nimic altceva de turnat peste cereale, asta dacă nu vă închipuiți că maioneza, ketchupul sau zeama de murături ar merge cumva cu cerealele Toastios, lucru de care mă îndoiam, la fel ca sora mea mai mică, deși ea mâncase tot felul de chestii bizare la vremea ei, cum ar fi ciocolată cu ciuperci. — Nu mai e lapte, a zis sora mea. — Nu-i, am zis, uitându-mă în frigider, în spatele borcanului cu gem, doar, doar oi găsi ceva. Niciun strop. Mama plecase la o conferință. Avea de prezentat o lucrare despre șopârle. Înainte să plece, ne-a amintit toate lucrurile importante care trebuiau să se întâmple în lipsa ei. Era odată un domn doctor care cunoștea limba animalelor. Iar toate animalele veneau la el atunci când erau bolnave. Doctorul era foarte bun și grijuliu și avea o mulțime de animale în casa lui. Numele doctorului era Aumădoare și era iubit nespus de prietenii săi. Era atât de iubit, încât aceștia îi făceau curat în casă, îi aduceau de mâncare, ba chiar și aveau grijă de el.
Doctorul Aumădoare iubea toate animalele, indiferent unde erau ele. Le iubea atât de tare încât atunci când a auzit că maimuțele din Africa sunt bolnave și că, dacă nu se fac bine, vor dispărea, nici nu a stat pe gânduri și a făcut rost de o corabie și a plecat din Rusia, acolo locuia el, direct în Africa. Doar că acolo a dat peste pirați, pirați fioroși cu mustăți și bărbi mari, cu pistoale și tricouri în doar două culori! Oare va reuși doctorul să salveze maimuțele și să se salveze pe el de înfiorătorii pirați? Dacă iubești animalele, sigur o să iubești aventurile Doctorului Aumădoare. Dacă iubești aventura, atunci sigur vei dori să-l însoțești pe Doctorul Aumădoare. Dacă vrei să te lupți cu pirați și să salvezi animale, atunci sigur vrei să faci parte din echipajul Doctorului Aumădoare. Crocodili, lei, maimuțe, câini, pisici și un animal nemaivăzut pe care-l cheamă Trageîmpinge sunt doar câteva surprize care te așteaptă în această carte în care desenele sunt atât de frumoase, încât ai impresia că visezi, nu că citești o carte! Răzvan Zamfirescu FRAGMENT A fost odată un doctor tare cumsecade, care se numea Aumădoare. El avea o soră rea, pe care o chema Varvara. Cel mai mult pe lume doctorul iubea animalele. În camera lui avea iepuri, în dulap o veveriță, în bufet o cioară, pe divan un arici țepos, iar în cufăr niște șoricei albi. Dar, dintre toate animalele sale, doctorul Aumădoare îndrăgise cel mai mult rața Kika, câinele Avva, purcelușul Groh Groh, papagalul Carudo și cucuveaua Bumba. Varvara, sora cea rea, era supărată foc pe doctor, din pricină că ținea în cameră atâtea animale. — Să le alungi numaidecât! striga ea. Nu sunt bune decât să facă murdărie în casă. Eu nu vreau să trăiesc la un loc cu făpturile astea hidoase! — Nu, Varvara, nu s hidoase! zicea doctorul. Eu sunt foarte bucuros să le am pe lângă mine. De pretutindeni veneau la doctor să se lecuiască păstori, pescari, tăietori de lemne, țărani. El le dădea leacuri și toți se înzdrăveneau numaidecât. Dacă vreun băiețel din sat se lovea la mână sau se zgâria la nas, dădea fuga la Aumădoare și peste vreo zece minute îl vedeai, ca și când nimic nu se întâmplase, vesel și sănătos, jucându se de a prinselea cu papagalul Carudo, în vreme ce cucuveaua Bumba îl îmbia cu bomboane și mere. Odată, la doctor veni un cal tare trist. — Lama, vonoi, fifî, cucu! rosti calul încetișor. Doctorul înțelese îndată că pe limba animalelor asta înseamnă: „Mă dor ochii. Dați mi, vă rog, niște ochelari.