Cum ar fi să te trezești în mijlocul sălbăticiei arctice și să trăiești așa cum poate nici n-ai îndrăznit să îți imaginezi vreodată? Ei bine, Julie, sau Miyax, pe numele ei de eschimoasă, se aventurează singură prin inima Alaskăi, înfruntând gerul și primejdiile. Extrem de descurcăreață și curajoasă, se împrietenește și trăiește alături de prietenii ei: o haită de lupi. Studiindu-i, ajunge să-i cunoască după felul în care se mișcă, respiră sau privesc. Își construiește adăposturi, vânează și se simte mai bine trăind ca un eschimos adevărat decât ca o albă civilizată.
„Jean Craighead descrie subtilitățile vieții de eschimos, obiceiurile animalelor, durerosul proces al maturizării și combină aceste elemente într-o carte de aventuri palpitantă, care spune, în același timp, și o poveste tulburătoare de dragoste.“ School Library Journal „O carte foarte greu de uitat pentru oricine iubește natura.“ Boston Globe JEAN CRAIGHEAD GEORGE S-a născut la Washington, D.C., pe 2 iulie 1919. Provenind dintr-o familie de naturaliști, a dezvoltat și ea o pasiune pentru acest domeniu, din care s a inspirat când a scris cele peste o sută de cărți pentru copii. A absolvit Pennsylvania State University în 1941, licențiindu-se în știință și literatură. Cărțile ei impresionante despre natură i-au adus diverse premii, cum ar fi Premiul Aurianne pentru cartea Dipper of Copper Creek (1956) sau Newbery Honor pentru al treilea roman al ei, My Side of the Mountain (1959). În 1964, a fost nominalizată, din partea Statelor Unite ale Americii, la prestigiosul Hans Christian Andersen Award. Cartea Julie din neamul lupilor a fost inspirată de studiile ei despre lupi din anul 1970, când, în urma unei vizite la Laboratorul de Cercetare Arctică Navală din Barrow, Alaska, a văzut o tânără traversând tundra de una singură. Acest roman a primit Medalia Newbery în anul 1973 și a fost finalist la National Book Award, în același an. Succesul cărții a determinat-o pe autoare să scrie alte două volume, Julie (1994) și Julie’s Wolf Pack (1997), precum și scurte povestiri ilustrate despre lupi, ca Nutik, the Wolf Pup (2001), Nutik and Amaroq Play Ball (2001). FRAGMENT Urmărea lupii de două zile, încercând să şi dea seama care dintre sunetele şi mişcările lor exprimau bunăvoinţă şi prietenie. Majoritatea animalelor aveau astfel de semnale. Micile veveriţe arctice de sol loveau uşor cu cozile într o parte ca să le înştiinţeze pe altele din neamul lor că erau prietenoase. Imitând semnalul cu degetul arătător, Miyax ademenise multe veveriţe la mâna ei. Dacă ar fi putut descoperi un astfel de gest pentru lupi, ar fi reuşit să se împrietenească şi să împartă mâncarea cu ei, ca o pasăre sau o vulpe. Proptită pe coate cu bărbia în pumni, se uita intens la lupul negru, încercând să i capteze privirea. Îl alesese pe el pentru că era mult mai mare decât ceilalţi şi pentru că mergea ca tatăl ei, Kapugen, cu capul sus şi pieptul în afară. Lupul negru era şi înţelept, observase ea. Haita se uita spre el când vântul aducea mirosuri stranii sau păsările ţipau agitate. Dacă el era speriat, erau şi lupii speriaţi. Dacă el era calm, erau şi ei calmi. Trecură minute lungi, iar lupul negru nu s a uitat la ea. O ignorase de când îi descoperise, cu două nopţi în urmă. Într adevăr, se mişca încet şi fără zgomot, ca să nu l sperie; totuşi, ar fi vrut ca el să i vadă blândeţea din ochi. Multe animale pot face diferenţa între vânătorii ostili şi oamenii prietenoşi pur şi simplu privindu i. Dar lupul cel mare şi negru nici măcar nu se uita în direcţia ei. O pasăre s a ivit din iarbă. Lupul s a uitat la ea. O floare s a îndoit în vânt. Lupul i a aruncat o privire. Apoi briza a zbârlit blana de gluton1 de pe gulerul gecii lui Miyax şi aceasta a strălucit în lumină. El nu s a uitat la asta. Ea a aşteptat. Răbdarea cu căile naturii îi fusese insuflată de către tatăl ei. Astfel ştia că era mai bine să nu se mişte şi să nu strige. Totuși, trebuia să facă rost de mâncare, altfel murea. Mâinile i au tremurat uşor şi a înghiţit în sec ca să şi menţină calmul. Miyax avea o frumuseţe eschimosă clasică, cu oase mici şi constituţie delicată, cu muşchi puternici. Faţa ei era rotundă ca o perlă şi nasul îi era turtit. Ochii ei negri, care priveau pieziş cu graţie, erau umezi şi sclipitori. Precum urşii polari şi vulpile nordului în frumoasa lor alcătuire, avea membrele oarecum scurte. Mediul friguros al regiunii arctice sculptase viaţa în forme compacte. Spre deosebire de animalele cu corpuri şi membre lungi ale sudului, care se răcoresc împrăştiind căldură pe suprafeţe extinse, toate lucrurile vii din nord tind spre o formă compactă, ca să conserve căldură.