“ Doctorul învățase de mult să vorbească pe limba animalelor. — Capuchi, canuchi! îi spuse el calului. Pe limba animalelor asta înseamnă: „Luați loc, vă rog“. Calul se așeză. Doctorul îi puse o pereche de ochelari și durerea dis păru ca prin farmec. — Ceaca! spuse calul și, fluturându și coada, o porni la trap pe uliță. „Ceaca“ pe limba animalelor înseamnă „mulțumesc“. Curând doctorul Aumădoare dădu ochelari tuturor animalelor cu vederea slabă. Acum purtau ochelari și caii, și vacile, și pisicile, și câinii. Nici măcar ciorile cele bătrâne nu mai zburau din cuib fără să și pună ochelarii. Pe zi ce trecea, la doctor veneau tot mai multe viețuitoare. Veneau broaște țestoase, vulpi și capre, cocori și vulturi. Doctorul Aumădoare îi vindeca pe toți, dar nu lua bani de la nimeni. Ce bani puteau să aibă broaștele țestoase și vulturii! Curând, în pădure apărură asemenea anunțuri: DOCTORU AUMĂDOARE A DESCHIS SPITAL. VINDECĂ DE BOALĂ ORICE ANIMAL! Le atârnaseră în copaci Vania și Tania, copiii vecinilor, pe care doc torul îi vindecase cândva de scarlatină și pojar. Ei îl iubeau tare mult pe doctor și îl ajutau cu plăcere. Unul dintre tilurile cele mai importante ale ultimului deceniu, Minunea este o meditaţie despre bunătate, curaj și acceptare, scrisă cu sensibilitate și umor.
August Pullman este un băiat de zece ani care a avut ghinionul de a se naşte cu o teribilă diformitate facială. „Nu judeca după aparenţe“ pare să fie ideea de la care porneşte R.J. Palacio, iar una dintre cheile de lectură este dată de replica vulpiţei din Micul Prinţ: „Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.“ R. J. PALACIO (n. 1963, New York, SUA) Este graficiană și scriitoare. A realizat designul a numeroase cărți înainte de a deveni ea însăși autoare. Palacio a așteptat ani la rând momentul potrivit pentru a scrie o carte. O întâlnire întâmplătoare cu o fetiță la un chioșc de înghețată a convins-o că momentul acela a sosit. Așa s-a născut Minunea (2012), un volum vândut în peste 1,5 milioane de exemplare. Cartea, cu mesajul ei „Alege să fii bun“, a devenit un fenomen răspândit în lumea întreagă, venind în sprijinul luptei împotriva violenței în rândul elevilor. Succesul avut de MINUNEA a făcut-o pe autoare să scrie câteva continuări, volume care gravitează în jurul lui Auggie Pullman. CARTEA LUI JULIAN (2014) vine să completeze povestea despre Auggie Pullman cu o perspectivă inedită, prin vocea lui Julian, agresorul din Minunea. Cu PLUTO (2015), poveștii i se adaugă o perspectivă inedită, prin vocea lui Christopher, prietenul lui Auggie FRAGMENT August este Soarele. Eu, mama și tata suntem planete care gravităm în jurul Soarelui. Restul familiei și prietenii sunt asteroizi și comete care se învârt pe lângă planetele care gravitează în jurul Soarelui. Singurul corp ceresc care nu gravitează în jurul soarelui August este câinele Daisy. Asta numai pentru că, în ochișorii ei de câine, fața lui August nu pare diferită de fețele celorlalți oameni. Pentru Daisy, toate fețele noastre arată la fel, plate și palide ca Luna. M-am obișnuit cu modul în care funcționează acest univers. Am înțeles întotdeauna că August este special și că are nevoi