0 Comments
Continuarea îndrăgitului roman Bătrânul din Lună
Luna nu s-a mai ivit de mult deasupra satului, dar singurul care pare să fi băgat de seamă acest lucru neobișnuit e Rendi, băiețelul hoinar pripășit pentru o vreme la hanul din sat și care noapte de noapte își găsește cu greu somnul din cauza bocetelor sfâșietoare ale nopții. Chiar și așa, zilele trec netulburate până când o femeie misterioasă își face apariția la han. Serile puținilor oaspeți devin dintr-odată mai frumoase alături de doamna Chang care le spune povești una și una. Dar curând Rendi își va da seama că poveștile nu sunt simple povești și că propria lui aventură ar putea fi cheia misterelor care învăluie Satul Cerului Senin. GRACE LIN S-a născut într¬-o familie de imigranţi taiwanezi şi a copilărit la New York. Spre deosebire de surorile ei care au devenit oameni de ştiinţă, Grace s¬-a orientat spre o carieră artistică. Chiar dacă în copilărie şi-¬a dorit să devină patinatoare – obişnuia să facă desene în care se înfăţişa executând exerciţii complicate –, în timp a înţeles că nu are destul talent pentru asta. Ilustraţiile însă păreau promiţătoare şi, curând, desenul a devenit marea ei pasiune. După încheierea studiilor la Rhode Island School of Design, Grace şi¬-a canalizat întreaga energie spre îndeplinirea noului său vis – acela de a scrie şi de a ilustra cărţi pentru copii. Prima sa carte, The Ugly Vegetables, a fost publicată în 1999 şi s¬-a bucurat de cele mai bune recenzii şi de aprecierea publicului. Romanul Bătrânul din Lună (Where the Mountain Meets the Moon) a fost declarat în 2010 Newbery Honor Book, fiind inclus în lista de bestselleruri New York Times. Majoritatea cărţilor lui Grace Lin au ca temă principală cultura asiatico¬-americană, tânăra scriitoare considerând că numai „cărţile pot anula graniţele, pot face din neobişnuit un fapt cotidian şi pot transforma micile întâmplări de zi cu zi în aventuri spectaculoase“. FRAGMENT Rendi era sigur că luna se va întoarce, aşa cum făcuse întotdeauna, scânteind ca şi cum ar fi fost decupată de pe cer de foarfece ascuţite. Dar nu se întoarse. Seară de seară, după ce negustorul se îndepărta, Rendi se furişa din căruţa sufocantă şi umedă şi ieşea în aerul proaspăt al nopţii, unde îşi ridica privirea spre cer. Dar de fiecare dată Râul Înstelat al Cerului era gol. — Haideţi, luaţi nişte vin, frânse un glas liniştea. „E negustorul!“, se gândi Rendi împietrind. Se scursese încă o noapte fără lună, iar acum, odată cu zorii zilei, întunericul din căruţa acoperită se risipea. Când negustorul înhămă la căruţă măgarul, animalul se smuci, trezindu l pe Rendi. Băiatul dădu cu capul de damigenele cu vin, dar ceea ce îl sperie fu zgomotul înfundat de voci. — Azi e Ziua celor Cinci Otrăvuri, continuă negustorul dulceag. Vă pot vinde o damigeană gang. — Ţin un han, nu o cârciumă, zise un bărbat. Nu am nevoie de o damigeană întreagă. E prea mult. — Ah, dar un pic de vin în plus nu face dintr un han o cârciumă, îi răspunse negustorul. Deja oferiţi oaspeţilor ceai şi mâncare în salon, nu i aşa? Ce ar fi să le oferiţi şi vin? Credeţi mă că oamenii se vor înghesui să cumpere. — N am nevoie de mult vin; doar cât să ne păzească de Spurcăciuni, spuse hangiul. Încă un pic pentru mine, să beau din când în când şi să i fac fiicei mele semnul wang pe frunte. O carafă e de ajuns. — Dar acesta este celebrul Vin al Fiului cel Mare, insistă negustorul. Şi vă pot face o ofertă foarte bună. — Vinul Fiului cel Mare? zise hangiul. Rendi îi surprinse ezitarea din glas. „Nu cumpăra!“, îl implora băiatul în gând, încercând să şi domolească inima, care bătea să i sară din piept, nu alta. „Te rog, nu descoperi căruţa!“ — L aş putea da scump în oraş, dar cum a fost caniculă în ultima vreme mă tem să nu se acrească înainte să ajung eu acolo, spuse negustorul. După cum vedeţi, a trebuit să mi acopăr căruţa. E mai bine pentru mine să vă vând nişte vin acum. Putem include în preţ cazarea mea din ultima noapte. Formidabilul Maurice pune la cale escrocheria perfectă. Descurcăreț în viața de stradă, motanul cunoaște valoarea banilor și vorbele lui meșteșugite sunt foarte convingătoare. Dar când Maurice și cohortele de șobolani care-l urmează hotărăsc să înșele orașul BaDeloc, nu sunt de ajuns cuvintele avântate pentru a supraviețui pericolelor care-i așteaptă. Fiindcă acesta e un oraș unde nu prea se găsește de mâncare iar șobolanii sunt priviți cu ură, unde pivnițele sunt căptușite cu capcane mortale și unde un rău înspăimântător pândește sub străzile înfometate...
Plasată în populara Lume Disc, povestea spusă de Terry Pratchett este deopotrivă cuceritoare și nostimă. Unul dintre cei mai apreciați scriitori de fantasy răstoarnă o poveste clasică și nimeni nu se va mai uita cu aceiași ochi la fluierașul fermecat, și nici la șobolani. „Un șobolan care apărea ici-colo, chițăind sonor și bălăcindu-se în smântâna proaspătă putea fi, doar el, o adevărată pacoste. După câteva astfel de zile, era uimitor să vezi cât de mult se bucurau oamenii să vadă un puști cu mutră de tont, dar cu fluier de vrăjit șobolanii. Și rămâneau uimiți când șobolanii ieșeau din toate găurile ca să-l urmeze pe fluieraș să iasă din oraș. Dar uluiți cu adevărat ar fi fost să afle că șobolanii și fluierașul se întâlneau undeva în boschetele de lângă oraș cu un motan și numărau solemn banii.“ TERRY PRATCHETT S-a născut în 1948 și este unul dintre cei mai de succes scriitori britanici, cunoscut pentru scrierile sale umoristice în domeniul fantasy, în special pentru longeviva serie Lumea Disc. Şi-a început cariera de jurnalist în 1965. Primul roman al lui Pratchett, The Carpet People, a apărut în 1971 și, de la apariția primului roman din Lumea Disc (Culoarea magiei), publicat în 1983, a scris în medie două cărți pe an. Pratchett a fost cel mai bine vândut autor britanic al anilor '90 și până în august 2010 vânduse peste 65 de milioane de cărți în întreaga lume, în treizeci și șapte de limbi. În 1998 Pratchett a fost desemnat Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic (OBE) „pentru servicii aduse literaturii”, iar în 2009 a fost desemnat cavaler în New Year Honours. În 2001 a obținut Medalia Carnegie pentru literatură adolescentină cu romanul FORMIDABILUL MAURICE ȘI OASTEA ROZĂTOARELOR SAVANTE. FRAGMENT În acel moment, în poștalion se afla un singur pasager. Un tânăr blond citea dintr-o carte, stând de capul lui în căruța zdruncinată. Citea rar, cu voce tare, plimbându-și degetul peste cuvinte. — Regiunea Ubberwald, a citit el tare. — Se spune „Überwald“, a zis foarte limpede o voce mărun țică și pițigăiată. Punctele de deasupra îl fac să se citească „uu“, mai lung. Dar te descurci bine. — Uuuuberwald? — Există ceva care se numește pronunție în exces, puștiule, a zis altă voce, parcă pe jumătate adormită. Dar știi care-i treaba cea mai bună în legătură cu Überwald? Se află la mare, mare distanță de Sto Lat. Și la mare distanță de Pseudopolis. La mare distanță de orice loc în care comandantul Gărzii zice că ne fierbe de vii dacă ne mai vede. Și nu-i nici foarte modern. Drumuri proaste. Munți grămadă, până ajungi la el. Oamenii nu se prea deplasează pe-aici. Așa că veștile nu circulă repede, înțelegi? Și n-au polițiști. Puștiule, în locul ăsta putem face avere. — Maurice? a zis prudent băiatul. — Da, puștiule. — Nu crezi că ce facem noi este, știi tu... necinstit? A urmat o pauză, înainte ca vocea să-i răspundă: — Cum adică necinstit? — Păi... le luăm banii, Maurice. Poștalionul a dat peste o groapă, a săltat și s-a zgâlțâit. — Hai să ne gândim, a zis nevăzutul Maurice. Întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui este: de la cine luăm noi banii, de fapt? — Păi, în general îi luăm de la primar, de la consiliul local sau de la cineva de genul ăsta. — Exact. Iar asta înseamnă... ce? Am mai vorbit și înainte. — Ăăăă... — Înseamnă că sunt banii guvernului, a spus răbdător Maurice. Spune și tu: banii gu-ver-nu-lui. — Banii gu-ver-nu-lui, a repetat ascultător băiatul. — Exact! Și ce fac guvernele cu banii? — Păi, ele fac... — Plătesc soldați, a zis Mau rice. Pornesc războaie. De fapt, probabil că am oprit deja o sumedenie de războaie, luându-le banii și punându-i într-un loc unde nu mai pot face niciun rău. Ar trebui să ne ridice statui, dacă s-ar gândi mai bine. — Unele dintre orașele acelea păreau tare sărace, Maurice, a zis îndoit puștiul. — Tocmai locuri ca ele n-au nevoie de războaie. — Bob Periculos spune că este... Băiatul s-a concentrat și buzele i s-au mișcat o vreme înainte să rostească cuvântul, ca și cum încerca să-i găsească pronunția potrivită... Că este ne-e-tic. — Așa-i, Maurice, a spus vocea pițigăiată. Bob Periculos susține că n-ar trebui să trăim din înșelăciune. Nori grei de nefericire atârnă deasupra Protectoratului: an de an, locuitorii sunt nevoiți să sacrifice câte un bebeluș ca vrăjitoarea cea rea să nu se răzbune pe ei.
De cealaltă parte a zidurilor orașului se întinde Mlaștina plină de pericole, unde trăiește Xan, bătrâna care an de an ia copiii aleși pentru sacrificiu și îi duce tocmai în celălalt capăt al pădurii, unde îi lasă în grija oamenilor din Orașele Libere. Pe drum, Xan îi ține pe copii la piept și le dă să bea lumina stelelor. O dată, o singură dată, din greșeală, bătrâna hrănește o fetiță cu lumina lunii, dându-i astfel puteri magice neînchipuit de mari și legându-și pe vecie destinul de al fetei care a băut luna. „Imposibil de lăsat din mână! Fata care a băut luna e la fel de captivantă și de complexă ca Peter Pan și Vrăjitorul din Oz.“ The New York Times Book Review KELLY BARNHILL Este o scriitoare americană care a avut diverse meserii de a lungul timpului: profesoară, chelneriţă, secretară, pădurar. Toate aceste experienţe n au pregătit o pentru nimic concret, dar datorită lor are ce povesti. După ce a născut cel de al doilea copil, a început să scrie povestiri care mai târziu s au transformat în romane şi a primit burse de creaţie de la Jerome Foundation şi de la Minnesota State Arts Board. În 2016, povestirea The Unlicensed Magician a câştigat World Fantasy Award, iar în anul următor Fata care a băut luna a primit Medalia Newbery. În prezent locuieşte cu soţul şi cu cei trei copii în Minneapolis, iar în timpul liber îi place să facă muncă de voluntariat, să alerge, să meargă cu cortul şi să se ocupe de grădină. FRAGMENT O chema Xan. Ea era Vrăjitoarea. — Crezi că te poţi ascunde de mine, monstru cara ghios? mugi ea spre mlaştină. Nici vorbă să nu ştiu unde eşti. Ieşi afară în clipa asta şi cere ţi iertare. Se sili să şi schimbe expresia în ceva care semăna a încruntătură. — Dacă nu, te fac eu să ieşi! Deşi nu avea cu adevărat putere asupra monstrului cu pricina, la cât era de bătrână, avea totuşi puterea să facă smârcul să l scuipe afară ca pe un gogoloi de flegmă rămas în gât. N ar fi fost nevoie decât să dea scurt din mâna stângă şi să şi scuture genunchiul drept. Se strădui din nou să se uite fioros. — VORBESC SERIOS! tună ea. Apa vâscoasă bolborosi şi se învolbură, lăsând să iasă la iveală deasupra suprafeţei verzi albăstrui capul mon strului mlaştinii. Clipi cu unul din ochii lui mari, pe urmă cu celălalt, apoi îi ridică pe amândoi spre cer. — Nu da ochii peste cap la mine, tinere, pufni bătrâna. — Vrăjitoareo, murmură monstrul, cu gura încă pe jumătate în apa groasă. Sunt cu multe veacuri mai bă trân decât tine. Buzele lui mari făcură un balon de alge lipicioase. „De a dreptul cu milenii“, se gândi el. „Dar cine mai stă să numere?“ — Nu cred că mi place tonul tău, zise Xan şi ţuguie buzele până când făcu din ele un trandafiraş bine strâns în mijlocul feţei. Monstrul îşi drese glasul. — Aşa cum foarte bine a spus Poetul, dragă doamnă, „Nu dau un rah…“ — GLERK! strigă îngrozită Vrăjitoarea. Ai grijă cum vorbeşti! — Scuze, zise Glerk amabil, deşi nu i păsa deloc. Îşi puse încet amândouă rândurile de braţe pe noroiul de la mal, înfigându şi bine în mocirlă fiecare palmă cu câte şapte degete. Gemu şi se împinse afară, pe iarbă. „Pe vremuri era mai uşor“, se gândi el. Deşi nici în rup tul capului nu şi amintea când. Primul volum dintr-o trilogie despre fascinanta magie a cărților