speciale. Când cântam prea tare, iar el încerca să doarmă, știam că trebuia să cânt altceva, pentru că el avea nevoie de odihnă după vreo procedură medicală care îl lăsase slăbit și cu dureri. Dacă voiam ca mama și tata să vină să mă vadă jucând fotbal, știam că în nouă din zece cazuri vor lipsi pentru că erau ocupați să-l ducă pe August la logoped, la fizioterapie, la un nou specialist sau la o nouă operație. Mama și tata au spus întotdeauna că am fost cea mai înțelegătoare fetiță din lume. Nu știu decât că am înțeles că nu avea rost să mă plâng. L-am văzut pe August după operații, cu fețișoara bandajată și umflată, cu trupușorul plin de perfuzii și tuburi care îl țineau în viață. După ce ai văzut pe cineva trecând prin așa ceva, simți că ar fi o nebunie să te plângi că n-ai primit jucăria pe care ai cerut-o sau că mama a lipsit la piesa ta de la școală. Am știut asta chiar și când aveam șase ani. Nu mi-a spus nimeni. Pur și simplu am știut. Așa că m-am obișnuit să nu mă plâng și să nu-i bat la cap pe mama și pe tata cu mărunțișuri. M-am obișnuit să mă descurc singură. Să-mi strâng jucăriile, să-mi organizez viața în așa fel încât să nu lipsesc de la aniversările prietenilor, să învăț pentru școală și să nu rămân niciodată codașă în clasă. N-am cerut niciodată ajutor la lecții. N-a fost niciodată nevoie să mi se aducă aminte să termin un proiect sau să învăț pentru un test. Dacă aveam dificultăți cu vreo materie școlară, veneam acasă și studiam până reușeam să mă lămuresc singură. Am învățat cum să transform fracțiile ordinare în fracții zecimale intrând pe internet. Am făcut singură fiecare proiect pentru școală. Când mama sau tata mă întreabă cum merge școala, le răspund întotdeauna „bine", chiar dacă nu e întotdeauna tocmai bine. Când apare o ghicitoare în piața orașului Baltese, orfanul Peter Augustus Duchene știe ce întrebări vrea să-i pună: Mai trăiește sora lui? Și dacă da, cum o poate găsi? Răspunsul misterios al ghicitoarei (Un elefant! Un elefant îl va călăuzi acolo!) declanșează un lanț de evenimente remarcabile, imposibile, totuși mai reale decât cele din viața de zi cu zi. Se petrec minuni: poate cea mai impresionantă este că oamenii descoperă motive să fie solidari. Autoarea evocă teme generoase – încrederea în viitor și sentimentul de a fi acasă, dorința și compasiunea – cu delicatețea unui magician.
„Uneori misterioasă, alteori sumbră, dar în cele din urmă plină de speranță, ELEFANTUL MAGICIANULUI ne amintește că, până și în cele mai întunecate clipe, nu totul este pierdut.“ School Library Journal KATE DICAMILLO S-a născut la 25 martie 1964, în Philadelphia, Pennsylvania. A copilărit în Florida, iar acum locuieşte în Minneapolis, Minnesota. De când era încă foarte tânără şi¬-a dorit să devină scriitoare. A început prin a observa cu atenţie lumea din jurul ei, apoi a încercat s-¬o pună în cuvinte. A devenit una dintre cele mai apreciate şi mai iubite scriitoare de cărţi pentru copii. Printre cele mai cunoscute cărţi ale ei se numără POVESTEA LUI DESPEREAUX (distinsă cu Medalia Newbery), BECAUSE OF WINN¬DIXIE (Newbery Honor), THE TIGER RISING (care a ajuns în finala pentru National Book Award) şi poveştile din seria MERCY WATSON. FRAGMENT În ziua aceea, printre tarabele absolut banale, fără nimic ieșit din comun, ale negustorilor de pește și ale celor de pânză, ale brutarilor și argintarilor, apăruse pe neașteptate, fără surle și trâmbițe, cortul roșu al unei ghicitoare. De cortul ghicitoarei era prinsă o bucată de hârtie, iar pe acea hârtie, o mână cu o caligrafie chinuită, dar hotărâtă, scrisese aceste cuvinte: „Aici vor primi răspuns cele mai profunde și mai dificile întrebări care ar putea frământa mintea sau sufletul omului, la prețul de un florit.