Fraților Brendan, Eleanor și Cordelia Walker nu le-a lipsit niciodata nimic. Pâna într-o zi când tatăl lor, doctorul Walker, are un accident bizar și rămâne fără serviciu. Familia este obligată să se mute în alt oraș, într-o veche casa victoriană. Nici nu le-ar fi trecut vreodată prin minte celor cinci că mutarea lor avea sa dezlănțuie forțe magice nebănuite. Lucruri dintre cele mai ciudate încep să se petreacă în jurul lor și pe neașteptate cei trei frați se trezesc captivi într-o lume bizară, unde o ceată de războinici medievali, niște pirați amenințători și o vrăjitoare rea le-au pus gând rău. Lupta se duce pe viață și pe moarte, iar cei trei frați trebuie să o câștige ca să-și recapete părinții și să fie din nou acasă. „Un montagne russe foarte abrupt și aventuros despre puterea ascunsă a cărților, în „Casa secretelor” descoperim o vrăjitoare care-ți dă fiori, trei frați ingenioși, mult fantasy și suspans.“ J.K. Rowlin CHRIS COLUMBUS S-a născut pe 10 septembrie 1958, la Spangler, Pennsylvania, SUA. Este un regizor, scenarist, producător și actor american, devenind cunoscut pentru regizarea unor filme celebre ca HARRY POTTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ, HARRY POTTER ȘI CAMERA SECRETELOR, HARRY POTTER ȘI PRIZONIERUL DIN AZKABAN, SINGUR ACASĂ sau DOAMNA DOUBTFIRE. NED VIZZINI S-a născut pe 4 aprilie 1981 şi a devenit cunoscut publicului ca unul dintre cei mai buni scriitori de literatură pentru adolescenţi. Primele sale scrieri au fost publicate încă din timpul în care acesta era elev la liceul Stuyvesant din Manhattan. Articolele sale dezbăteau probleme ale adolescenţilor şi au fost publicate în revista New York Times şi The New York Press. Primul său roman, BE MORE CHILL, a fost publicat în 2004, primind recenzii pozitive din partea criticilor. În 2012 a fost publicat cel de-al treilea roman, THE OTHER NORMALS. Pe lângă scrierile sale, Ned Vizzini a colaborat ca scenarist pentru filme fantasy ca TEEN WOLF sau LAST RESORT, iar împreună cu producătorul Chris Columbus a publicat în 2013 HOUSE OF SECRETS, roman fantasy pentru copii. Cariera de scriitor nu l-a împiedicat pe Vizzini să activeze ca promotor al luptei împotriva depresiei, implicându-se activ în programe care au ca scop tragerea semnalelor de alarmă asupra efectelor depresiei şi a riscurilor pe care această boală le ridică. El vorbea deschis grupurilor de elevi şi studenţi despre propria sa luptă cu această afecţiune. De altfel, cea mai cunoscută carte a lui, care a fost şi ecranizată în 2010, O POVESTE HAIOASĂ, clasată în primele 100 cele mai bune titluri pentru adolescenţi, având la bază experienţa lui ca pacient, timp de cinci zile, într-un spital de psihiatrie. FRAGMENT Brendan Walker ştia că acea casă avea să fie îngrozitoare. Primul indiciu a fost tonul superprietenos cu care agenta imobiliară Diane Dobson i s-a adresat mamei lui. — Chiar este cea mai grozavă casă, doamnă Walker, se auzi Diane ciripind din difuzor. Locul perfect pentru o familie sofisticată ca a dumneavoastră. Şi doar ce i-a fost redus cu mult prețul. — Unde e casa? întrebă Brendan. Avea doisprezece ani şi stătea lângă sora lui mai mare, Cordelia, jucând Uncharted pe mult iubitul lui PSP. Purta tricoul lui favorit de lacrosse1, albastru, pătat din cauza ierbii, blugi franjuraţi şi adidaşi de tip gheată, decoloraţi. — Scuze, cine sunteți? întrebă vocea lui Diane dinspre bordul maşinii, unde se afla un iPhone în suport. — E fiul nostru, Brendan, răspunse doctorul Walker. Sunteţi pe difuzor. — Vorbesc cu toată familia Walker… Ce privilegiu! Ei, Brendan – și vocea sună de parcă femeia s-ar fi așteptat să fie recompensată pentru că reţinuse numele –, casa se află pe Sea Cliff Avenue, la numărul 128, într-o zonă cu vile impunătoare, deținute de tot felul de oameni importanți din San Francisco. — Cum ar fi cei de la 49 şi Giants1? întrebă Brendan. — Cum ar fi directori de firme și bancheri, îl corectă Diane. — La naiba! — Bren! îl mustră doamna Walker pe băiat. — O să vă schimbați părerea după ce-o să vedeţi casa, spuse Diane. E încântătoare, rustică, într-o zonă împădurită – o bijuterie… — Uau, staţi aşa! o întrerupse Cordelia. Puteți repeta? — Cu cine am onoarea, acum? întrebă Diane. „Cu cine am onoarea? Pe bune?“ gândi Cordelia, dar adevărul era că şi ea folosea formula asta atunci când voia să pară mai sofisticată. — E fiica noastră Cordelia, zise doamna Walker. Cea mare. — Ce nume frumos! „Nu mă lua pe mine cu «ce nume frumos»“, ar fi vrut să spună Cordelia, însă, fiind mai mare, stătea mai bine decât Brendan la capitolul diplomaţie. Era o fată înaltă şi slăbuță, cu trăsături delicate, pe care le ascundea în spatele şuviţelor de un blond murdar. — Diane, noi căutăm de o lună o nouă locuinţă, perioadă în care am învăţat că agenţii imobiliari folosesc ceea ce eu numesc „limbaj codat“. — Sunt absolut sigură că nu ştiu ce vrei să spui. — Iartă-mă, dar ce înseamnă asta: „Sunt absolut sigură că nu știu“? interveni Eleanor, fetița în vârstă de opt ani. Avea ochi ageri, un nas mic, dar bine conturat şi păr lung şi cârlionţat, de aceeaşi culoare ca al surorii sale, în care, la sfârșitul câte unei zile mai aventuroase, puteai găsi rășină și frunze. Era mai degrabă tăcută și vorbea numai când trebuia, iar acesta era lucrul pe care Brendan şi Cordelia îl apreciau cel mai mult la ea. Louis Sachar traducere din limba engleză de Christina Anghelina ilustrații de Mircea Pop Editura Arthur, București, 2015 Recompensată cu Medalia Newbery şi cu National Book Award for Young People’s Literature, cartea lui Louis Sachar e o poveste despre destin care ridică o întrebare esenţială: în ce măsură îţi faci singur norocul? În urma unei neînţelegeri, Stanley Yelnats e trimis în tabăra de corecţie Lacul Verde. Băieţii obraznici care ajung acolo trebuie să sape zi de zi câte o groapă – pentru a-şi modela caracterul, aşa le spune directorul taberei. Pe măsură ce lacul secat e împânzit de gropi, Stanley află tot felul de lucruri despre el însuşi, despre adevărata menire a taberei şi despre motivul pentru care a ajuns acolo.
Cartea lui Louis Sachar este o poveste fascinantă despre frustrare şi voinţă, o aventură la capătul căreia descoperim, odată cu Stanley, sensul prieteniei. LOUIS SACHAR (n. 20 martie 1954) Este un autor american de cărţi pentru copii şi adolescenţi. A devenit celebru datorită seriei „Sideways Stories From Wayside School” şi romanului „Tabăra” (Holes). În 1998, a primit National Book Award for Young People's Literature pentru romanul Tabăra, iar în 1999, medalia Newbery pentru „contribuţii deosebite aduse literaturii americane pentru copii". În continuarea acestei cărţi, Louis Sachar a publicat alte două volume, Stanley Yelnats' Survival Guide to Camp Green Lake (2003) şi Small Steps (2006). FRAGMENT Stanley își implanta lopata în pământ. Groapa cu numărul 45. „Groapa numărul 45 e cea mai nasoală", își spuse, dar știa bine că nu e așa. Era mult mai puternic acum decât fusese la venire. Trupul lui se adaptase la căldura intensă și suporta bine condițiile vitrege din tabără. Domnul Sir nu-l mai chinuia acum. După câteva săptămâni în care îl ținuse fără apă, lui Stanley i se părea acum că primește apă din belșug. Deși era bine să-l aibă pe Zero ca ajutor, totuși i se părea ciudat să stea degeaba și să-l privească săpând. De multe ori stătea în picioare lângă el, apoi mergea să se așeze undeva prin preajmă, mereu sub soarele fierbinte ale cărui raze cădeau perpendicular pe ceafa lui. Era mai bine să stea decât să sape. Dar nu mult mai bine. La răsăritul soarelui, privi spre munții îndepărtați din zare, încercând să deslușească „degetul lui Dumnezeu”, dar în ziua aceea abia dacă se vedeau. I se păru că zărește totuși un pisc mai neobișnuit, dar nu părea așa impresionant, iar în câteva clipe totul dispăru sub valul de praf de căldură prilejuit de înălțarea soarelui pe cer. Poate că se află undeva în apropiere de locul unde Kate Barlow îl jefuise pe străbunicul său? Dacă acel capac pe care-l găsise era de la rujul ei, atunci sigur și ea hălăduise odinioară prin părțile astea. Zero trecu la săpat chiar înainte de pauza de prânz. Stanley sări afară din groapă, iar Zero intră în locul lui. - Băi Omu' Cavernelor, strigă Strâmbul, să-ți iei un bici! Dacă sclavul tău pierde vremea, poți să-l croiești pe spinare. - Nu e sclavul meu, răspunse Stanley. Avem o înțelegere, atâta tot. - Ție-ți convine, zise Strâmbul înciudat. - A fost ideea lui Zero, nu a mea. - Ce, Strâmbule, nu știai? întrebă Raza-X care trecea pe lângă ei. Omu' Cavernelor îi face o favoare lui Zero și-l pune la săpat, că doar e bucuria lui să sape. - Of, ce frumos din partea lui că-l lasă pe Zero să sape în locul lui, zise Caracatiță, batjocoritor. Madeleine L'Engle traducere din engleză de Andreea Caleman Editura Arthur, București, 2016 E noapte și o furtună zguduie casa din temelii. Meg, Charles Wallace și mama lor sunt în bucătărie când o străină apare la ușa lor: este doamna Ce, un vârtej a abătut-o din drum. După o cană de lapte cu cacao, le transmite un mesaj important: teseractul există. Ce este teseractul? se întreabă cei doi frați și află că e cea de-a cincea dimensiune, iar tatăl lor tocmai asta cerceta înainte să dispară brusc și inexplicabil. În scurt timp își fac un prieten nou, Calvin, și ajung să le cunoască și pe doamnele Care și Cine, prietenele misterioasei lor musafire din miez de noapte. Așa începe fantastica lor aventură prin spațiu și timp, pe urmele tatălui dispărut.
Roman științifico-fantastic și fantasy, „O buclă în timp” este o carte clasică, apreciată de copiii din lumea întreagă pentru aventura pe care o propune în lumea fascinantă a științei. Volumul a obținut Medalia Newbery, Premiile Raftul Lewis Carroll si Sequoyah, a ocupat locul 4 în „Topul celor mai bune cărți pentru copii scrise vreodată”, realizat de Revista Time în 2015 și a fost inclus în 2014, de către Entertainment Weekly, între cele „50 de cărți pe care orice copil ar trebui să le citească”. MADELEINE L’ENGLE (1918 – 2007) Este o scriitoare americană, cunoscută mai ales pentru cărţile sale adresate adolescenţilor. Cea mai celebră carte a ei, O buclă în timp (A Wrinkle in Time), distinsă cu prestigioasa Medalie Newbery în anul 1963, este primul volum din seria Cvintetul Timpului (apărut la Editura Arthur în 2016), urmat de Vântul bate la ușă. Pentru cărțile ei, care combină elemente din creștinism și din știința modernă, Madeleine L’Engle a primit mai multe premii, printre care National Book Award şi Margaret Edwards Award. FRAGMENT Şcoala… Totul era aiurea la şcoală. Ajunsese printre ultimii din clasă. În dimineaţa aceea, unul dintre profesorii ei o dojenise: — Serios, Meg, nu pricep cum un copil cu părinţi eminenţi, ca ai tăi, poate avea note atât de proaste! Dacă nu reuşeşti să le îndrepţi un pic, va trebui să te las corigentă. În pauza de prânz, se luase la harţă, încercând să uite vorbele profesorului, dar o colegă i-o trântise verde-n faţă: — Poate nu te-ai prins, da’ s-a terminat primara! Ce-ai de te porţi ca o pitică de clasa întâi? Iar în drum spre casă, un coleg spusese ceva despre „frăţiorul ăla idiot“ al ei. Lui Meg atâta îi trebuise să audă: aruncase manualele cât colo pe marginea drumului şi tăbărâse pe băiat. Ajunsese acasă cu bluza ruptă şi un ochi învineţit. Sandy şi Dennys, fraţii ei gemeni, care aveau zece ani, se întorseseră de la şcoală cu vreo oră înaintea ei. Când o văzură în ce hal era, îi spuseră scârbiţi: — Ce-ar fi să laşi bătaia în grija noastră? „O delincventă, asta sunt“, îşi spuse Meg posomorâtă. „Aşa o să zică. Nu mama, ci… ei. Toţi ceilalţi… De-ar fi tata aici…“ Dar încă nu se putea gândi la taică-su fără să-i dea lacrimile. Numai maică-sa era în stare să spună firesc: „Când se-ntoarce tatăl vostru…“ De unde să se-ntoarcă? Şi când? Sigur maică-sa ştia că lumea bârfea. Nu se putea să n-o doară când auzea răutăţile alea, aşa cum o durea şi pe ea. Doar că maică-sa nu lăsa să se vadă. Nimic nu tulbura seninătatea chipului ei. „De ce nu pot şi eu?“ se întrebă Meg. „De ce trebuie să arăt totul?