“ Peter citi bilețelul o dată, apoi încă o dată. Cuvintele îndrăznețe și amețitoarea făgăduială îi tăiară brusc răsuflarea. Își coborî privirea spre monedă, acel unic florit pe care l ținea în mână. „Dar nu pot face așa ceva“, își spuse el. „Chiar nu pot, căci, dac aș face o, Vilna Lutz m ar întreba unde au dispărut banii, iar eu ar trebui să l mint, și e atât de rușinos să minți.“ Băgă moneda în buzunar. Își scoase pălăria militară de pe cap și apoi o puse la loc. Se îndepărtă de inscripția aceea, apoi se întoarse la ea și rămase pe gânduri, cântărind din nou înfiorătoarele și totodată minunatele cuvinte. „Dar trebuie să aflu, zise el în cele din urmă, scoțând floritul din buzunar. Vreau să aflu adevărul. Așa că l voi afla. Dar nu voi minți în legătură cu asta, și astfel îmi voi păstra cât de cât onoarea.“ Și zicând acestea, Peter intră în cort și i întinse ghicitoarei moneda. Iar femeia, fără ca măcar să se uite la el, spuse: — Cu un florit poți cumpăra un singur răspuns – numai unul. Ai înțeles? — Da, zise el, stând în bătaia firavei raze de lumină care se strecura cu greu prin deschizătura de la intrarea cortului. O lăsă pe ghicitoare să i apuce mâna. Ea o cercetă îndeaproape, mișcându și privirea înainte și napoi, de parcă un noian de cuvinte mărunțele ar fi fost scrise acolo – o carte întreagă, doar despre Peter Augustus Duchene, care i fusese scrisă drept în palmă — Ei, na! zise ea în cele din urmă, lăsându i mâna și aruncând o privire piezișă spre chipul băiatului. Normal, ești doar un băiețel. — Am zece ani, spuse Peter, luându și pălăria de pe cap și încercând să stea cu spatele cât mai drept cu putință. Și mă pregătesc să devin un soldat curajos și devotat. Și nu contează câți ani am. Ai luat floritul, așa că acum trebuie să mi dai un răspuns. — Un soldat curajos și devotat? zise ghicitoarea, râzând și scuipând pe pământ. Prea bine, soldatule curajos și devotat, dacă așa spui tu, atunci așa să fie. Pune mi întrebarea Peter simți un fior de teamă. Ce s ar întâmpla dacă, după atâta amar de timp, n ar fi în stare să suporte adevărul? Dacă, de fapt, nu voia cu adevărat să afle? — Vorbește, îi zise ghicitoarea. Întreabă mă. — Părinții mei, începu Peter. — Asta ți e întrebarea? zise ghicitoarea. Sunt morți. Lui Peter începură să i tremure mâinile. — Nu asta am vrut să întreb, spuse el. Asta știu deja. Trebuie să mi spui ceva ce nu știu deja. Trebuie să mi spui despre altceva… trebuie să mi spui… Ghicitoarea își îngustă ochii. — A, zise femeia. La ea? La sora ta? La ea se referă întrebarea ta? Prea bine. E în viață. La auzul acestor cuvinte, lui Peter îi sări inima din piept. „Trăiește! Trăiește!“ Toată şcoala e în febra pregătirilor pentru Târgul de Ştiinţă, numai el trebuie să-i supravegheze pe ştrengarii săi, care au în grijă nişte... copii de făină. Pe de altă parte, elevii aşteaptă doar formidabila explozie care va dezlănțui haosul în toată clasa.