“ Vântul zgâlţâia nemilos fereastra. Meg îşi strânse mai bine pătura în jurul trupului. Încolăcit pe o pernă, pisoiul gri, pufos, căscă, arătându-şi limbuţa roz, apoi se cuibări mai bine şi adormi la loc. Toată lumea dormea. Toată lumea, mai puţin Meg. Până şi Charles Wallace, „frăţiorul idiot“, care, în mod ciudat, de obicei ştia negreşit când sora lui era trează şi tristă şi urca tiptil scările până la camera ei. Dar acum până şi Charles Wallace dormea… Cum de puteau să doarmă liniştiţi? La radio se difuzaseră toată ziua avertismente de uragan. Cum de putuseră s-o lase singură acolo, în mansardă, în patul ei şubred, cu cadru de alamă, când ştiau că acoperişul putea zbura în orice clipă, iar furtuna o putea arunca în văzduhul învolburat al nopţii şi s-o ducă apoi cine ştie unde? Meg tremura tot mai tare. „Tu ai vrut camera de la mansardă!“ îşi zise încrâncenată. „Iar mama te-a lăsat, fiindcă eşti cea mai mare. E un privilegiu, nu o pedeapsă.“ — Nu, pe timp de furtună nu-i niciun privilegiu! zise ea cu voce tare. Aruncă pătura la picioarele patului şi se ridică. Pisoiul se întinse tacticos şi o privi cu ochi mari şi inocenţi. — Culcă-te la loc! îi zise Meg. Bucură-te că eşti doar un pisoi şi nu un monstru ca mine! Fata se privi în oglinda dulapului şi se strâmbă, dezvelindu-şi dinţii acoperiţi de aparatul dentar. Cu un gest reflex, îşi potrivi ochelarii pe nas, îşi trecu mâna prin părul castaniu deschis, zburlindu-l de arăta ca o mătură. Oftă din toţi rărunchii, un suspin ce mai că acoperi vaietul vântului. Grace Lin Traducere din limba engleză de Alexandra Columban Ilustrații de Grace Lin Editura Arthur, București, 2013 De tristeţe, inima Crăiesei s-a transformat în Muntele Neroditor, pe care nu creşte fir de iarbă şi nu poposeşte nicio vieţuitoare. Minli şi familia ei locuiesc în satul de la poalele muntelui, muncind zi de zi pământul îndărătnic care pare să le acopere chiar şi sufletele. Dar seară de seară, fetiţa se adăposteşte într-o nouă poveste spusă de tatăl ei.
Călăuzită de personaje de legendă, Minli porneşte într-o lungă călătorie până la Muntele Nesfârşit pentru a-l întâlni pe Bătrânul din Lună, cel care are răspunsuri la toate întrebările lumii şi care îi poate spune în ce fel norocul poate fi schimbat. Inspirată din folclorul chinezesc, „Bătrânul din Lună” este o poveste fascinantă despre prietenie, magie şi încredere. GRACE LIN S-a născut într-o familie de imigranţi taiwanezi şi a copilărit la New York. Spre deosebire de surorile ei care au devenit oameni de ştiinţă, Grace s-a orientat spre o carieră artistică. Chiar dacă în copilărie şi-a dorit să devină patinatoare, obişnuia să facă desene în care se înfăţişa executând exerciţii complicate, în timp a înţeles că nu are destul talent pentru asta. Ilustraţiile însă păreau promiţătoare şi, curând, desenul a devenit marea ei pasiune. După încheierea studiilor la Rhode Island School of Design, Grace şi-a canalizat întreaga energie spre îndeplinirea noului său vis, acela de a scrie şi de a ilustra cărţi pentru copii. Prima sa carte, The Ugly Vegetables, a fost publicată în 1999 şi s-a bucurat de cele mai bune recenzii şi de aprecierea publicului. Bătrânul din Lună (Where the Mountain Meets the Moon) a fost declarat în 2010 Newbery Honor Book, fiind inclus în lista de bestselleruri New York Times. Majoritatea cărţilor lui Grace Lin au ca temă principală cultura asiatico-americană, tânăra scriitoare considerând că numai „cărţile pot anula graniţele, pot face din neobişnuit un fapt cotidian şi pot transforma micile întâmplări de zi cu zi în aventuri spectaculoase“. FRAGMENT Muntele Nesfârșit era uriaș, atât de mare încât pe lângă el Muntele Neroditor părea doar o biată pietricică. Minli nu vedea vârful și nici poalele muntelui, acesta părând să se ridice dintr-o prăpastie atât de adâncă încât măruntaiele lui trebuie să fi fost în inima pământului. Minli se simțea de parc-ar fi ajuns la marginea lumii și rămase privind de cealaltă parte a abisului care o despărțea de Muntele Nesfârșit. Li se înfățișa precum o piatră verde neșlefuită ce se ridica la cer, pierzându-se în ceața argintie. — Iată-l, anunță Da-Fu, Muntele Nesfârșit! — Sunt sigură că Bătrânul din Lună locuiește acolo, sus, zise A-Fu. Vârful muntelui cu siguranță atinge luna. — Cum ajungem acolo sus? întrebă Minli. O apucase amețeala de la atâta privit în sus. Dragonul părea abătut. — Dacă aș putea să zbor, zise el, aș fi în stare să ne duc pe amândoi acolo, să-l cunoaștem pe Bătrânul din Lună. — Dacă ai putea să zbori, râse A-Fu, n-ai avea nevoie să-l cunoști! — Dar, zise Minli, se pare că zborul e singura modalitate de-a ajunge până la el. — Trebuie să mai fie o cale, își dădu A-Fu cu părerea. — Așa-i, zise Da-Fu, probabil trebuie doar să-l anunțați pe Bătrânul din Lună că vreți să-l vedeți. — Și cum putem face asta? întrebă Dragon. Îi trimitem un mesaj? Minli ridică ochii spre cer în timp ce dragonul și Da-A-Fu continuară să vorbească. „Îi trimitem un mesaj. Îi trimitem un mesaj." Cuvintele dragonului îi răsunau încă în urechi, făcând-o pe fetiță să se simtă de parcă, încerca să găsească un chibrit ca să aprindă un lampion. O rafală de vânt o atinse, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva. Văzu cum bentița lui A-Fu zbura luată de vânt. Când o prinse, bucățile tăiate din mânecă fluturară în vânt precum coada unui zmeu... — Știu! strigă Minli încântată. Vom face întocmai ca strămoșii tăi! Îngenunche degrabă și începu să scotocească prin desagă după cele două șiruri împrumutate. Dragon și copiii o priveau curioși pe fetiță, care le arată bucata de hârtie și sfoara. — Putem să înălțăm un zmeu până la Bătrânul din Luna, exclamă Minli. O să fac un zmeu din cele două șiruri împrumutate. Asta cu siguranță îi va atrage atenția. Ambiţioasă şi amuzantă, Matilda este o fetiţă care reuşeşte să-şi schimbe viaţa şi ne învăţă să nu facem niciodată lucrurile pe jumătate. Tatăl ei e un infractor, iar mama, o femeie cicălitoare şi nu tocmai inteligentă. Cei doi cred că Matilda e o adevărată pacoste care pierde prea mult timp cu cititul în loc să se uite la televizor, ca oamenii normali... Nici îngrozitoarea domnişoară Trunchbull, directoarea şcolii, nu are o părere mai bună despre micuţa pasionată de lectură. Dar Matilda nu e chiar singură. Domnişoara Honey, învăţătoarea ei, ştie că fetiţa e un geniu şi că ascunde câţiva aşi în mânecă.
Roald Dahl, scriitor îndrăgit în toată lumea pentru personajele şi poveştile lui, a creat în Matilda copilul care a inspirat generaţii întregi de cititori. Neînţeleasă de cei din jur, nici măcar de proprii părinţi, care îi reproşează că se uită prea puţin la televizor, Matilda nu e totuși deloc neajutorată: pune la cale tot felul de farse şi, cu ajutorul cărţilor preferate, călătoreşte în toate colţurile lumii. Ambiţioasă şi amuzantă, Matilda este o fetiţă care reuşeşte să-şi schimbe viaţa şi ne învăţă să nu facem niciodată lucrurile pe jumătate. ROALD DAHL (1916 - 1990) A fost un scriitor britanic. Acesta avea un program zilnic strict. Îşi lua micul dejun în pat şi îşi citea corespondenţa. La 10.30 făcea o plimbare prin grădină până la căsuţa unde obişnuia să scrie şi lucra până la ora 12.00, când se întorcea pentru masa de prânz - un gin tonic, urmat de salată de creveţi norvegieni cu maioneză. La sfârşitul fiecărei mese, Roald şi familia sa mâncau un baton de ciocolată dintr-o cutie roşie de plastic. După un pui de somn, îşi lua un termos cu ceai şi se întorcea în căsuţă, unde lucra de la ora 16.00 până la ora 18.00. Apoi se ducea acasă la ora şase fix pentru cină. Scria întotdeauna numai cu un anumit tip de creion: galben cu gumă la capăt. Înainte să înceapă să scrie, Roald se asigura că are şase creioane ascuţite în apropiere. În două ore, acestea se toceau şi erau ascuţite din nou. Premii obţinute: Premiul Edgar Allen Poe, 1954 şi 1959 Premiul Mystery Writers of America, 1954, 1959 şi 1980 Premiul New England Round Table of Children's Librarians, 1972, pentru volumul Charlie şi fabrica de ciocolată Premiul şcolii Surrey, 1975, pentru volumul Charlie şi fabrica de ciocolată Premiul Nene, 1978, pentru volumul Charlie şi ascensorul de sticlă Medalia tinerilor cititori din California, 1979 Premiul Massachusetts pentru literatură pentru copii, 1982, pentru volumul James şi piersica uriaşă Premiul Federaţiei pentru literatură pentru copii, 1982, pentru volumul James şi piersica uriaşă Premiul New York Times Outstanding Books, 1983, pentru volumul James şi piersica uriaşă Premiul Whitebread, 1983 Premiul World Convention Lifetime Achievement, 1983 Premiul Germaniei pentru literatură pentru copii, 1984 Premiul Kurt Maschler, 1985 Premiul Boston Globe, 1985 Distincţia Horn Book pentru non-ficţiune, 1985 Premiul Australiei de Vest, 1986 Premiul International Board on Books for Young People pentru traducerile în norvegiană şi germană, 1986 Premiul Federaţiei pentru literatură pentru copii, 1988 Premiul Smarties, 1990 Premiul „Cea mai bună carte a ultimilor 20 de ani" oferit de Good Book Guide, 1997 Premiul Millennium pentru literatură pentru copii, 2000 Premiul Blue Peter, 2000, pentru volumul Charlie şi fabrica de ciocolată FRAGMENT E destul de rău să vezi nişte părinți care se poartă urât cu copiii lor obișnuiți, însă e strigător la cer să i vezi că tratează un copil cu totul neobișnuit ca și cum n ar fi bun de nimic. Și când spun neobișnuit, vreau să spun un copil sensibil și inteligent. Matilda avea ambele calități, dar era, mai ales, foarte inteligentă. Avea o minte așa de ascuțită și atâta putere de înţelegere, încât nici cei mai prostănaci părinți n ar fi putut o trece cu vederea. Domnul și doamnaWormwood erau însă atât de obtuzi și atât de închistați în propria lor micime, că le era cu neputință să și aprecieze corect fiica. Ca să fiu sincer, cred că nici n ar fi băgat de seamă dacă într o bună zi Matilda s ar fi târât în casă cu un picior rupt. Fratele Matildei, Michael, era un copil perfect obișnuit – însă ea, așa cum am mai spus, era cu totul și cu totul deosebită. La vârsta de un an și jumătate vorbea cursiv și avea vocabularul unui adult. Cu toate acestea, părinții, în loc s-o laude, îi spuneau că vorbește ca o moară neferecată și i aminteau tot timpul că fetițele trebuie să se facă văzute, nu auzite. Până la trei ani, Matilda învățasedeja singură să citească cu ajutorul ziarelor și a revistelor din casă. La patru ani deja citea foarte bine, așa că se apucă să caute cărți. În casa lor însă, nu se găsea decât o carte – un volum intitulat „Bucătăria pentru toți” care aparținea mamei ei. După ce o studie din scoarță n scoarță și învăță pe de rost toate rețetele, Matilda decise că vrea ceva mai interesant. — Tati, zise ea, poți să mi cumperi o carte? — O carte? La ce naiba îți trebuie ție o carte? — Vreau să citesc, tati. — Cum, adică, televizorul nu ți mai place? Avem un televizor grozav cu diagonala de treizeci de centimetri și tu vrei o carte? Ești cam răsfățată, domnișoară! În timpul săptămânii, Matilda rămânea singură acasă aproape în fiecare după amiază. Fratele ei (care era cu cinci ani mai mare) era plecat la școală. Tatăl ei mergea la lucru, iar mama se ducea să joace bingo într un orășel aflatla treisprezece kilometri distanță. DoamnaWormwood era înnebunită după bingo și juca de cinci ori pe săptămână. În după amiaza zilei în care tatăl ei refuzase să i cumpere o carte, Matilda porni singurică spre biblioteca din orăşel. Păşi înăuntru și se prezentă domnișoarei Phelps, bibliotecara, apoi întrebă dacă i se permite să stea acolo și să citească o carte. Domnișoara Phelps rămase destul de surprinsă de apariția acestei prichinduțe, care venise singură, neînsoțită