Singurul care se abate de la plan este Simon Martin: pentru prima dată în viaţa lui, băiatul găseşte un sens într-o temă pentru acasă. Copila sa de făină nu mai este un simplu săculeţ, iar reacţia elevului-problemă îi surprinde pe toţi cei din jur. "Simon nu doar că învață despre responsabilitățile enorm (și de multe ori anoste) pe care le are un părinte, dar ajunge să înțeleagă de ce a plecat tatăl lui și să își aprecieze mai mult mama pentru greutățile prin care a trecut ca să-l crească de una singură." School Library Journal "Cititorii ar putea să fie suprinși să descopere că încep să se atașeze de neîndemânaticul Simon, tot așa cum acesta se atașează de copila lui de făină." Kirkus Reviews "O carte emoționantă, extrem de amuzantă, cu un mesaj puternic." Booklist ANNE FINE S-a născut pe 7 decembrie 1947. Este o scriitoare britanică faimoasă mai ales pentru textele dedicate copiilor, deși a scris și literatură pentru adulți. Este autoarea a peste patruzeci de titluri pentru copii, două dintre acestea câștigătoare ale prestigioasei Medalii Carnegie. Pe lângă numeroasele premii obținute, Anne Fine a fost desemnată de două ori Autorul Anului la categoria Literatură pentru Copii. În 1998 s-a numărat printre cei cinci finaliști la premiul Hans Christian Andersen, iar în 2001 a fost desemnată câștigătoarea premiului Children's Laureate, decernat o dată la doi ani pentru întreaga activitate. Despre prima ei carte autoarea mărturisește că a fost ținută la sertar mai bine de cinci ani, după ce a fost respinsă de două edituri. Dar, în urma înscrierii manuscrisului într-un concurs, cartea a fost în sfârșit publicată în 1978. COPIII DE FĂINĂ este unul dintre cele mai apreciate titluri ale lui Anne Fine, pentru care, în 1992, a câștigat Medalia Carnegie. Un alt titlu celebru semnat de autoarea britanică este DOMNIȘOARA DOUBTFIRE (publicat în 1987, în curs de apariție la Editura Arthur), ecranizat de Twentieth Century Fox în 1993. FRAGMENT Domnul Cartright ridică vocea ca să acopere valul de bombăneli obraznice, legănându-şi nervos picioarele sub catedră. — Nu vă îngrijoraţi dacă nu puteţi să vă concentraţi la asta acum, a X-a C, spuse el noii sale clase. Aş fi încântat să rămânem în pauză. Se vedea clar că unii dintre ei făceau eforturi. Câţiva îşi scoaseră stiloul din gură. Vreo doi băieţi îşi întoarseră capetele de la priveliştea fascinantă a portarului care picta numere mari, albe, pe tomberoanele de gunoi. Dar, în general, încercarea lui nu avu mare efect. Jumătate dintre ei arătau de parcă îşi lăsaseră creierul acasă. Ceilalţi arătau ca şi cum nici n-ar avea unul. Noua clasă a X-a C. Un duş rece! Domnul Cartright îi cunoştea deja destul de bine pe cei mai mulţi dintre ei – Cazurile Triste şi Incorigibilii, cei despre care se vorbise cel mai adesea şi cel mai vehement în cancelarie în ultimii doi ani, pe tonuri disperate sau iritate. Toţi cei cât de cât normali (cei care erau numiţi Băieţii) fuseseră luaţi, ca de obicei, de domnul King sau domnul Henderson. Iar dr. Feltham îi înhăţa întotdeauna pe Tocilari. Până acum, niciun elev nu ajunsese în clasa a X-a C din întâmplare. Singurul elev nou al şcolii – cum îl chema, Martin Simon? – şedea cuminte în spatele clasei, citind. Domnul Cartright se înveseli un pic. Era un început, totuşi. Unul dintre ei ştia să citească. Cu siguranţă la viaţa lui avusese şi clase mai rele. — Haideţi, pe cai, spuse el încurajator. N-o să stăm toată ziua să terminăm trebuşoara asta. Vă mai spun o dată care sunt opţiunile şi pe urmă o să votaţi. Poţi să tot ronţăi hârtia de vot, George Spalder, dar să ştii că alta nu-ţi mai dau. Acum, atenţie la mine, toată lumea. Răsucindu-şi pe scaun fundul enorm, domnul Cartright bătea cu degetul în tabla pe care, cu cinci minute mai devreme, notase cu cretă opţiunile pe care dr. Feltham le dăduse clasei a X-a C pentru a-şi aduce contribuţia la Târgul de Ştiinţă al şcolii: Textile Nutriţie Economie domestică Puericultură Studiul consumatorului. Jory John, Mac Barnett Ilustrații de Kevin Cornell Traducere din limba engleză de Lavinia Braniște Editura Arthur, București, 2015 Din aceeași serie:
CEI DOI TERIBILI SE ÎNTORC CEI DOI TERIBILI ÎN SĂLBĂTICIE Undeva, în depărtare, se aude o vacă mugind... E cam singurul lucru ce tulbură liniştea unui orăşel unde pare să nu se întâmple niciodată nimic. Până când ajunge aici Miles, un elev celebru pentru farsele lui. Numai că şcoala are deja farsorul ei secret şi, odată ce se porneşte războiul farselor, nimeni nu mai are linişte. Nici măcar greierii. Iar când cei doi băieți îşi unesc forţele şi formează societatea „Cei doi teribili“, nici vacile nu mai au linişte. Şi nici directorul Latră, inamicul numărul unu al farsorilor năzdrăvani. MAC BARNETT A scris multe bestselleruri New York Times pentru copii, printre care EXTRA YARN, ilustrat de Jon Klassen, care a câștigat în 2013 Caldecott Honor și, în 2012, Horn Book Award, și BATTLE BUNNY, o carte ilustrată, scrisă împreună cu Jon Scieszka declarată bestseller New York Times. Este, de asemenea, autorul seriei de romane de suspans BRIXTON BROTHERS. JORY JOHN Este co-autor al cărții de succes ALL MY FRIENDS ARE DEAD (Toți prietenii mei sunt morți) și editorul volumului THANKS AND HAVE FUN RUNNING THE COUNTRY: KID'S LETTERS TO PRESIDENT OBAMA (Mulțumim și distracție plăcută în fruntea țării: Scrisori de la copii pentru președintele Obama). KEVIN CORNELL A ilustrat numeroase cărți pentru copii, printre care COUNT THE MONKEYS (Numără maimuțele) și MUSTACHE!, ambele de Mac Barnett. FRAGMENT Bine aţi venit în Valea Ionii, un loc idilic cu dealuri verzi şi unduioase, printre care şerpuiesc pârâuri, un loc cu vaci cât vezi cu ochii. Iată una chiar acum. Câteva informaţii despre Valea Ionii: dacă ai pune una peste alta toate vacile din Valea Ionii, ele ar ajunge până la lună şi-napoi. (Dar probabil că asta nu e o idee bună, din moment ce vacile au rău de înălţime şi nu pot să respire în spaţiu fără cască.) În 1836, din cauza unei erori în procesul electoral, o vacă a fost aleasă primăriţă în Valea Ionii. (După ce-a obţinut un număr record de voturi favorabile, vaca a fost realeasă pentru un al doilea mandat.) În piaţeta din centrul oraşului se mai găsește și azi o statuie a acestei vaci. Dacă staţi lângă o vacă timp de o zi întreagă, o s-o auziţi cum mugeşte de o sută de ori sau mai puţin. Oamenii din Valea Ionii îşi petrec adesea timpul numărând mugete. Iată unul! Iar asta face ca Valea Ionii să fie un loc extrem de palpitant, dacă eşti fascinat de vaci. Miles Murphy nu era fascinat de vaci. El este Miles Murphy. E în drum spre Valea Ionii. Să ne uităm mai cu atenţie la faţa lui. Fiţi atenţi ce amărât e. Fiţi atenţi câtă tristeţe. Fiţi atenţi cum stă cu faţa lipită de geam de parcă ar vrea să evadeze. Fiţi atenţi cum tot oftează. Cu ăsta s-au făcut o sută de oftaturi pe ziua de azi. — Miles, te rog să nu mai oftezi, i-a zis Judy Murphy, așezată pe scaunul şoferului. Acum o s-avem o casă! O să ai o cameră mai mare. Şi o să ai şi curte! O luăm de la capăt, senini. Deci un zâmbet ar fi bine-venit. Dar Miles nu putea să zâmbească, fiindcă era nefericit că trebuia să se mute în Valea Ionii. Era nefericit fiindcă îşi luase rămas-bun de la prietenii lui, Carl şi Ben. Era nefericit fiindcă îşi luase rămas-bun de la fostul său apartament din clădirea roz, situată aproape de ocean. Era nefericit fiindcă îşi luase rămas-bun de la fosta sa cameră, unde tavanul şi cei patru pereţi erau tapetaţi cu hărţi pe care încercase să le ia cu el, dar erau lipite atât de bine, încât s-au rupt când a tras de ele. (N-ar fi trebuit să lipească hărţile alea aşa de bine.) Era nefericit fiindcă îşi luase rămas-bun de la Max Market, sursa lui de încredere pentru bomboane. Chiar dacă războiul pare fără sfârșit, Annabelle trăiește o viață liniștită într-un orășel din Pennsylvania anului 1943. Merge la școală alături de frații ei, iar acasă adună puf din tecile de ceara-albinei, pe care marina îl folosește la vestele de salvare. Pe câmpurile de la Wolf Hollow, Annabelle îl întâlnește uneori pe Toby, un veteran de război retras și tăcut care fotografiază animale și flori.