de niciun adult, însă îi răspunse că era binevenită. — Puteți să mi spuneți, vă rog, unde găsesc cărți pentru copii? întrebă Matilda. — Uite acolo, pe rafturile de jos, răspunse domnișoara Phelps.Vrei să ți caut eu una frumoasă, cu multe imagini? — Nu, mulțumesc,răspunse fetița. Mă descurc singură. Și uite așa, de atunci încolo, în fiecare după masă, imediat după ce maică sa pleca la bingo, Matilda se ducea la biblioteca din orăşel. Îi lua doar zece minute de mers pe jos până acolo și, odată ajunsă, se putea bucura de două ore neîntrerupte de pace, în timpul cărora ședea comod într un colțișor și devora carte după carte. Când termină de citit toate cărțile pentru copii, se apucă să caute altceva. Erich Kästner Traducere din limba germană de Ana Canarache Ilustrații de Walter Trier Editura Arthur, București, 2015 „Emil şi detectivii” este o carte captivantă despre spirit de echipă, curaj şi forţa naivităţii asupra legilor oamenilor mari. Emil călătoreşte pentru prima dată cu trenul de unul singur. A pornit dintr-un orășel de provincie și vrea să ajungă la Berlin. Este entuziasmat, dar are şi ceva emoţii: trebuie să aibă grijă de plicul cu bani pe care mama i l-a pus în buzunar. Aventurile care se nasc de aici deschid o cale nouă în literatura pentru copii, „Emil şi detectivii” fiind un roman poliţist în toată regula.
"O minunăție... Cartea a avut și încă are darul de a mă face să simt că sunt unul dintre băietanii din mica gașcă a lui Emil... Emil și detectivii este o capodoperă... Citește-o și o să fii fericit." Maurice Sendak "Plăcerea cea mai mare pe care ți-o oferă cartea constă în felul în care însuflețește fantezia copiilor de a fi omnipotenți. Și ne convinge că o gașcă de copii chiar ar putea să se organizeze într-o echipă de detectivi și să prindă un hoț." The Guardian ERICH KÄSTNER S-a născut pe 23 februarie 1899 la Dresda. A scris poezii, romane, povestiri, dar a devenit celebru în toată lumea mai ales datorită cărţilor sale pentru copii. Scriitorul s-a născut într-o familie săracă. Tatăl său era şelar (făcea şei pentru cai), iar mama casnică. Pentru a suplimenta venitul familiei, mama lucra din când în când ca frizeriţă. Erich Kästner a avut o relaţie foarte apropiată cu mama sa. După plecarea de la Dresda, îi scria mamei sale în fiecare zi. Figura mamei iubitoare şi autoritare apare în majoritatea scrierilor sale. După studii de istorie, literatură, filozofie şi teatru pe care le urmează la Leipzig, scriitorul pleacă la Berlin, unde lucrează ca jurnalist. În octombrie 1929 apare cartea „Emil şi detectivii”, care va deveni cea mai cunoscută carte pentru copii a scriitorului. A fost tradusă în peste 59 de limbi şi s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea a inspirat mai multe ecranizări de succes. Erich Kästner a scris numeroase cărţi pentru copii, între care 35 Mai (1932), Cele două Lotte (1949) ş.a. În 1960, Erich Kästner a primit Premiul Hans Christian Andersen, cea mai înaltă distincţie pentru literatura pentru copii. Scriitorul s-a stins din viaţă pe 29 iulie 1974, la München. FRAGMENT Postați în spatele chioșcului, copiii întindeau gâturile și tremurau de nerăbdare. Hoțul, fără să le dea cea mai mică atenție, îți plimba ochii deasupra ziarului cu o stăruință remarcabilă. — Desigur că aruncă priviri în toate părțile ca să se asigure că nu-i spionat, zise Mittenzwey cel mare. — S-a uitat de multe ori încoace? întrebă Profesorul. — Aș! A înfulecat de parcă nu mai mâncase de trei zile. — Băgați de seamă! strigă Emil. Omul cu pălăria tare îndoi ziarul, îi cercetă pe trecători, apoi, repede ca fulgerul, făcu semn unui taxi liber care trecea pe lângă dânsul. Automobilul se opri, omul sări înăuntru și mașina se urni din loc. Dar și băieții săriseră în alt taxi și Gustav îi zise șoferului: — Vezi mașina de acolo, care tocmai ajunge în Piața Praga? Da? Mergi după ea, domnule șofer! Dar cu băgare de seamă, ca să nu ne observe. Taxiul porni și începu să străbată Aleea Kaiser, urmând la oarecare distanță prima mașină. — Dar ce s-a întâmplat? întrebă șoferul. — Individul acela a dat o lovitură și acum nu-l mai slăbim din ochi, explică Gustav. Dar asta rămâne între noi, da? — Cum vreți dumneavoastră! răspunse șoferul. Dar aveți bani? — Drept cine ne luați? întrebă Profesorul indignat. — Bine... bine... murmură șoferul. — Are numarul I. A. 3733, observă Emil. — Asta e foarte important, răspunse Profesorul, și-și notă numărul. — Să nu mergem prea aproape de el, fu de părere Krummbiegel. — Am înțeles! mârâi șoferul. Merseră de-a lungul străzii Metz, străbătură Piața Victoria-Luiza și continuară prin strada Motz. Câțiva trecători, opriți pe marginea trotuarului, urmăreau cu privirile automobilul și râdeau de ceea ce credeau ei că este o cursă veselă de plăcere. — Aplecați-vă! suflă Gustav și băieții se aruncară claie peste grămadă jos, în taxi. — Dar ce-i? întrebă Profesorul. — Lumina roșie în colțul străzii Luther; o să fim obligați să ne oprim. Dar nici cealaltă mașină n-o să poată trece. Într-adevăr, cele două mașini trebuiră să aștepte imobilizate, una în urma celeilalte, până ce lumina verde aparu din nou și lăsă drumul liber. Dar nimeni nu putea ști că a doua mașină era ocupată. |
BIBLIOTECABiblioteca Judeţeană Arhiva
September 2022
Autori
All
|