Apele devin tulburi când apare Betty, o fată întotdeauna dispusă să le cauzeze celorlalți necazuri. Logica marelui război care a cuprins lumea pune stăpânire și pe istoriile mici ale sătenilor: pe fronturile de la Wolf Hollow, bunătatea găsește cu greu sorți de izbândă, iar cruzimea dă amploare conflictului. „Onestitatea din WOLF HOLLOW ne sfâșie inima, dar curajul și bunătatea lui Annabelle o recompun și o reîntregesc. E o carte care contează.“ Sara Pennypacker LAUREN WOLK Este o scriitoare americană. În 1981 a absolvit Universitatea Brown, iar în 1982 s‑a căsătorit cu fostul ei coleg Richard. Împreună au doi copii, amândoi muzicieni. Romancieră și poetă, Wolk este de asemenea artist vizual și director asociat la Centrul Cultural din Cape Cod. „Wolf Hollow” a primit în 2017 prestigioasa distincție Newbery Honor, este bestseller New York Times și e considerată cartea anului în numeroase clasamente dedicate cărților pentru copii. FRAGMENT Totul a început cu puşculiţa din porţelan de la mătușa Lily. Mi o făcuse cadou de Crăciun, pe când aveam cinci ani. Mama a fost cea care a descoperit că lipseşte. — Ţi-ai ascuns puşculiţa, Annabelle? Tocmai freca duşumelele din camera mea, iar eu îmi puneam la loc îmbrăcămintea de vară. Nu i va fi fost greu să observe lipsa puşculiţei, dat fiind că în dormitorul meu nu se mai găsea nimic altceva, în afară de mobilă, ferestre, un pieptăn, o perie şi o carte pe noptieră. — Nu e nevoie să le ascunzi. Doar nu îţi ia nimeni lucrurile. Stătea în patru labe, legănându se din tot corpul în timp ce freca de zor. Rar îmi era dat să văd tălpile pantofilor ei negri de lucru. M-am bucurat că nu mi putea vedea chipul. Împătuream o rochie de mers la biserică, poate prea roz, care speram că-mi va rămâne mică până în primăvara următoare şi, cu ochii minţii, îmi vedeam obrajii colorându-se în aceeaşi nuanţă oribilă. După ce mă întorsesem de la şcoală, zgâlţâisem puşculiţa ca să scot un penny şi, din greşeală, o scăpasem pe jos. Se spărsese, fireşte, împrăştiind monedele pe care le strângeam de ani de zile şi care probabil că însumau deja vreo zece dolari. Îngropasem cioburile de porţelan în spatele grădiniţei de legume şi adunasem monedele într o batistă veche, căreia îi legasem colţurile şi pe care o pitisem într un bocanc de iarnă de sub pat, dimpreună cu dolarul de argint pe care mi-l dăruise bunicul, din colecţia personală, cu ocazia ultimei mele zile de naştere. Nu pusesem dolarul cu pricina în puşculiţă, fiindcă nu îl consideram o monedă obişnuită. În ochii mei era mai degrabă o medalie pe care nădăjduiam s-o port într-o bună zi, aşa de frumoasă era femeia înfăţişată pe el, o siluetă serioasă şi impunătoare, purtând o coroană în colţuri. Şi am decis că mai bucuroasă m-aş lipsi de un penny, poate chiar de mai mulţi, decât să îi dau dolarul de argint nesuferitei care mă aştepta pe cărarea spre Wolf Hollow. Într-o lume nesigură, pe fundalul luptei pentru supravieţuire din întunecaţii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Ada, o fetiţă de nouă ani, are de purtat propria ei bătălie pentru a demonstra că nu e cu nimic diferită de ceilalţi.
Umilită de propria mamă din cauza unui defect fizic, ţinută captivă în apartamentul lor cu o singură cameră, Ada profită de faptul că toţi copiii sunt evacuaţi din Londra şi, împreună cu fratele ei, Jamie, fuge departe de răutatea mamei. Aşa ajung să o cunoască pe Susan Smith, o femeie posacă, dar care îi iubește ca şi cum ar fi copiii ei. Și, în timp ce lumea întreagă se schimbă și toți cei din jur cunosc suferinţa şi despărţirea, Ada descoperă ce înseamnă iubirea şi respectul. KIMBERLY BRUBAKER BRADLEY Este o scriitoare americană născută în Fort Wayne, Indiana, în 1967. A studiat la Smith College din Northampton, Massachussetts, unde a absolvit obţinând o diplomă în chimie. Un timp a lucrat ca redactor colaborator pentru diverse reviste şi apoi ca redactor cu jumătate de normă. În aceeaşi perioadă lucra ca cercetător în chimie şi scria noaptea sau dimineaţa foarte devreme. În cele din urmă, odată cu naşterea primului său copil, în 1994, a renunțat la postul de cercetător şi s-a concentrat pe cariera literară. Romanele ei istorice au fost foarte bine primite: „Războiul care mi-a salvat viaţa” a fost laureat cu Newbery Honor şi a câştigat premiul Schneider Family Book, premiul Josette Frank şi premiul Odyssey; „Jefferson’s Sons” („Fiii lui Jefferson”) a fost înscrisă pe lista de cărţi notabile ale Asociației Americane a Bibliotecilor; „Ruthie’s Gift” („Darul lui Ruthie”) a fost în topul revistei Publishers Weekly; iar „For Freedom” („Pentru libertate”) s-a numărat printre recomandările celor de la IRA Teachers’ Choice şi pe lista celor mai bune cărţi ale anului întocmită de Bank Street College. Roman laureat cu Newbery Honor FRAGMENT Camera în care eu rămâneam era o închisoare. Abia puteam îndura zăpușeala, liniştea şi pustiul. Am încercat orice ca să‑l fac pe Jamie să rămână acasă. M‑am aşezat în faţa uşii ca să nu poată ieşi, dar era deja mai puternic decât mine. M‑am rugat de el şi m‑am rugat de mama. L‑am ameninţat pe Jamie, iar într‑o zi i‑am legat mâinile şi picioarele în timp ce dormea. Îl obligam să stea cu mine! Jamie s‑a trezit. N‑a ţipat, n‑a urlat. A înjurat o dată şi pe urmă a zăcut neajutorat, uitându‑se la mine. Lacrimile au început să-i alunece pe obraji. L‑am dezlegat cât am putut de repede. M‑am simţit un monstru. La încheietura mâinii îi rămăsese o dungă roșie unde strânsesem sfoara prea tare. — Nu mai fac, i‑am zis. Promit, nu mai fac asta niciodată. Dar lacrimile continuau să‑i curgă. Am înţeles. N‑o să‑i mai fac rău lui Jamie cât voi trăi. N‑o să‑l mai lovesc niciodată, nici măcar o dată. Altfel, deveneam ca mama. — Rămân în casă, a şoptit el. — Nu, am zis. Nu. Nu‑i nevoie. Dar bea nişte ceai înainte să pleci. I‑am dat o cană de ceai şi o felie de pâine cu untură. În acea dimineaţă nu eram decât noi doi. Mama nu știu pe unde umbla. L‑am mângâiat pe Jamie pe cap, l‑am sărutat pe frunte, i‑am cântat şi am făcut tot ce‑am putut ca să‑l văd zâmbind. — Oricum o să mergi curând la şcoală, am zis, uimită că nu înţelesesem asta pe deplin până atunci. Ai să fii plecat ziua‑ntreagă, dar eu o să mă descurc. O să fac în aşa fel încât să‑mi fie bine. L‑am convins să iasă afară la joacă şi i‑am făcut cu mâna de la geam. Apoi am făcut ce‑ar fi trebuit să fac de la bun început. Am învățat să merg. Dacă puteam merge, poate că mamei nu i‑ar mai fi fost aşa de ruşine cu mine. Poate reuşeam să ascundem cumva piciorul olog. Poate reuşeam să ies din cameră, să stau şi eu cu Jamie sau măcar să mă pot duce până jos la el, dacă avea nevoie. Aşa s‑a întâmplat, dar nu chiar cum îmi închipuisem eu. Până la urmă, ce m‑a eliberat a fost o combinaţie între sfârşitul micului meu război cu Jamie şi începutul marelui război cu Hitler. |
BIBLIOTECABiblioteca Judeţeană Arhiva
September 2022
Autori
All
|